Cartea şoaptelor

Fragment din romanul în curs de apariţie la Editura Polirom

Autor: Varujan VOSGANIAN | Categoria: | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958) a absolvit cursurile Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1982) şi pe acelea ale Facultăţii de Matematică din cadrul Universităţii din Bucureşti (1991). Este doctor în economie, membru fondator al Societăţii Române de Economie, international adviser al Centrului European de Studii Politice al Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles, membru al Young Politicians Club (Londra). În 2006-2007 a fost ministru al Economiei şi Comerţului, iar în prezent este ministru al Economiei şi Finanţelor. A participat la diverse reuniuni de specialitate organizate sub egida ONU, UE, CSCE şi a altor organisme economice internaţionale. Dintre lucrările publicate, menţionăm: Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă (Editura Expert, 1994), Jurnal de front (articole economice, Editura Staff, 1994), Statuia Comandorului (proză, Editura Ararat, 1994, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), Şamanul Albastru (poezii, Editura Ararat, 1994), Ochiul alb al Reginei (poezii, Editura Cartea Românească, 2001), Iisus cu o mie de braţe (poezii, Editura Dacia, 2004), peste 300 de articole de specialitate. Lucrarea Reforma pieţelor financiare din România (Editura Polirom, 1999) reprezintă rodul experienţei autorului în calitate de preşedinte al Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a Senatului (1997-1998). A susţinut numeroase conferinţe la toate marile universităţi din România, precum şi în unele centre universitare internaţionale de prestigiu din SUA, Marea Britanie, Franţa, Danemarca, Polonia, Belgia etc. Este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Cartea şoaptelor începe într-un registru pitoresc, pe o străduţă armenească din Focşaniul anilor ’50 ai secolului trecut, printre aburii cafelei proaspăt prăjite şi miresmele din cămara bunicii Armenuhi, printre bucoavnele şi fotografiile bunicului Garabet. Însă cititorul nu e lăsat să guste în tihnă intimitatea căminului evocat şi nici nu e poftit să ia parte la vreun taifas de oameni veseli, care deapănă, la vreme de pace, poveşti despre Ara cel Frumos ori Tigran cel Mare. „Bătrînii armeni ai copilăriei“ lui Varujan Vosganian nu au de istorisit întîmplări delectabile, ci fapte de-a dreptul neliniştitoare. Povestind, ei încearcă să se despovăreze de o traumă – a lor şi a predecesorilor. Istoria genocidului din 1915 împotriva armenilor, istoria convoaielor interminabile de surghiuniţi în Cercurile Morţii, în deşertul Deir-ez-Zor, istoria armenilor care au luat drumul exilului îşi află, în paginile de faţă, o ilustrare cu adevărat răvăşitoare.

Eram apărat, între înfăţişările focului, mirosurile copilăriei, copaci şi fantasme.

Şi, totuşi, vremurile erau tulburi. Uneori, bunicul Garabet şi vecinul nostru de curte, Sahag Şeitanian, vorbeau în şoaptă. Într-o zi, în curtea de peste drum, a apărut un bătrîn pe care nu-l cunoşteam, Carol Spiegel. Un timp, bătrînul n-a ieşit decît în curte; şedea pe canapea, privind în gol. Apoi l-am văzut, printre şipcile gardului, cum vine pînă la poartă şi se uită în lungul străzii. Într-o dimineaţă, a ieşit să măture trotuarul de frunzele uscate. Şi peste alte cîteva zile, dar pe înserat, s-a încumetat să bată şi la poarta noastră.

Nu ştiam ce e închisoarea. Abia mai tîrziu am înţeles explicaţia dată de bunicul, şi care atunci îmi sunase ca un joc: „Puşcăria e acolo unde lumea celorlalţi e cît se poate de largă şi lumea ta cît mai mică cu putinţă“.

