OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin FINTINERU
Carti si o alta carte
Editie critica, prefata, ingrijirea textului, note, bibliografie si indice de Aurel Sasu
Editura Minerva, Colectia „Restitutio“, Bucuresti, 1999, 559 p., f.p.


O editie critica din opera lui Constantin Fintineru (1907-1975) nu ar fi avut nici un sens daca n-ar fi existat Interior, micul si straniul roman cu care acesta a debutat in 1932, la 25 de ani. Romanul fusese bine primit in epoca nu numai de catre colegii sai de generatie „autenticista“ (Anton Holban, M. Eliade, Sebastian, Dan Petrasincu) ci si de critica de autoritate (Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Serban Cioculescu, G. Calinescu). Tot ce a scris si a trait dupa aceea Fintineru capata sens si prezinta interes in primul rind prin raportare la ce ar fi putut deveni daca destinul nu l-ar fi aruncat la marginea existentei si a literaturii. Scriitorul va fi redescoperit (si, de fapt, descoperit cu adevarat) de o alta „tinara generatie“. In 1981, Interior e reeditat in colectia Restituiri a Editurii Dacia din Cluj-Napoca, sub ingrijirea lui Stefan Borbély. Putinele semnalari din presa literara au apartinut, de asemenea, unor comentatori tineri (Gheorghe Perian, Paul Grigore) iar audienta in rindul prozatorilor „desantisti“ a fost semnificativa. Era vorba insa de o voga mai curind informala. Abia anul trecut, cind Mircea Cartarescu il „canoniza“ pe Fintineru drept „precursor indiscutabil al postmodernismului romanesc“ intr-un comentariu concis si profund din teza sa de doctorat, seria Restitutio a Editurii Minerva pregatea, sub ingrijirea unui alt critic clujean (Aurel Sasu) prima editie cuprinzatoare din opera scriitorului. O nota explicativa ne informeaza asupra intentiilor acestei selectii: „Noi am retinut, dintr-un imens material documentar si biografic inedit, fragmentele ce puteau completa un portret moral si fixa in datele ei esentiale o viata extraordinar de dramatica.“

Evident, o „restitutio in integrum“ nu-si avea rostul. Ca orice selectie, prezenta editie e valabila prin ceea ce include si discutabila prin ceea ce omite. I se poate reprosa, la rigoare, faptul ca a lasat pe dinafara bogata activitate critico-eseistica interbelica a scriitorului, indeosebi cea dintre 1938-1941 – perioada in care a activat ca redactor-sef si cronicar literar la Universul literar (condus de antidemocratul Stelian Popescu). Editorul reproduce, oricum, lista completa a articolelor publicate, a caietelor-manuscris postbelice si a proiectelor literare pe care le schiteaza. Preluat din cartea Apocalipsei, titlul Carti si o alta carte era proiectat de autor pentru un volum-marturie pe care nu a mai apucat sa il scrie. Prin el ar fi dorit sa isi comunice experienta (incomunicabila) a „coboririi in infern“ dintre 1942 si 1948. Era menit, pe de alta parte, sa-l reabiliteze in ochii celor apropiati dupa ce Ov. S. Crohmalniceanu ii interpretase romanul – in Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale – ca simptom premergator al unei „dezorganizari clinice“. Adevarul e ca in 1942, parasit de prima sotie (desi isi vinduse biblioteca pentru a-i plati studiile de medicina la Cluj), ramas singur si dezarmat in fata vietii, fara alt sprijin in afara unei pensii modeste, obtinute, gratie lui Camil Petrescu, de la Societatea Scriitorilor Romani, Fintineru isi pierde echilibrul psihic, fiind internat o vreme intr-un spital psihiatric din Capitala iar apoi condamnat, pina in 1948, la o existenta jalnica si ratacita.

Romanul Interior este confesiunea voit netrucata a lui Calin Adam, alter ego-ul autorului real. Ignorind conventia autenticista enuntata in debutul cartii, o parte a criticii i-a reprosat stingacia stilistica. Dintr-o insemnare din anii saptezeci, cind Fintineru intentiona sa-si reediteze romanul, aflam insa ca stingacia fusese deliberata: „aceste impuritati stilistice nu au figurat in redactarea prima. [...] Am fost insa cuprins, in fata posibilitatii de a aparea in public, de a fi editat, de o panica atit de mare in ce priveste garantarea autenticitatii, incit am modificat manuscrisul.“ Retrospectiv, el isi va considera romanul ca anticipind absurdul beckettian din Asteptindu-l pe Godot. Jurnal al dementei lucide, inrudit intrucitva cu Intimplarile in irealitatea imediata ale lui Blecher, cu poemele in proza ale lui Rimbaud si Bacovia, Interior se resimte, pina la un punct, ca si in cazul altor autentisti, de influenta lui Dostoievski, a lui Gide si a filozofiei existentialiste a lui Kirkegaard.

