OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fragmentele inedite pe care le publicam in aceste pagini sint extrase din primul caiet de jurnal al lui Alice BOTEZ. S-au pastrat cu totul cinci caiete, aflate acum in arhiva Fabian Anton. Acesta din urma are marele merit de a le fi recuperat, operatiune „detectivistica“ pe firul careia le-a descoperit risipite in mai multe locuri. Dupa moartea lui Alice BOTEZ, manuscrisele sale au fost preluate de citiva colegi si prieteni, intre care Arsavir Acterian si Mircea Ciobanu (disparuti si ei intre timp dintre noi), precum si familia ieseana Jakota (doamna fiindu-i cindva lui Alice BOTEZ pretuita si apropiata eleva la un liceu din oras, dupa care relatia s-a prelungit intr-o prietenie durabila).
Perioada pe care cele cinci caiete o acopera este cea a anilor 1937-1946. Nu e un jurnal propriu-zis, de consemnare a micilor evenimente cotidiene, ci unul intelectual, de reflectie si de speculatie filozofica. Autoarea isi incepe notatiile pe cind era inca studenta la Universitatea din Bucuresti (unde l-a avut profesor pe Nae Ionescu si asistent pe Mircea Eliade). Foarte apreciata inca de pe atunci, avea sa inceapa sa semneze articole si eseuri in presa epocii. In jurnal, tinara autoare nu-si ascunde inclinatiile visatoare si efuziunile lirice. Mai tirziu, cind in Romania s-a instalat regimul comunist, n-a mai putut publica multa vreme. Cind a facut-o, in anii ’70-’80, a dat la iveala un sir de romane si de culegeri de nuvele istorizante si psihologizante, cu fine contururi. S-a bucurat astfel, ca prozatoare, de o oarecare reputatie, mai ales printre cititorii avizati.
Jurnalul lui Alice BOTEZ, in total circa 250 de pagini, va fi publicat intr-un volum la Editura Ararat, in ingrijirea lui Fabian Anton (caruia ii multumim pentru cedarea acestor pagini de „premiera absoluta“).


Miercuri, 3 februarie 1937

Vreau sa-mi urlu exasperarile, sa-mi cint exasperarile, sa-mi dansez exasperarile.
Vreau sa-mi inghit exasperarile, sa ma sfarm de ele, sa mor in ele, sa ma topesc in chinuri. Toate tensiunile, toate exaltarile, toate nebuniile, prea frumoasele mele nebunii, se fac pulbere, vint, nimic. Unde se pierd nebuniile mele? De ce trec? Unde se duc? Si eu ramin. Permanenta mea dincolo de nebunii e o goala rusine. Permanenta mea dincolo de exaltari si chinuire e goala si lipsita de sens. Permanenta mea dincolo de viziuni, fantasme si visuri e tragica si umflata de ridicol. De ce traiesc dincolo si in afara de frumoasele mele nebunii? De ce toate nebuniile se inchisteaza in dura carapace a misterului lasind in urma inexplicabila mea prezenta. Prezenta mea fara de rost dincolo de aceste nebunii e o continua suferinta si un uluitor chin.


Duminica, 7 februarie 1937

Spaima misterelor ce se dezleaga...
Am fugit cit am putut in ploaie, in noroi, in nori, in mizerie, dincolo de mine si de paradisele mele albe. De ce am fugit? De spaima. De covirsitoarea si marea spaima pe care ti-o dau misterele inchise in lucrurile obisnuite ale zilei si ale noptii. Lucrurile zilei si noptii sint lucrurile care stau treze, lucrurile care stau de veghe, lucide, si lucrurile care dorm, care adorm si viseaza lucruri care sint sau lucruri care se transfigureaza.