Carol Spiegel fusese ceea ce se cheamă un colaboraţionist. A lucrat la primărie în timpul războiului. Fiind neamţ, a slujit ca translator. Altminteri, staţionarea trupelor germane în oraş s-a desfăşurat în bună rînduială. Nemţii lăsau populaţia în pace, nu se îmbătau şi nu făceau gălăgie. Cu totul altfel a fost cînd au venit sovieticii. Fetele stăteau ziua zăvorîte în casă, iar cîrciumarii îşi lăcătuiseră băutura.

Cît despre bombardamente, dimpotrivă. Cele ruseşti erau mai uşor de suportat. Dintre toate nenorocirile abătute în timpul războiului peste oraş, bunicii mei pomeneau mai ales de marele cutremur din 1940. Nu de bombardamente. „Ce rost avea să te ascunzi? întreba bunicul meu Garabet. Cînd veneau avioanele americane, stăteam liniştiţi. Ele căutau cazărmile nemţeşti de la şosea. Le bombardau cu atîta precizie, de-o parte şi de alta a drumului, încît le făceau una cu pămîntul, dar şoseaua rămînea neatinsă. Cît despre ruşi, iarăşi n-aveai de ce să te temi. Nu ştiu exact ce căutau ruşii, dar oricum, orice ar fi căutat, nu nimereau niciodată. Doar într-o seară, au căzut două bombe în mahalaua noastră. Nici una n-a explodat. Prima s-a înfundat într-o curte, printre zarzavaturi, cealaltă a căzut peste o casă şi i-a găurit acoperişul. Omul a îngropat bomba, să nu se sperie copiii, şi şi-a reparat ţiglele.“

Bunicul trecuse prin amîndouă războaiele. Nu luptase, dar le privise. Cei care luptaseră înţeleseseră mai puţin.

De aceea, bunicul Garabet povestea despre ele. În poveştile lui, învingătorii nu erau întotdeauna cei pe care îi ştiam din cărţi. „Nu te grăbi, spunea. Rareori, cel care pare că a învins, e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinşii, nu învingătorii. A învinge e, pînă la urmă, un fel de a ieşi din istorie.“ Lua cartea cea mare. „Ăsta e Vartan Mamigonian. Şi aici e bătălia dintre armeni şi perşi, la anul 451, pe cîmpia de la Avarair. Oştirea noastră a fost nimicită pînă la ultimul soldat. Perşii au zis, mulţumiţi, că e destul pentru ziua aceea şi au plecat cu gînd să se întoarcă şi să cucerească tot regatul armenilor. Şi ce s-a întîmplat pînă la urmă? Perşii nu s-au mai întors, au fost siliţi să renunţe la credinţa lor şi, în loc să se închine mai departe soarelui, au trecut la islam. În schimb, noi am rămas creştini pînă azi. Adică au învins, de fapt, Vartan Mamigonian şi ceata lui măcelărită.“

Iar bunicul Setrak, tatăl mamei mele, filozoful sîngelui, spunea: „Sîngele e mai nesupus decît carnea. Biruinţa nu e puterea de a vărsa sîngele altora – asta e, mai degrabă, nepăsare sau ură –, ci puterea de a-ţi vărsa propriul sînge“. Şi bunicul Setrak, care măsura istoria şi pe învingătorii ei prin puterea sîngelui, se aşeza cu mîinile împreunate în poală, ca sîngele să se facă cerc şi să se odihnească.