Evenimentele exterioare sint derizorii, minimale. Haotica, fara cauzalitate, naratiunea se deschide, abrupt, cu o halucinatie a eroului, vizitat de fetita gazdei („inchid cartea pe genunchi. Se risipeste intr-o filfiire de viziuni fantastice“) si se incheie cu un vis acvatic despre satul natal. Eroul (sau antieroul) acestor 80 de pagini, Calin Adam, tinar de 20 de ani, adolescent intirziat, febril, inocent si „salbatic“, hipersensibil pina la neurastenie, locuieste in conditii precare pe la gazde, acordind, uneori, meditatii odraslelor acestora pentru a se putea intretine. Singuratatea absoluta si sentimentul caderii intr-o lume straina il arunca in bolgiile unei interioritati inumane, pe care o exploreaza de la nivelul perceptiv „cuantic“, infrapsihic sau „subreal“ al unei insecte. „Sclav al unei estetici arbitrare“, e, in acelasi timp, un reporter parodic al derivei in care se complace. Vagabondeaza pe strazi si in afara orasului, face gesturi absurde, inexplicabile, sta de vorba cu oi si capre, comunica panteist cu plantele, cu obiectele, se intelege doar cu copiii sau cu bolnavii psihic (un paracliser care, vazindu-l ca fluiera linga o biserica, il obliga sa se roage), se comporta teatral si bizar cu maturii si cu fostii colegi de liceu pe care ii reintilneste intimplator, are vise morbide, iar gindul mortii ii provoaca o stare de beatitudine, nu stie sa se comporte cu femeile care il privesc ca pe o curiozitate (intr-un rind rezista asaltului erotic al unei tiganci prostituate motivind ca „iubeste pe cineva“).

Este de fapt un alien lucid, prins intre totala disponibilitate interioara si inaptitudinea pentru conventiile vietii mature. Impresioneaza concretetea transcrierii infinitezimale a senzatiilor, a derizoriului existential, spontaneitatea in acelasi timp naiva si jucata. Pentru Calin Adam (un „nebun adamic“) lumea devine o prelungire a cerebralitatii asupra lucrurilor, un joc al propriei minti, o fictiune. Avem de a face cu dezvoltarea in inconstientul protagonistului a unui arhetip hermetic definitoriu, dupa unii autori (de la Eco si Durand citire) pentru imaginarul postmodern. Demonul care guverneaza interiorul mintii sale e, nu intimplator, un ghid parodic: „–Stii secretul sa ajungi mare scriitor?/– Care e?/–Sa descoperi un demon nou, unul nestiut de nimeni. /–?/–Da, negresit. Acum, inchipuieste-ti, eu am descoperit un demon nou, numai al meu: acesta lupta si cu divinitatea. Chiar asa cum iti zic. Numai ca e un demon arlechinic, o parodie de demon, care face totusi ca spiritul sa nu se rataceasca, sa dea in regiuni ale vietii neumblate inca.“
Dupa Interior vor urma, pentru Fintineru, casatoria (neizbutita) cu o medicinista, activitatea de uzura la foaia economica Prezentul, „transferul“ la Universul si la Universul literar... Ele vor fi descrise la sfirsitul anilor ’60, intr-un roman memorialistic ramas neterminat, „restituit“ sub titlul Slujba din hol. Cele peste 100 de pagini contin, descrise cu detasare amuzata, informatii bogate despre culisele vietii literare si publicistice din epoca.

Studiul Lucian Blaga si gindirea mitica, aparut in 1940 dupa ce fusese inainte publicat in foileton in Universul literar, teoretizeaza, in prima parte, conflictul dintre gindirea magico-mitica precrestina si cea teologala in poezia lui Blaga. Este o explorare minutioasa si substantiala, cu multe sugestii fecunde de interpretare, efectuata cu metode combinate, unele moderne, „structuraliste“; nu e locul sa analizez aici cit dateaza si cit nu. Incontestabil, ea vadeste calitati critico-teoretice serioase. Importanta mi se pare, inainte de orice, comunicarea freatica dintre gindirea mitico-simbolica a lui Blaga si cea a lui Fintineru. Partea cea mai interesanta si mai valabila a studiului o reprezinta insa ampla sectiune dedicata studiului influentei lui Blaga in rindul poetilor tineri, in special din Ardeal si Bucovina (grupul Iconar). Este prima si, pina acum, singura analiza a epigonismului blagian, care a mai cunoscut o noua „tinerete“ in anii ‘60 si ‘70. Ignorind exigentele poeziei, cunoasterea simbolurilor, coerenta si profunzimea gindirii lui Lucian Blaga „tinerii versifica numai pe baza incarcaturii mitice a cuvintelor“.
Volumul de versuri Risul mortilor de aur (1940) e si el oarecum blagian. Impersonale, autiste, de un simbolism esentializat, incifrat, morbid, poemele prezinta interes mai mult ca document liric.

