OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un text foarte amplu, publicat pe site-ul http://voxpublica.realitatea.net şi intitulat Manifestul cărţii, Ernu încearcă să-şi consolideze nu doar reputaţia de om de stînga şi critic al capitalismului de toate felurile, ci şi statutul de „intelectual controversat“, atacînd cu virulenţă toate nivelurile producţiei şi ale distribuţiei de carte. Ceea ce propune el e o analiză globalistă (şi surprinzător de impresionistă pentru cineva cu experienţă editorială, atît într-o editură de nişă – Idea –, cît şi într-una foarte mare – Polirom) a publicării de carte, a distribuţiei ei, a marketingului, a presei culturale, a copyrightului, a statutului scriitorului, traducerii, bibliotecilor şi a cam tot ce-şi poate imagina cineva că înseamnă circuitul cărţii în natură, la suprafaţă (prin asta înţelegînd că Ernu nu vorbeşte despre traducătorii în română, despre procesul redactării şi „criza“ lui şi alte chestiuni de bucătărie care, probabil, nu sînt de interes public).

 

Întîi şi-ntîi, în acest amestec complex, în care singurul numitor comun e omagiul implicării statului în tot şi-n toate, există o eroare de informaţie flagrantă ce se cere corectată. Ernu cere ca mediile de stocare (harduri externe, stick-uri etc.) „să fie taxate, taxe din care să fie plătiţi creatorii, după criterii foarte clare“. Autorul nu ştie, deci, că, legal, stocarea nu poate fi taxată aşa cum doreşte el şi în favoarea scriitorilor, de vreme ce materialele stocate sînt în egală măsură (eu aş zice preponderent) de imagine şi sunet, cîtă vreme instrumentele de multiplicare (xerox, scannere, multifuncţionale etc.), tocmai pentru că presupun un proces de copiere grafică şi analogică, plus hîrtia A4, sînt deja taxate (se cheamă remuneraţie compensatorie pentru copie privată). Vasile Ernu însuşi, ca autor a două cărţi, dintre care una a ajuns la cea de-a treia ediţie, ar trebui să se ducă la societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor COPYRO şi să solicite suma care i se cuvine din remuneraţia compensatorie, pentru a împiedica, astfel, ca banii să intre în gaura neagră a COPYRO, în ciuda faptului că statul român a avut bunul simţ să reglementeze moduri foarte constructive de cheltuire a lor.

 

După cum spuneam, Vasile Ernu creditează statul cu abilităţi şi calităţi ce trezesc sentimente dintre cele mai tandre, căci amintesc de epoca de glorie a încrederii în această formă de organizare. Cînd citeşti cum ar trebui statul, această entitate extrem de abstractă aprioric dotată cu bune intenţii, să controleze şi ce se publică, şi unde se vinde ce se publică, îţi vine brusc cheful să te muţi în China, Cuba sau Mexic – şi totuşi, nici unul dintre aceste state n-a devenit o forţă cul-turală prin controlarea paternalistă a industriei cărţii. Ernu – care, e adevărat, are scuza cunoaşterii exclusiv intelectuale a subiectului – recomandă „să încercăm să trecem dincolo de fobiile ideologice şi trucurile propagandistice ale vechii şi noii ideologii şi să analizăm tendinţele de dezvoltare a educaţiei, a infrastructurii educaţiei şi culturii de la noi în anii ’60, ’70, ’80 în întregul context european. După care să facem o comparaţie cu tendinţele din ultimii 20 de ani“. „Vă garantez – spune Ernu – că vom avea mari, mari suprize. Cu alte cuvinte, «vechea moştenire» este o «epocă donor», iar tranziţia o «epocă căpuşă» care se «hrăneşte» din ea: noi trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produsă în acea epocă, fără a o îmbunătăţi, ci distrugînd continuu resturile care au mai rămas.“ Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au păstorit, aşadar, un stat grijuliu cu educaţia şi cultura poporului, şi nu unul constructor de strategii artificiale şi ideologizante de formatare culturală, incluzînd chiar formele de reacţie intelectuală într-un statu quo imuabil.

 

Nu e, deci, adevărat că acel control al publicării a canalizat pe cîteva zeci de ani (mult timp după înlocuirea statului comunist cu urmaşul lui democratic) producţia de carte (literatura, ştiinţele sociale etc.) pe o albie escapistă, esopică, detaşată de contactul cu realitatea, excesiv estetizantă. Şi nu e, în sfîrşit, adevărat ori măcar plauzibil că accesul larg, dar exclusiv la cartea controlată de stat a determinat pattern-uri de gîndire ele însele controlate pînă şi în derapajele de evadare şi independenţă. Sau e? Glorificînd „epoca donor“ a deceniilor şapte-nouă, Vasile Ernu nu joacă doar cartea nostalgiei, ci şi pe cea a revizionismului (care începe să facă specificul unei părţi a activităţii lui publice). Nu ştiu cum e cu infrastructura, dar dacă „ne hrănim din materia cenuşie produsă de vechiul regim“, atunci va fi din ce în ce mai rău. Fiindcă nu e atît vorba de „materia cenuşie“ a producătorilor de cărţi, cît de cea a receptorilor – supuşi unei formări care, ea, se dovedeşte tot mai incapabilă de a crea actori pe o piaţă a ideilor şi a responsabilizării (despre piaţa de idei scrie Costi Rogozanu, tot pe voxpublica.ro, ca răspuns la manifestul lui Ernu).

 

Statul fiind, prin definiţie, o entitate difuză, el e cu atît mai eficient, cu cît îşi propune să controleze mai puţin (el oferă mecanisme de control şi atîta tot). Aş recomanda o lectură proaspătă din Ce hăcuială! a lui Jonathan Coe, de fiecare dată cînd aud cum că statul – recte cei care-l conduc – şi-ar dori un popor votant bine hrănit, educat, citit şi capabil de decizie, cînd poporul (altă entitate difuză) însuşi nu se doreşte astfel. Statul condus de oameni (supuşi umanului) nu e un părinte grijuliu, care-şi creşte, în cazul dat, 21 de milioane de copii incapabili să ia singuri decizii pentru propriul viitor. Căci între cele două instanţe, jucători la masa administrării bunăstării colective, numite de Vasile Ernu piaţa şi statul, se mai află ceva: comunitatea, aşa-numitul user-level management. Sigur că, în cei 35 de ani cît s-a ocupat de teoria administrării comunitare a resurselor, premianta Nobel pentru Economie, Elinor Ostrom, nu a vorbit despre resurse şi bunuri simbolice, însă educaţia şi cultura nu reprezintă numai un serviciu public (presupunînd acces liber şi nediscrimatoriu, indiferent de statutul social), ci şi unul comunitar. Dacă statul e cel menit să ofere cadrul general, de legi, norme şi principii, soluţiile concrete nu sînt universale; pentru bolile serviciilor publice şi ale administrării resurselor comune nu există panacee, există tratamente specifice. Unele sînt problemele unei biblioteci de ţară şi altele cele ale unei biblioteci dintr-un oraş universitar, un oraş are nevoie de librării, dar unui sat îi trebuie, mai curînd, acces la o librărie mobilă, cu posibilităţi de a comanda cărţi, iar unui stat nimeni nu-i poate cere să gîndească atît de rafinat (fiindcă asta ar duce la o birocraţie încărcată de oameni şi situaţii punctuale, parazitînd însăşi funcţionarea statului).