Am fugit dincolo de universul sensurilor si am cautat pe cel al semnelor. Am fugit de spaima adevarului care sta ascuns in lucruri, in lucrurile care stau sub preajma mea. Mi se pare ca este un moment absolut, sub semnul caruia traiesc, in care lucrurile, nu lucrurile, sensurile ma urmaresc. Istoria mea se reduce, se poate reduce (suferinta mea sta dincolo, aici nu, aici e o incinta sacra, un tarim ciudat) la goana asta a sensurilor. Sau, mai corect, este un sens care ma alearga, ma goneste. E ceva care ma cauta. Cind stau singura cu lucrurile se intimpla ceva foarte curios, lucrurile se despoaie. Am fugit azi toata ziua de despuierea lucrurilor, de marea spovedanie a lucrurilor din jurul meu.
Mi-e frica, o frica panica telurica, care tisneste din strafunduri, o spaima care ma cutremura, ma alunga in lumea palidelor umbre, ca voi afla secretul. Spaima mea a devenit un abil regizor al piesei care este viata mea. Ce sens am eu in toate lucrurile astea pe care le face cineva care se cheama eu.

Dincolo de toate astea m-asteapta ceva. Afara ploua si ninge si ziua este zi si noaptea, noapte si lucrurile lumii se arata asa cum s-au aratat intotdeauna. Ei da, si oamenii sufera, se chinuiesc, maninca, se-nmultesc. Toate, toate sint la locul lor, toate astea nu inseamna nimic. Lucrurile au sa-mi faca o spovedanie.
Azi am vazut un pom. Stranie viziune. Un pom cu craci goale, intinse in ploaie. Vintul cauta printre craci si cracile dansau in ritm de muzica.
Muzica era a vintului, si a ploii, si a cerului, si a norilor. In muzica aceea se topea toata substanta lumii si pomul incerca demiurgic sa creeze dansul.
Incerca sa-si creeze dansul din substanta aceea pura a lucrurilor.
Pomul in esarfe negre care se desfasurau pe un ecran material de alburiu si cenusiu incerca un act de eliberare din mediul acela in care se scalda. Actul sau era o violentare a ceasului acela amorf al lumii, era o violentare a unui moment de neant. Dar din neantul acela de lumina cenusie se leaga armonii din vint si din ploaie, se incheaga muzica si numai la sensul muzicii pomul s-arata si cracile sale s-agita si incepe curioasa miscarea lor. Stranie viziune dansul cracilor de pom in ritmul muzicii ce s-a inchegat din neantul cenusiu al vintului si al ploii.

Azi am vazut cum cauta vintul si norii si cum dansau cracile de pom. De ce lucrurile se joaca in fata mea cu destinul lor? De ce lucrurile se transfigureaza. De ce in fata mea lucrurile sint posedate de fantastic?
Lucrurile comit pacate impinse de misterele si capriciile lor. Ele magic dizolva preajma si se proiecteaza ele pe ele insele in mod ciudat peste tot restul lumilor. Devin brusc posedate de frenezii, de spectacular si de grandios. Ele magic transforma mediul in care se scalda ca ziua care incepe sa iasa din miez de noapte. Dezlantuie lumi, si umbre, si armonii.
De ce lucrurile mi se arata posedate de fantastic?
Azi am vazut ce frumos e noroiul noaptea. Ploaia si noroiul, si lumina, si intunericul desfasurau pe caldarim un film in alb si negru. Calcam cu sfiala marginile care veneau de niciunde.
Nu erau, veneau aduse de prezenta mea. Se desfasurau pe caldarim imagini lipsite de contur si de precizie, vagi, difuze, negre si stralucitoare sau luminate. Aveai impresia ca sint forme in miscare, lucruri cu care se intimpla un permanent miracol. Aci era un calaret – asemenea Arhanghelului Mihail sau Sfintului Gheorghe in lupta cu balaurul, apoi imaginea se schimba aproape instantaneu de catre nu stiu ce iscusit vrajitor.

In locul calaretului se arata un cazan din care tisneau vilvatai de foc si aburi negri amesteca o mina osoasa cu degetele rasfirate a posesie.
Lent sau instantaneu imaginea se stergea si lasa loc alteia care arata doi ochi sticlosi, negri si luciosi ca smoala care fierbe in cranii ale caror forme goale erau acoperite cu pamint.
Imagini infernale, negre, inlocuiau imagini pure, paradisiace, sau invers. Nici o lumina intre cele doua, asa ca traiai un film intesat de vraji. Toate imaginile care se alergau una pe alta pe caldarim chemau, adunau in jurul meu forte telurice, negre, de magie neagra. Daca ridicam ochii dupa ecranul ciudatului film, lucrurile din jur mi-apareau desuete, posedate de puteri necunoscute pe care le banuiam asemanatoare puterilor care operau desfasurarea filmului de pe caldarim. Chiar daca regaseam lucrurile la locul lor, aci trebuie sa fie cutare sau cutare cladire, stiam ca in ele, sau dincolo de ele, este altceva, ceva asemanator imaginilor negre si stralucitoare de pe caldarim.
Ca este in lucruri agonia neagra a imaginilor de pe caldarim, o stiam.
Banuiam ca toate fac parte din acelasi infern.

Tot ce vedeam era posedat de fantastic. Priveam uimita lucrurile din jurul meu. Toate erau apucate de o frenezie. Erau aceleasi, dar nu le mai recunosteam. Se scaldau in fantastic, in ireal si ciudat. Toata luciditatea de care sint capabila se concentra pentru a ma lamuri de ce nu recunosc lucrurile. Este ceasul 8 – m-am uitat la ceas, mi-am adus aminte ziua, luna, anul. Imi dau seama, constiinta face functia obisnuita. Imi dau seama de tot si de toate, de permanenta, de continuitatea mea din lumea banala si cotidiana in acest miracol.
Dar lucrurile din fata mea s-au schimbat, nu le regasesc. Au ceva ciudat. Se scalda in fantastic. Stam sub sfera de influenta a unor stranii puteri, intocmai ca lucrurile care se gasesc sub sfera de influenta a fortelor concentrate in cazane cu substante atotputernice. Toate lucrurile, desi sint sub carapacea lor obisnuita, cu haina pe care o poarta mereu, arata ca si cum in orice moment ar putea actualiza minuni. Ele arata ca si cum ar putea trece direct, fara nici o vama, fara nici o tranzitie intr-o lume incarcata de fantastic. Realitatea lor este realitatea a doua lumi, de aci si de dincolo.
Lucrurile arata acum ca si cum miracolele se pot intimpla oricind, in orice clipa. Ele stau sub semnul minunii.
Realitatea lor, care tine de doua lumi, este irealitate, poarta ceva diafan si misterios, ceva de substanta inefabila atit de aproape, prea aproape de Dumnezeu.
Contururile lor precise, duritatea si brutalitatea preciziei cu care ni se infatiseaza lucrurile in lumea asta de toate zilele, contururile acestei precizii chiar in momentul transfigurarii lucrurilor nu sint altceva decit un semn.
Un semn al permanentei miracolului, fantasticului si irealului in miezul realitatii.


Miercuri, 10 februarie 1937

Am inceput sa presimt realitatile capabile de transfigurare. Pasii mei ma duc catre locuri care se vor arata, care se scutura de realitate pentru a deveni realitati de vis. Dar momentele care preced transfigurarea nu sint involburari de ape, nici furtuni, nici tunete, nici fulgere, nimic de cataclism sau de catastrofa. Totul se intimpla ordonat, frumos, in ritm de straine armonii. Totul cade lent, asezat, lustruit, imbibat de armonie, intesat de fantastic. In fata ochilor ti se desfasoara o lume paradisiaca pe care nici n-o banuiai.
Azi am intrat intr-o gradina cu pomi. Ningea.
La inceput nu mi-am dat seama de lucrurile din jurul meu.
Eram vrajita – intrasem ca sunet pur, intr-o alba simfonie, eu nu eram, nici lucrurile nu erau. Totul nu era decit o simfonie pura in care se jucau armoniile. Era ca si cum patrunsesem intr-o lume a carei singura realizare era simfonia aceea alba.

