De aceea, îmi pare rău că în România nu există o criză a
cărţii. A existat în perioada comunistă şi după 1989. A existat o criză a
cărţii, datorită căreia cărţile erau puţine, ieftine şi foarte citite. Imediat
după 1990, se găseau cărţi tipărite înainte de Revoluţie, vîndute la kilogram,
într-un depozit de prin Pantelimon. Am fost acolo să iau Logica lui Anton
Dumitriu. Existau, aşadar, buncărele cărţii, la fel de secrete precum cele ale
Dictatorului. Tot atunci, la Institutul Francez din Bucureşti, s-a deschis o
librărie cu cărţi în limba franceză, unde se găsea multă filozofie şi veneau
multe poche-uri, ceva mai ieftine, într-o perioadă cu bani rari. Nu era atunci
nici o criză financiară, pentru că nu erau bani. Ca şi cărţile, banii se
cheltuiau chivernisit sau, dimpotrivă, se depuneau în locuri tulburi, de unde
îi furau mogulii de astăzi. Se găseau cărţi la anticariat, dar mai ales în
biblioteci. Cele noi arătau prost şi se epuizau repede, cele vechi la fel, doar
că erau tot mai scumpe. Nimeni nu le promova nici pe unele, nici pe altele.
Erau fie cărţi bune, fie proaste şi foarte ieftine, deopotrivă de uşor de
vîndut. Găseai la fel de uşor Emil Cioran şi Sandra Brown.
Ce vinzi? o carte sau un text?
Criza cărţii a apărut mai tîrziu, cînd cartea s-a retras din
spaţiul public ca obiect de cult şi a devenit un produs mediatic ca oricare
altul. După anul 2000, cărţile s-au înmulţit în vitrine şi pe stradă. Cărţile
s-au personalizat, pentru ca lumea să nu se prindă că textele seamănă tot mai
mult între ele. Tot mai multe edituri se înfiinţau şi voiau să intre pe ceea
ce, de acum, putem numi piaţa de carte românească. Şi, pentru a cîştiga
competiţia, încercau să vîndă altfel acelaşi lucru.
Nu putem vorbi despre criza cărţii dacă nu începem cu criza
emoţională a societăţii româneşti de după 2000. Cartea a intrat, alături de
toate celelalte produse de consum, într-un proces de transformare în obiect
emoţional. Nu textul, ci cartea. Ceea ce scrie în carte a început să devină
secundar în raport cu obiectul. Ce vinzi? O carte sau un text? Întrebarea e
dezarmant de banală şi răspunsul nu poate fi decît unul: o carte. Un obiect
care are: o copertă colorată, cu un design atrăgător, fotografii clare, linii
puternice, titlu-bombă sau măcar un autor foarte cunoscut ca icon al societăţii
de consum; pagini de hîrtie omogenă, albă, eventual volumetrică, tipăritură
clară, multe spaţii albe. Cartea s-a diversificat apoi: obiect scump şi frumos,
în librării mari sau obiect ieftin şi frecvent, la chioşcurile de ziare,
vîndută împreună cu un ziar; ca şi berea sau ţigările, cartea a început să fie
produsă pentru destinatari diferiţi, în funcţie de profilul lor social:
bogătaşi, studenţi, săraci, snobi etc.
Putem vorbi şi despre o criză a lecturii. Ea ar fi apărut
tot în preajma anilor 2000, după care, slavă Domnului, a trecut. Oamenii au
reînceput să citească. Să citească? În orice caz, să cumpere. Oamenii au
reînceput să cumpere noile cărţi, titluri tot mai noi şi mai multe, obiecte tot
mai frumoase, cu titluri tot mai şocante, senzuale şi senzaţionale. Oamenii au
reînceput să cumpere literatură. Treptat, cultul cititului, izolat şi cu
randament scăzut, s-a transformat într-un loisir. Într-o distracţie. Desigur, e
foarte bine să poţi citi scriitori contemporani care practică un realism fără
plasă de protecţie; e bine să afli că limbajul literar a coborît în stradă şi
că literatura poate fi populată cu personaje ca şi noi, nici de tragedie, nici
de comedie, aşa cum ne învăţase bătrînul Aristotel. Coborîrea cărţii în stradă
era aşteptată de toată lumea şi urma să ajungă, oricum, aici, în continuarea
atîtor practici care au coborît, după 1990, în stradă: politica, sexul. Din
clipa în care a ajuns aici însă, textul cărţii şi-a pierdut tot mai mult din
aura de care fusese înconjurat înainte, cînd nu se găseau pretutindeni cărţi
şi, în consecinţă, se citea mai mult. De cînd cu inflaţia de carte, poţi citi
acelaşi text între multe coperţi frumoase.
Cartea s-a răspîndit în spaţiul public comercial la fel ca
orice alt produs de supermarket. La fel ca la magazin, unele cărţi se
încăpăţînau să fie bune. Să ceară acelaşi tratament ca vechile cărţi, urîte şi
puţine. Dar era greu să se întîmple mereu aşa, pentru că şi cărţile bune, şi
cărţile proaste arată astăzi la fel de bine, au parte de acelaşi tip de
promovare, în ideea că gusturile nu se discută şi o carte este, la fel ca o
melodie, un obiect de gust, care se învecheşte la fel ca un pachet de unt sau,
măcar, dacă nu, are nevoie de alt ambalaj în fiecare an.