Tocmai de aceea, bunicul Garabet socotea că cei care fac istoria cu adevărat nu sînt generalii, ci poeţii, iar adevăratele bătălii nu trebuie căutate sub copitele cailor. Dar pînă şi bunicul a rămas nedumerit şi a fost nevoit să accepte că legile războiului nu ne sînt cunoscute pînă la capăt. Căci nu numai el ştia povestea bombei îngropate în curte. O aflaseră şi cîţiva copii care se apucaseră, pe ascuns, s-o dezgroape. Există o realitate, aşa cum o vedem, şi o altă realitate, a seminţelor. Fără s-o ştie, copiii făcuseră cele două lumi să se amestece. Iar seminţele războiului, îngropate de atîta vreme, se năpustiseră spre văzduh. Sergiu, prietenul meu mai mare, a fost ucis pe loc de explozie, iar micul Tofan abia a scăpat cu viaţă, purtînd pînă azi pe piept urme dintr-un război care nu fusese al lui. „Aşadar, hotărî bunicul, războiul nu s-a terminat.“ „Care război?“, am întrebat. „Păi, nu e decît unul. Doar că izbucneşte mereu în altă parte, ca urticaria. Cu cît te scarpini mai tare, cu atît se aprinde mai rău. Pînă la urmă, istoria nu e decît o lungă scărpinătură.“

Într-o zi a venit un bărbat îmbrăcat cu un fel de haină de piele şi l-a întrebat pe bunicul despre Carol Spiegel. Bunicul a vorbit puţin, mai mult a ridicat din umeri. Spre seară a venit Carol Spiegel şi l-a întrebat despre bărbatul în haină de piele. Bunicul a dat iar din umeri. În acest fel nu l-a convins pe niciunul. Cu toate astea, nici unul nu a insistat. Necunoscutul n-a mai venit pe la noi, iar Carol Spiegel a murit cîteva zile mai tîrziu. La înmormîntare, lîngă doamna Spiegel au stat doar bunicul meu Garabet şi cumnatul lui, Sahag. Toţi ceilalţi nici nu observaseră că, pentru scurtă vreme, doamna Spiegel a purtat rochii înflorate, în locul hainelor negre cu care se obişnuiseră s-o vadă de la război încoace. Pentru ei, Carol Spiegel dispăruse din această lume cu mulţi ani înainte să moară. Ca o ploaie care îţi şiroieşte pe tîmple înainte de-a începe să curgă din cer.

În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai tîrziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.

Erau şi lucruri care se spuneau fără fereală. Chiar şi peste gard, ca de pildă că a venit maşina cu pîine pe cartelă. Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci, cu voce coborîtă, de parcă ar mai fi fost nişte ferestre pe care nu le puteai închide ori nişte trecători pe care nu puteai să-i vezi.

Mai simplu ar fi fost ca oamenii să stea aproape unii de alţii, cu capetele înclinate, fără să fie nevoie să se concentreze atît pentru a nu pierde vreun cuvînt. „De departe totul trebuie să pară firesc, explica bunicul. Ei să creadă că spui nişte fleacuri, că nu-ţi pasă. N-au decît să asculte. Adică, aşa vine vorba.“ Şi stăteau pe băncile de lemn, cu spatele drept, cu frunţile sus, vorbind. Nu se aplecau unii către alţii, cînd îşi coborau vocea. Îşi auzeau şoaptele cu o dibăcie nemaipomenită. Chiar şi Arşag, care, din cauza clopotului, era mai tare de ureche, atunci cînd nu apuca să citească de pe buze, te punea să repeţi. Dar cuvintele şoptite, niciodată. Pe astea, în chip miraculos, le auzea totdeauna. Vibrau altfel în aer şi le simţea prin piele, ca liliecii.

Despre mai multe lucruri nu aveam voie să vorbesc. Dar mai ales, cu straşnică ameninţare, n-aveam voie să spun nimănui, nici la grădiniţă, nici vreunui necunoscut, că la noi în casă se vorbeşte, uneori, în şoaptă. „Ce spui în şoaptă?“, întrebam. „Citesc“, răspundea bunicul Garabet. „Cum citeşti? Unde-i cartea?“ „Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.“ „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?“ „Poate că tu, într-o bună zi.“ Ceea ce, iată, fac acum. Şi chiar aşa o şi numesc: Cartea şoaptelor.