Substanta mea era aceea a lumii, miscarea mea era vibrarea sunetelor care umpleau locul.
Dincolo de lumea asta a armoniilor cautam pe cineva care se juca cu armoniile de aici. Sunetele alergau cuprinse de bucurii in tara aceea a armoniilor. Muzica se departeaza, se aud armonii de undeva de departe, iar eu ma desfac din lumea aceea de basm sonor. Ma detasez si ramin undeva in spatiu. Reintru in posesia constiintei mele cind vad tacerea alba din jur si marea uimire din mine. Toate lucrurile sint la locul lor. Aici e gardul, aici e scara, poarta pe unde am intrat, pomii si distantele, cerul si aerul si locurile toate sint. Dar toate lucrurile poarta pe fata lor miracolul care a plecat. Au ramas urme ale minunii, toate lucrurile poarta fantastic semn. Din cind in cind strafulgera fulgere albe printre pomi. Iar ninsoarea alba se scutura in ritm de departate armonii. Stiu ca sint in tara minunii, ca pe aici a trecut miracolul...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .


Luni, 15 februarie 1937

Azi am auzit o flasneta. Era o muzica sfisiata, chinuita si tulburatoare. Erau cascade de durere, de frenezie si de uitare, era ceva de strigat suprem, ceva de tipat ultim. Tragediile pe care le cinta flasneta erau in alta parte, dincolo. Muzica flasnetei parea un ecou departat. Durerile si faptele care stateau dincolo de cintecul de flasneta se consumau in uluitoare departari. Muzica de flasneta era aspectul sonor al unor intimplari care se petreceau intr-o cu totul alta lume. Ma tulbura cintecul si tinjeam dupa acea lume.
Dar, spre mare uimirea mea, muzica aceea ciudata isi pierdea lent sonoritatea. Mai intii era ca si cum s-ar fi departat incetul cu incetul. Si apoi muzica se prefacea intr-un drum lung, care ducea dincolo. Din substanta intima a cintecului flasnetei se construia drumul acela. Era drumul acela un drum de munte, un drum noaptea pe o poteca de munte. Plouau raze de luna pe poteca si stincile din jur se crispau de prea stralucitoarea lumina de luna. Stincile sufereau cumplit, se contorsionau in lumina si cautau aprig intunericul. Era muzica aceea care se desfasura pe plane de chin si frenezie, de intuneric si lumina. In inima muntelui locuia un neam de oameni legendari. Ei nu mureau niciodata pentru ca viata lor era legenda.

Viata lor se consuma in povesti fantastice. Ei nu mincau si nu beau. Ei erau eroi de poveste. In gindul lui Dumnezeu se desfasurau basme si ei erau eroi ai basmelor din gindul lui Dumnezeu. Ei se impartaseau de realitatea divina si de permanenta basmelor divine. Viata lor era fantastica. Actele lor n-aveau urmari si de aceea ei aveau tot felul de fantezii. Se povesteste cum unul din ei si-a construit din fire de lumina, din stropi de raze si din umbre de intuneric o gradina, o gradina stralucitoare de lumina. In inserarea luminilor jucau umbrele in jurul havuzului. Flori de lumina ardeau, si stralucea gradina. Si vintul adia prin lucrurile luminii si culegea raze si cint. Pogorau zine bune si frumoase in gradina luminii.
Aud din nou durerile si armoniile din cintecul flasnetei. Cit de departe e cintecul acesta de tara fantastica din munte! Dar totusi duce catre fantastic tarim. Si cit de aproape este de cararea de stinci cu dureri pamintene si de lumina de luna cu raze de vraji si cu aiureli de vis care te ametesc si te tulbura. Dar cit de departe este cintecul flasnetei de feeria tarimului fantastic din inima de munte. Si totusi duce, drum lung, drum spre tara de vis, ametitor drum catre departate tarimuri.
Si muzica flasnetei se face drum, luna, stinca, raza, durere si apoi feerie. De ce spasmele si durerile care palpita in cintecul de aici se pierd dincolo, in stralucitoare feerie? De ce aici visele, feeriile se fac durere si de ce durerile de aici se fac feerii si vise, dincolo?
De ce in lumea de aici feeria e durere si chin? De ce chinurile si spasmele se transfigureaza si sint dincolo feerie, vis, lumina, incintare, frenezie si basm?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Duminica, 21 februarie 1937