În ultimii ani, cartea, cel puţin cea de literatură, a
reuşit să se alinieze modului de funcţionare a produselor de consum: să-şi
regleze valoarea comercială în funcţie de aspectul ei fizic. Cartea colorată şi
femeia sexy au ajuns să se uite una la alta în paginile tabloidelor şi a
tablelor care alcătuiesc raioanele supermarketurilor. O carte cartonată face
mai mult decît una necartonată, aşa după cum una apărută anul acesta e mai
valoroasă decît una de anul trecut. Aproape că nu mai poţi vinde la anticariat
cărţi mai vechi de zece ani, doar dacă intră în categoria cărţilor foarte
vechi, ediţii princeps sau măcar ediţii fundamentale rare. La fel ca şi
îmbrăcatul, cititul ţine astăzi de modă. Există cărţi la modă şi cărţi ieşite
din modă, dar nu în sensul în care astăzi se citeşte mai puţin Nichita Stănescu
şi, mai mult, Mircea Cărtărescu. Moda cărţii are legătură cu numele autorului
şi cu o anumită retorică de piaţă care caracterizează cartea, fără mare
legătură cu textul. Foarte multe cărţi, astăzi, nu mai trebuie citite.
Pierre
Bayard nu este întîmplător un teoretician literar de succes, singurul de altfel
într-un astfel de domeniu lipsit de ecou public. Scriind o carte despre cum să
vorbeşti despre cărţi pe care nu le-ai citit, el satisface o rană narcisică şi,
totodată, reuşeşte să descrie cel mai bine felul de a fi al cărţii din zilele
noastre. O carte cumpărată nu e una citită, pentru că o marcă este inutilă
atîta vreme cît ea nu se vede ca posesie a celui care o posedă. Cărţile se
poartă mai degrabă decît se citesc sau, cel puţin, a le purta este prima
exigenţă la care trebuie să răspundă cumpărătorul. De aceea, nu ştiu cîţi
dintre cumpărătorii lui Pierre Bayard citesc o carte care justifică, măcar
subliminal, necititul cărţilor pe care trebuie să le ai în bibliotecă.
Cartea ca suport al unei experienţe insolite
Cititul rămîne, cu atît mai mult, un sacerdoţiu şi tocmai de
aceea, dacă excludem cărţile de literatură contemporană traduse în mai multe
limbi, de self help, de specialitate pentru întrebuinţări academice, cărţile cu
fotografii şi hărţi şi desene, constatăm că abia aici, cumva la marginea cărţii
în criză, dincoace de criza care face ca o carte să se convertească mai încet
în bancnotă, întru disperarea editorului-sclav şi a distribuitorului-satrap
(procesul exploatării umane în cîmpul editorial nu se reduce evident la acest
binom), putem vorbi despre cărţi ca suport al unei experienţe insolite.
Ascunse, cărţile de literatură şi teorie care nu pot fi ecranizate sau
discutate la televizor au rămas tot acolo. În 2009, ele sînt la fel de multe
sau de puţine ca în 1990. Dar, dacă atunci, pe vremea crizei cărţii, ele erau
la fel de vizibile precum celelalte, astăzi rămîn în culise şi puţini se mai
strecoară pînă la ele.
Criza cărţii nu atinge aceste cîteva cărţi care, în spaţiul
public, au un ecou foarte mic sau nul, tot aşa cum, pe vremea lui Mallarmé, criza versului îl făcea mai greu
recognoscibil, dar nu afecta decît ceea ce, din perspectiva practicii poetice
comune şi a tradiţiei, era acceptat ca fiind poezie. Ce fel de poezie este
aceea care nu se referă la nimic, care nu atinge prima coardă sensibilă, ce fel
de carte este aceea care nu poate fi vîndută imediat? Bunăoară, iată o frază pe
care încerc să o traduc cît mai bine: „Abolită pretenţia, estetic greşită, deşi
ea stă la baza capodoperelor, de a include în hîrtia subtilă a volumului
altceva decît, de pildă, oroarea de pădure sau tunetul mut răspîndit în
frunziş; şi nu lemnul intrinsec şi dens al copacilor“/„Abolie, la prétention,
esthétiquement une erreur, quoiqu’elle régît les chefs-d’oeuvre, d’inclure au
papier subtil du volume autre chose que par exemple l’horreur de la forêt, ou
le tonnerre muet épars au feuillage; non le bois intrinsèque et dense des arbres“.
Mallarmé avea dreptate, şi tocmai de aceea el nu voia să vîndă cărţi şi putea
să-şi permită aşa ceva. O asemenea poetică este astăzi prohibitivă şi
ininteligibilă. Aceste texte nu pot suferi vreo criză, ca, de pildă, romanul
poliţist sau romanele lui Paulo Coelho.
Criza cărţii nu este decît unul dintre nenumăratele
evenimente de promovare a cărţii-obiect, unul de la care lipseşte cartea aceea
care, deşi poate nu arată bine şi e veche, nu este niciodată scoasă la produs.
Pe ea ne apucăm să o citim uneori, tocmai ca să nu uităm cum mai arată
lucrurile inutile.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters