OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am admirat şi am respectat întotdeauna cercetătorii împătimiţi de trecut; pe aceia care ştiu că, fără acest trecut, nu există nici prezent, nici viitor şi care, gata de orice sacrificiu, pornesc pe urmele unor înscrisuri  îngălbenite de vreme sau ale unor fotografii care au păstrat peste timp zîmbete îmbrăcate în haine desuete. Aceste călătorii durează, pentru unii, o întreagă viaţă. La sfîrşit de drum însă, sentimentul de mulţumire/bucurie cu care descoperitorul de comori crezute definitiv pierdute este răsplătit este copleşitor. Muzicologul Octavian Lazăr Cosma este un astfel de cercetător. Graţie pasiunii şi muncii sale migăloase, au ieşit pe rînd volumele Opera românească (două la număr), Oedipul enescian, Hronicul muzicii româneşti (9 volume), Hronicul Operei Române din Bucureşti (a apărut vol. 1), Universul muzicii româneşti – Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Simfonicele Radiodifuziunii Române – 1928-1998, Filarmonica din Bucureşti în reflectorul criticii muzicale – 1921-1945, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti la 140 de ani (Istoria Conservatorului) (au apărut vol. 1 şi vol. 2) şi Opera Română din Cluj – 1919-1999 (a apărut vol. 1). Putem spune, fără a greşi, că Octavian Lazăr Cosma a rescris, practic, istoria vieţii muzicale româneşti, recompunînd firul poveştii din amănunte şi detalii pe care trecerea timpului le-a ascuns sau le-a uitat. A fost un timp în care vieţii muzicale  i s-a cerut să uite oameni, să nege cariere şi valori, să ignore pagini muzicale semnate de nume incomode pe teme incomode şi ele. Părea că toată istoria culturii româneşti nu a existat înainte de un anume moment istoric. Anii au trecut şi, după 1989, am început să ridicăm vălul uitării. Şi la lumina zilei au ieşit, în toată splendoarea lor, oameni şi timpuri, instituţii şi reuşite artistice, prin care ne-am reprimit practic dreptul la viaţă, în calitate de continuatori ai unor tradiţii care obligă.

 

Opera Naţională din Cluj este prima scenă lirică românească instituţionalizată, purtînd însemnul de naţională, cu alte cuvinte, recunoscută ca fiind de stat şi bucurîndu-se de toate avantajele – dar şi de toate dezavantajele! – acestui statut. În cercetarea sa – Opera Română din Cluj ( vol. I) –, Octavian Lazăr Cosma parcurge pas cu pas anii 1919-1959. Citind, am avut de multe ori senzaţia că am în mîini un roman poliţist cu intrigi, lupte subterane, lovituri sub centură, dispariţii spectaculoase şi reveniri şi mai spectaculoase în luminile reflectoarelor. Dar, în acelaşi timp, am avut o la fel de puternică senzaţie că asist la escaladarea unui pisc semeţ, pe care, învingînd greutăţi neaşteptate şi obstacole ce păreau uneori de netrecut, artiştii clujeni au reuşit să înfigă steagul victoriei. Cercetătorul vorbeşte documentat despre un Ardeal muzical şi muzicalizat, în care spectacolele unor amatori ambiţioşi alternau cu cele ale unor trupe lirice străine, aflate în turneu. Melomanii împătimiţi ai pămîntului au dorit apoi să aibă un teatru şi o operă ale lor, în care să se joace şi să se cînte în limba română. S-a ajuns greu, dar s-a ajuns  la memorabilul septembrie 1919 şi la înfiinţarea Operei Române din Cluj, cu primul său director, cîntăreţul şi regizorul Constantin Pavel. În faţa cititorului, cercetătorul înşiruie apoi aventurile devenirii acestei instituţii. Istoria se scrie cu date exacte, documente susţinătoare şi o iconografie spectaculoasă. În fiecare stagiune, se vorbeşte pe larg despre titlurile noi, alinierea artiştilor la repertoriul european, succesele lor între graniţele ţării şi dincolo de ele. Mari nume ale vieţii lirice româneşti, astăzi legende, au pornit de la Cluj. Interesant şi de admirat este efortul colectiv al elitei intelectualilor din oraşul de pe Someş pentru susţinerea Operei, pe care nici anii grei de refugiu la Timişoara nu au putut să o dezechilibreze – mai mult, după revenirea  Operei Române la sediul din Cluj, timişorenii au dorit şi au reuşit să îşi înfiinţeze propria operă.