Ciudatele intimplari ma poarta pe drumurile transfigurarii...
M-am intilnit cu mine intr-o oglinda. Asteptam. Trecea, nu trecea, era o mare clipa in care parca se inecase toata viata si moartea, viata care a fost si moartea care a fost si care vor fi, viata si moartea lucrurilor.
Era o clipa in care plutea moartea si eternitatea lumilor. Era o clipa ca o mare fara fund si fara limite. Si eu asteptam mereu.
Iar dincolo de mine, in camera oglinzii, se consumau faptele. Un scaun a fost mutat, un tablou a fost rasturnat. Cineva se joaca cu floarea pe care a luat-o dintr-un vas, acum asaza florile. Dar toate sint faptele care se petreceau in camera oglinzii, aveau ceva de ritual – stiam ca toate au un sens precis, ca cineva pregatise camera pentru o anumita curioasa intimplare si ca eu fusesem exclusa si pironita in acel loc. Stiam ca pot sa ma intorc, ca pot sa ma misc, dar ca nu trebuie sa ma misc.

Puteam privi in oglinda ceea ce se intimpla in spatele meu. N-o faceam pentru ca trebuia s-astept si pentru ca, lucru ciudat, stiam tot ce se intimpla. Faptele in camera se continuau. Cineva a varsat apa de flori, a aruncat-o, dar nimic nu s-a udat si nimic nu s-a auzit. Fiecare lucru era impodobit cu flori, inflorit – aspectele finale erau ciudate, ieseau unele lucruri extrem de frumoase sub podoaba liliacului iar altele erau grotesti, ridicole la culme. Erau lucrurile incarcate de flori. Era parca o gradina blestemata, sau o scena curioasa. Toate florile acelea care acopereau fata lucrurilor apareau ca o masca supraincarcata, ca o masca grotesca. Erau in scena din camera oglinzii efecte de contrast ieftin speculate de cineva indragostit de farse stranii. Era pe pat invelitoare de liliac, din tablouri spinzurau ghirlande de liliac. Asta pe zidul acela, perete alb, murdarit sever si fara sens. Precizia geometrica a odaii, a zidurilor cu limita lor abjecta era o continua violentare a aspectului decorativ al florilor.
Si apoi semiintunericul odaii, lumina aceea care venea in fisii de intuneric prin care abia se strecurau umbre de lumina. Toata lumina aceea transfigura culoarea liliacului, devenea un vinat pal, sters, murdar – un vinat cadaveric. Lucrurile erau gatite a moarte intr-o capela funerara. In vazduhurile camerei cineva ridea, era ris. Se ridea. Se pregatea o farsa, sau era o farsa. Cineva se juca, straniu joc.

Nu vedeam nimic din toate astea dar le banuiam. Simteam ca totul pocneste de dezolare si blestem. Nu mai puteam rezista, simteam ca eu insumi deveneam o masca grotesca, o masca de carton zugravit. M-am uitat in oglinda, dincolo de imaginea mea in spatiul acela imaginar, cu gindul sa regasesc odaia careia ii intorsesem spatele. Dar n-am gasit odaia in haina de farsa si cu masti de flori moarte. Am gasit un intuneric fara fund, nu propriu-zis ceva de noapte. Am gasit o noapte apocaliptica. Iar in afara de noapte nu era nimic. Era un abur negru-albastrui, alburiu, pierdut, fara forme, fara contururi, fara paloare, totul inecat. Era ceva de mister neantic. Distingeam arareori ziduri de fum gros din care tisnea o atmosfera albastruie, ciudata, era ceva de grota vrajita. Se strecurau balauri de fum gros dincolo de zidurile intunericului. Totul era fum, intuneric, mister demonic. Totul era inchis. Nu gaseam nimic. Era numai golul si intunericul. Era totul asemenea imaginii intunericului in cristale de culoare inchisa. Era o mare de umbre, de fum.
In camera oglinzii era farsa, iar in oglinda se oglindea noapte de neant.
Am plecat din acel loc, pierise vraja. M-am intins pe patul cu invelitoare de liliac. Am adormit si am visat si m-am lamurit. Nu stiu cine imi spunea in vis ca tot ce se intimplase era un fel de viata fantastica a lucrurilor. Spunea ca lucrurile se elibereaza din monotoniile si dezolarea in care se ineaca viata obisnuita a lumii si ca Dumnezeu se amesteca in tarimurile unde lucrurile se transfigureaza, ca Dumnezeu adora freneziile lucrurilor si de aceea intervine prin tot felul de minuni. De aceea locul transfigurat se izoleaza de restul lumii si devine o incinta sacra, ingradita cu garduri de nevazute forte.
Cind m-am trezit ma uimea gustul asta de farsa de la Dumnezeu.