Un vizitator cu care, în casa noastră, se vorbea în şoaptă, era Hagop Djololian Siruni. Un bărbat scund, cu două smocuri atent pieptănate deasupra urechilor. Pleoapele i se încreţeau dincolo de ochelarii groşi, încercînd să fixeze chipurile pe care le desluşea cu greutate. Acest efort îi dădea un aer de neastîmpăr, sporit de mîinile pe care şi le agita în ritmul vorbirii. Cînd citea, se apleca asupra literelor, aproape lipindu-şi ochii de pagină. Îi plăceau, mai ales, cărţile vechi, scrise cu litere arabe, dintre care bunicul păstrase cîteva.

Siruni se întorsese, de cîţiva ani, din Siberia. Bunicul mi-a explicat că Siberia e un loc cu multă zăpadă, unde animalele, din cauza frigului şi a zăpezii, sînt albe. M-am înfăţişat în faţa lui Siruni cu cartea mea Fram, ursul polar şi, arătîndu-i pozele, l-am întrebat dacă acolo unde fusese era la fel de frumos. „Chiar mai frumos“, mi-a răspuns Siruni. M-am mirat însă cînd mi-a spus că a văzut vînători, dar n-a văzut urşi.

Siruni şi povestea lui erau subiecte pe care altminteri familia mea le ocolea cu străşnicie. Mult timp după aceea, la îndemnul scriitorului Bedros Horasangian, am început să aşezăm lucrurile cap la cap şi să pricepem. Inclusiv faptul că vînătorii de care îmi vorbise Siruni erau vînători de oameni.

Bunicii mei Garabet şi Setrak erau foarte buni povestitori. Ei înşişi lipseau însă din poveştile pe care le spuneau. De parcă nici n-ar fi trăit pe acest pămînt. Poveşti fără povestitor, cuvintele lor se aşterneau pe suluri vechi şi anonime, găsite în vase de lut. Nici unul nu povestea despre sine. Fiecare devenea personaj în povestirea altuia şi trebuia să cauţi mereu, de la unul la altul, ca să afli continuarea. Din cauza asta, povestea armenilor copilăriei mele este o poveste fără sfîrşit.

ŞI TOTUŞI, POVESTE DESPRE SINE. Se întîmpla aşa. Bunicul meu Setrak se aşeza, odată cu căderea nopţii, în şezlong, sub bolta de viţă, în curtea casei din Craiova. Îşi prefira mătăniile şi se legăna, sprijinindu-se în călcîie. Murmura. Putea fi orice, de la rugăciune pînă la profeţie.

Bunicul meu Garabet se încuia în cameră şi cînta. Erau cîntece ciudate, în turcă ori arabă, dintre acelea pe care le cîntă şi acum dervişii deşertului. Murmurul bunicului Setrak şi incantaţiile bunicului Garabet erau neîntrerupte. Respirau altcumva şi un alt fel de aer. Era inutil să-i strigi în acele clipe sau să le baţi la uşă. N-aveau să răspundă sau să deschidă.

Între timp războiul se sfîrşise. Cîţiva armeni s-au grăbit, în această împărţeală de-a valma, să treacă de partea învingătorilor. Nu poţi fi învingător dacă nu faci rost de învinşi. Aşadar, s-au prezentat la poarta proaspăt înfiinţatei ambasade a Uniunii Sovietice, prezentînd o listă de „colaboraţionişti“ care cuprindea, nu se putea altfel, mai toată floarea intelectualităţii armene din Bucureşti. Cum nu era greu să găseşti anticomunişti în toamna anului 1944, după prima listă, noii colaboraţionişti au mai adus una, şi încă una. Încît pînă şi sovieticii au simţit că întrecuseră măsura. În faţa listelor care nu mai conteneau, Sava Dongulov, consul al Ambasadei şi armean pe deasupra, a hotărît, spre cinstea lui: „Opriţi-vă! În ritmul ăsta o să nimicim toată comunitatea...“.