Restabilit dupa dementa sa „initiatica“, Fintineru se intoarce in 1948 in modestul lui sat natal, Glodu (Arges). Nu va reusi insa decit sa naufragieze evadind din infernul singuratatii in glodul uitarii si al saraciei lucii. Se refugiaza in sinul familiei. E pe rind, in functie de necesitati, profesor de latina, franceza, engleza. Invata limba rusa in clasa, cu elevii, pentru a obtine titularizarea pe un post mai convenabil (sintem deja in anii ‘50). „Dezradacinatului“ de altadata (plecase din sat ca intern, devenind apoi elev la „Sfintu Sava“ unde ii are colegi pe Eugen Ionescu, Dan Botta, Al. Sahia) ii vor trebui doi ani ca sa se reacomodeze cu lumea rurala. Parintii sint acum foarte batrini, iar unii frati il stigmatizeaza de teama sa nu le primejduiasca mostenirea. Devine un proletar didactic si un gospodar modest, la limita subzistentei. Nici dupa 1956, cind se casatoreste cu profesoara Zina Manu, situatia nu se schimba prea mult. Extrasele (nedatate) incluse in volum sub titlul Pagini (acordat de autor) sint marturii seci, amare, ale unei existente degradate si degradante. La sfirsitul anilor ’60, Uniunea Scriitorilor, condusa pe atunci de Zaharia Stancu, isi aminteste de existenta lui Fintineru si ii acorda o pensie care il mai insenineaza. Editura Enciclopedica il considera insa mort si se adreseaza Consiliului Popular Leordeni pentru a-i afla... data mortii, in vederea elaborarii unui dictionar.

Obosit, bolnav, provincializat, incepe acum o cursa contra cronometru pentru a reintra in literatura. Reinvata, practic, sa scrie, ca acei detinuti politici care, dupa ani de recluziune, reinvata sa vorbeasca. Zecile de pagini de jurnal reproduse aici dupa mai multe caiete ale autorului cuprind intervalul 1968-1973 si marturisesc, cu entuziasm naiv sau scepticism dureros, despre mizerii ale vietii cotidiene, despre singuratate si boala, despre numeroase, induiosatoare exercitii de recuperare a fostei identitati de scriitor. Totul, inclusiv jurnalul, e realizat cu constiinta (de profet in mizerie) ca fiecare informatie autobiografica va deveni un document indispensabil pentru istoricul literar care il va redescoperi. Scrie – avind mereu in minte un public virtual – cronici literare sau de arta, poeme, incepe romane, piese de teatru. Traduce opere de tot felul (Valéry, Baudelaire dar si filozofia pragmatista a lui W. James) doar ca sa-si „faca mina“ si sa-si aminteasca. Planuieste reeditarea romanului Interior. Incearca, fara succes, sa „debuteze“ la Romania literara prin intermediul lui C. Noica (pe care, cu patruzeci de ani in urma, il meditase la limba elina, ajutind-o, in acelasi timp, pe Wendy, sotia acestuia, sa traduca in romaneste romane politiste; ironia soartei: in 1970, Noica publica editia Phaidon, adica tocmai textul pe care Fintineru il comentase cu el pe cind il invata greceste...).

Reuseste, gratie lui Gh. Tomozei si Florin Mugur, sa publice in revista Arges (nr. 3 din 1971) un grupaj de 10 poeme in proza simili-bacoviene (sub titlul Naratiuni) in care viziuni stranii, teatralizari cu substrat simbolic, coexista cu confesiuni „minimale“ intr-un amestec de naivitate mitologizanta si scriitura de buna calitate. Editia Aurel Sasu se incheie cu 17 astfel de scrieri. In fine, ca si jurnalul, textul autobiografic intitulat Memorial (pe care i-l solicitase, in vederea publicarii, un fost prieten, poetul gindirist Matei Alexandrescu) contine in textura alba a rememorarii copilariei, adolescentei si studentiei la Litere si Filozofie, vointa de a-si explica obsesiile dintotdeauna, intre care „spiritul numelui uitat, creatorul limbajului“. Inca din liceu Fintineru era preocupat de intelegerea „misterelor antice“ (astfel explicindu-se optiunea sa pentru limbile clasice). Iata, in acest sens, citeva consideratii despre Interior: „Este o carte critica in care, pe tot parcursul, ma straduiesc sa ascund ca-mi dicteaza spiritul numelui uitat si ca acest dicteu constituie o victorie a spiritului demonic al numelui glorios.“ „Sulutiu ma acuza de nebunie tocmai pentru faptul ca ceream sa onoram misterele si sa le recuperam ca sa traim bucuria existentei prin cunoasterea pozitiei noastre pe tarimul puritatii.“ Aparent naive, aceste cuvinte indica, de fapt, o gnoza. Dar pentru revenirea in literatura era prea tirziu. Uzat, epuizat, scriitorul moare in 1975.

Intr-o recenta cronica a editiei (v. Romania literara nr. 31/2000) Z. Ornea il categoriseste – cu o formula a „registratorului“ Perpessicius – drept un „scriitor de raftul doi.“ Nu impartasesc acest mod de a ierarhiza. Prin Interior Fintineru ramine un autor vizionar extrem de viu, care are multe de spus sensibilitatii actuale. Opera i-a fost, intr-adevar, devorata de o biografie teribila. Impresionanta prin valoarea ei umana, cartea de fata – cartea imposibila a lui Fintineru – ni le restituie insa, intr-o sinteza de raftul intii, pe amindoua.