Joi, 4 martie 1937

Cind pe porti de uitare intra lumea fantastica in locurile vietii de toate zilele.
Era o gradina mare, cu pomi batrini. Urla vintul a furtuna si cadeau frunze pe paminturile acelui colt pierdut de lume. Stateam si priveam fara sa inteleg ceea ce se petrecea sau ceea ce nu se petrecea in jurul meu.
Era un moment pe care nu-l intelegeam si care nu semana cu nimic din ceea ce stiam si pe care habar n-aveam unde sa-l situez. Cerul mi-era straniu, pamintul tremura si pomii ma pindeau, vintul isi batea joc. N-aveam nici un sens in acest cadru si acest moment nu continua viata mea anterioara. Cautam sa-mi amintesc ultimul moment care precedase pe acesta dar nu gaseam nimic.
Ma regaseam acolo de cind lumea, ca o statuie impietrita, decor inutil in aceasta gradina parasita. Aveam senzatia stranie ca murisem fara sa-mi fi dat seama. O imensa indiferenta vegetala ma patrundea. Eram fara puncte de contact cu lucrurile din jur, fara interferente cu mediul, fara schimburi, izolata, fara viata si fara pasiuni. Murisem poate intr-o lume departata de acest loc ciudat si nimic nu-mi aduceam aminte din ceea ce fusesem.

Dar numai o clipa infinit de scurta a durat senzatia acestei morti ciudate. A urmat apoi impresia unui vis fabulos care-mi arata inexplicabile scene care precedau prezenta mea in acea gradina. Se facea ca m-aflam in temnitele unui imens palat asezat in salbatice regiuni, la tarm de furtunoasa mare. Si era in ungher negru si nevazut un barbat puternic, cavaler din alte vremi, somptuos imbracat in haine princiare. Mina sa dreapta, incadrata de giuvaeruri scumpe, se sprijinea pe pumnalul ce atirna de cingatoarea rosie. Purta un inel cu un rubin enorm din care porneau patru raze – patru carari rosietice, patru drumuri de foc ce duceau in cele patru colturi ale incaperii patru bolti de intuneric.
Omul acela imi facu semn sa urmez una din cele patru carari de foc. Alesei una din ele si iesii. Erau trepte albe, intortocheate, erau trepte reci de marmura. Era cararea rosie de foc care-mi arata drumul. Si facea zigzaguri rosii pe treptele albe ale palatului de piatra. Am scoborit treptele strimte, spatiu intunecat si ingust, am patruns intr-o sala enorma pe a carei podea se jucase un iscusit caricaturist. Erau caricaturi, desene colorate, masti grotesti de carnaval. Pasii risipeau desenele podelei dar daca te intorceai le regaseai la locul lor de mai inainte. Cararea rosie – raza de foc – disparuse. Asta ma incredinta ca omul cu inelul se intorsese la locul sau. Intr-adevar, ajunsesem la o usa enorma, parea a fi croita din stinca. Deschisei usa, era gradina in care ma aflam.

O sumedenie de scene, fapte, imprejurari imi navaleau in minte, toate se teseau in jurul acelui palat. Aveam o viata care se lega de aceea a palatului si a gradinii.
Traiam aceasta viata cu intensitati si perspective de vis. Iar toate visele se terminau exact in momentul in care ma aflam. In toate visele ajungeam, intr-un fel sau altul, in chip misterios in gradina aceea. Intre aceste vise doream sa controlez realitatea, ma intorceam, credeam ca in spatele meu se afla palatul cu poarta aceea. In spatele meu nu era nimic, era tot gradina si mai departe cerul si vazduhurile acelea mohorite, crepusculare, de amurg de iarna, fara zapada, fara case si fara oameni, departate, pustii tarimuri in care n-au vietuit decit legenda si neantul si care au murit si ele de mult.
Mi-am dat seama ca toate aceste vise le traiam din pricina atmosferei aceleia, din pricina aspectelor si a vietii ciudate si pustii din gradina.
Era totul vast, dezolant, pustiu, dar totusi transfigurat. Era ceva din alta lume.