Primul grup de zece persoane, printre care şi Siruni, a fost arestat la 28 decembrie 1944. Au fost duşi de la frontieră, într-un vagon închis, la Moscova şi de acolo, cu camionul, la Lubianka, locul în care se făcea trierea. Fără nici un proces, Siruni a fost trimis în lagărul de muncă de la Mariinsk. Ceea ce avea de făcut era să adune răşina pinilor. Să ridici, adică, ochii spre vîrfuri atunci cînd vîntul şi ninsoarea te-ar fi îndemnat, mai degrabă, să-ţi fereşti faţa. Supravieţuitorii acestei corvoade, Siruni şi avocatul Vahan Ghemigian, fostul preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Armeni, s-au întors din Siberia cu vederea atît de slăbită încît, atunci cînd citeau, îşi apropiau faţa de pagini de păreau că îşi îngroapă obrajii în palme.

Nu sînt sigur dacă a existat ceva pe această lume sau chiar lumea însăşi înainte de naşterea mea. Dar vă povestesc de parcă ar fi existat. E toamna anului 1952. Deţinuţii sînt adunaţi în sala de mese. În spatele bucătăriei se înalţă o stivă de peşte îngheţat, adusă cu camionul şi răsturnată acolo de ani de zile, încă de la înfiinţarea lagărului. De două ori pe săptămînă, deţinuţii inapţi de muncă sparg cu tîrnăcopul blocul de peşte şi aruncă aşchiile sticloase în cazane, unde peştele fierbe pînă se desface de pe oase, iar gheaţa se transformă în fiertură. Pentru deţinuţii cu dinţii clătinîndu-se în gingiile însîngerate, e o hrană potrivită. Mirosul de peşte îngheaţă pe tencuiala sălii de mese, ca un sclipici de sărbătoare. O tovarăşă venită de la Moscova le vorbeşte despre măreţele realizări care au urmat Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Mulţi nu ştiu ruseşte, dar se prefac că înţeleg. Tovarăşa întreabă ceva despre istoria PCUS. Detinuţii cască ochii de spaimă. Cei care înţeleg ruseşte, pentru că nu ştiu ce să răspundă, iar ceilalţi, pentru că nu ştiu de ce femeia s-a oprit dintr-odată. Atunci, Siruni s-a ridicat de la locul lui şi a răspuns. Femeia l-a privit nedumerită, i-a simţit accentul aspru, caucazian, şi a continuat să-l întrebe. Iar Siruni a vorbit îndelung despre situaţia Caucazului acelor vremuri de început, înşirînd nume, date, războaie şi tratate cu o precizie pe care numai gulagul şi singurătatea ţi le pot da. Reîntoarsă la Moscova, femeia i-a povestit istoricului Tarlé, a cărui asistentă era, despre neobişnuitele cunoştinţe ale deţinutului de la Mariinsk, care, pe deasupra, ştia armeana, turca, persana şi araba, inclusiv în formele vorbite în Evul Mediu şi păstrate doar ca limbi de cult. La insistenţele lui Tarlé, Academia de Ştiinţe din Moscova a obţinut transferul lui Siruni din lagărul de muncă la Muzeul de Istorie din Erevan, cu misiunea de a descifra manuscrisele vechi.

Fiecare om trăieşte în lume, dar mai ales într-o imagine despre lume. Pe vremea aceea – şi cine ştie în cîte astfel de vremuri –, asta se explica mai pe scurt aşa: numele tău este, pe de o parte, rostit, iar pe de altă parte, scris. Iar numele scris stă pe coperţile unui dosar. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa cu băgare de seamă. Te trezeşti, îţi limpezeşti obrajii, te bărbiereşti, îţi netezeşti părul. Cînd te vezi într-un colţ de oglindă sau într-o vitrină, ridici capul şi îţi îndrepţi cutele hainei. Viaţa e o ceremonie. Dosarul e tot viaţa aceea, dar luată pe nepregătite. O casă în care fiecare cameră are trei pereţi. Te poţi sprijini, dar nu ai unde să te ascunzi.

Aşadar, lui Siruni trebuia să i se întocmească un dosar. Şi tot căutînd în viaţa cea luată pe nepregătite, trudnicii au găsit un articol publicat în 1944, în ziarul bucureştean Araz, unde Siruni deplîngea moartea unui prieten ucis mişeleşte în Uniunea Sovietică. Omagiul pentru prietenul dispărut, pe numele lui Aghasi Khangian, se transforma într-un rechizitoriu la adresa lui Lavrenti Beria, acuzat de crimă. Şi nu numai de crima aceea, ci de multe altele. Spre deosebire de alţii, Siruni ştia ce se petrece în Ţara Sovietelor. Şi îşi vărsa tot năduful. O acuzaţie pe care o puteai face cu uşurinţă, pe atunci, într-o Românie aliată cu nemţii, dar nu şi într-o Uniune Sovietică condusă de NKVD. În consecinţă, Siruni, deja bolnav, pe jumătate orb, a fost trimis iar în lagăr, de această dată la Potma, loc al exterminării. Orice încercare de a evada era exclusă. Cînd se adunau într-un număr suficient, morţii, stivuiţi într-o căruţă fără coviltir, erau duşi afară din lagăr şi aruncaţi într-o groapă comună. Nu era nici o grabă, căci, oricum, din cauza frigului, cadavrele nu se descompuneau. Ca nu cumva vreun deţinut să încerce să evadeze, prefăcîndu-se mort, sau ca nu cumva vreunul să nu fi murit de-a binelea, paznicii le spărgeau, la poartă, capetele cu ciocanul. Potma era prea departe de lume pentru a se auzi de moartea lui Stalin. Multiplicată la nesfîrşit prin portrete, fiinţa lui Stalin a avut parte şi de o moarte infinit multiplicată. Într-o zi, a dispărut portretul din sala de mese. Apoi, peste cîteva luni, şi fotografia lui Beria din biroul comandantului. Articolul acuzator din 1944, din ziarul Araz, devenise acum providenţial. Însuşi Voroşilov şi-a pus apostila pe ordinul de eliberare, iar Siruni a fost adus cu onoruri la Erevan. Şi de acolo, în 1955, acasă. Unde lumea se schimbase cu totul. Familia răvăşită, arhivele şi manuscrisele confiscate, prietenii, în mare parte, dispăruţi. Unul dintre ei, Garabet Vosganian, îl aştepta pe banca de lemn din curte, privind peste gard la carele istoriei, împovărate de afeturile de tun, cum se afundau, împinse, din greu, de siluete zdrenţuite.

În Cartea şoaptelor sînt scrise numele celor morţi. Despre ei vorbeau, din vîrful buzelor, Siruni şi bunicul Garabet. După primul lot ridicat în decembrie 1944, a urmat al doilea, la 24 aprilie 1945. Cel mai tînăr dintre arestaţi, Levon Harutiunian, a murit ultimul, în 1999, la Los Angeles. De la el ştiu povestea.