Era o transfigurare spirituala, materia lucrurilor nu participase la transfigurare. De aici venea dezolarea si tristetea lucrurilor. De aceea palise claritatea zilei si nu indraznise noaptea cu luna sa scalde lucrurile. De aceea se inecase ziua in noapte si se cainau pomii. Transfigurarea era in spiritul lucrurilor. De aceea nu reuseam sa situez aceasta experienta a mea, acest fel de a gasi gradina cu lucrurile pina atunci stiute.
Sint locuri in lumea asta in care nu se schimba nimic in carnea lucrurilor si totusi aceste lucruri se izoleaza de restul lumii acesteia. In prezenta lor te invadeaza visul, si frenezia, si libertatea fantasticului tarim. Sint locuri care ies din istoria si viata lumii acesteia, in care nu mai regasesti nimic din fiinta lucrurilor obisnuite. Sint locuri in care moare inutilitatea si banalitatea vietii noastre de toate zilele, sint locuri in care invadeaza legenda, si mitul, si visul.

Sint locuri in care pluteste ceva inefabil, fantastic, liber, prezent, ciudat in care nu mai recunoastem nimic. In aceste locuri navalesc misterele unei alte lumi.
Contururile, lucrurile precise care, desi seamana exterior cu lucrurile lumii acesteia, cu lucrurile umbrelor din aceasta lume, erau ca si cum nu erau. Nu aveau sensul acela brutal si necesitatea aceea oarba si fara sens din lumea obisnuita.
Cind am vazut toate astea imi aparea gradina aceea, un tablou, o pictura cu contururi aburite, o imagine in care contururile erau efecte de lumina abil speculate de un maestru. Se estompau si se stergea claritatea lucrurilor din jurul meu, raminea numai substanta inefabila a lucrurilor din care impartaseam beatitudini.
Se depanau mereu vise stranii, vise – basme intesate de fantastic.
A trecut timp lung pina am iesit din lumea aceea.
Eram in gradina arhicunoscuta, pe linga care trecusem fara s-o bag in seama de atitea ori.


Duminica dimineata, 6 martie 1937

Cind lucrurile lumii mor
Mi-aduc aminte de lucruri ciudate, de locuri insemnate, de intimplari fabuloase, de vise. S-a farimat realitatea lucrurilor din jurul meu, s-a farimat realitatea imediata a tuturor acestor lucruri precise si atit de inutile. S-a spulberat sensul acela fara sens al tuturor acestor lucruri din jurul meu.
Le recunosc a fi aceleasi lucruri pamintesti si ale mele dar a pierit existenta lor, a murit viata lor pentru mine.

Si ma napadesc visele si fantomele unor locuri de demult, si a unor lucruri fata de care stateam cindva tot asa cum stateam fata de lucrurile de aici, care au pierit. Si poate si acele lucruri de demult pierisera, se inecasera in clipa aceea. Si acele lucruri de demult murisera ca si astea de azi. De ce contactul material, clipa brutal traita si imediata ascund inefabilul din lucruri? De ce clipa prezenta ineaca lumea in banalitate si ofera darnica masti tuturor lucrurilor?
E ingrozitor sa vezi ca viata ta, ca toate aceste fapte care se deapana si in care esti tirit e un sinistru bal mascat. Masca fara voie, iei contact cu lucruri mascate si oameni mascati.
Am o pofta nebuna sa sfisii mastile lucrurilor, mastile astea de hirtie lucioasa sub care se ascund lucrurile. Sa sfarim in mii si mii de bucatele mastile astea colorate si inchise, provocatoare si docile, precise si inutile pe care le poarta lucrurile. Si sint in lumea asta masti de tragedie si masti de comedie, masti sinistre si masti grotesti, masti de inmormintare si masti de carnaval. Viata sta inchircita si zac misterele dincolo, sub toate aceste masti. De aici falsitatea si chinul si durerile si suferintele in care zace inaripat sufletul nostru.