Bunicului i-ar fi venit greu să-mi spună cum au ajuns armenii să se trădeze unii pe alţii. Oricum, bunicul se apropia de acele vremuri cu sfială, căci atunci simţise unul dintre rarele lui imbolduri de a lupta. În rest, a stat deoparte pe cît s-a putut, privind cu ochii mari şi căutînd să înţeleagă. Dar şi pentru asta îţi trebuie curaj. „Gîndeşte-te, spunea. Să fii pregătit să înfrunţi realitatea, orice s-ar întîmpla. Să poţi sta, în acelaşi timp, cu faţa către cele patru vînturi.“ Şi tot el: „Să fii erou e o formă de laşitate. Nu poţi îndura suferinţa, şi atunci încerci s-o curmi, disperat şi cu orice preţ“. Totuşi, pe noi, copiii, ne creştea în cultul eroilor. Ne povestea despre legendarul Haig, despre Ara cel Frumos, despre Tigran cel Mare. Filozofa, în felul lui, vorbind mai degrabă singur, cu ochii pe fereastră: „Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sînt poveştile. Cînd spui că doi oameni sînt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti. Despre eroi se pot spune poveşti, căci ele au întotdeauna început şi sfîrşit. Despre cei care îndură şi, mai ales, îndură înţelegînd, nu poţi povesti, căci suferinţa lor e fără de sfîrşit. Iar poveşti fără sfîrşit cine să spună şi, mai ales, cine să asculte? Pentru asta nici măcar nu e nevoie să asculţi, e destul să priveşti pe fereastră. Sau, cum era pe vremuri, de pe crenelurile cetăţii...“. Dar şi cetăţile se dărîmă, şi casele, cu ferestrele lor cu tot. „N-are a face, se împotrivea bunicul. Întotdeauna găseşti o fereastră prin care să priveşti. Şi mereu există cel puţin o cetate necucerită.“

Eu nu cunoşteam, fără s-o ştiu atunci, decît sfîrşitul poveştii. Anume, cîţiva pantofi, nu neapărat perechi, pe care îi foloseam prin curte, cînd ploua. Pe cei mai strîmţi, ca să nu intrăm cu noroiul în casă şi să ne fie uşor să-i scoatem în pragul uşii, bunicul îi dusese la cizmar, să le reteze călcîiele, transformîndu-i astfel în papuci cu şireturi.

Acesta e, aşadar, sfîrşitul poveştii. Iar începutul tocmai apucasem să-l spun. În acest al doilea lot de arestaţi, în care se afla Levon Harutiunian, mai fusese ridicat şi unchiul nostru Ervant Hovnanian, împreună cu fratele lui, Vagharşag. Era în Săptămîna Mare. Biserica armenească din Focşani avea o curte largă, străjuită de castani uriaşi. Pe vremea aceea, armenii erau mulţi şi biserica se umplea de sărbători. Astfel încît omul care l-a tras de mînecă pe bunicul, după ce îl căutase îndelung cu privirea prin mulţime, a trebuit să-şi facă loc şi să suporte privirile dojenitoare ale celorlalţi. Cînd bunicul l-a urmat în curtea bisericii, enoriaşii, de astă dată, s-au dat cuviincioşi la o parte. Bunicul arăta impozant în straiele lui de dascăl şi oamenii credeau că asta face parte din slujbă. Necunoscutul îi întinse un ghemotoc de hîrtie, pe care cineva îl azvîrlise dintr-un camion, la un colţ de stradă. Camionul era militar, cu prelata lăsată. Omului îi era frică, dar îndeplinise rugămintea scrisă în grabă pe peticul de hîrtie: „Paracliserului de la biserica armeană“. Era Vinerea Mare şi se gîndise să facă o faptă bună, fără să i se ştie numele. N-a întrebat ce scrie înăuntru. Nu voia să ştie nimic în plus. Era mai bine aşa.

Biletul conţinea şi ceva scris în armeană. Un singur cuvînt: „Trăim“. Bunicul s-a întors în biserică şi, sub privirile nedumerite ale părintelui Aslanian, l-a tras deoparte pe Sahag Şeitanian, celălalt paracliser. Aşa, îmbrăcaţi în straie bisericeşti, au luat-o pe Strada Mare, printre dughenele evreieşti, rămase într-o rînă de la cutremur, către magazinul lor, unde era un telefon. Au sunat la Bucureşti şi bănuiala li s-a confirmat. Tanti Nvart, soţia lui Ervant Hovnanian, plîngea cu sughiţuri. Soldaţii sovietici năvăliseră în casa lor şi îi îmbrînciseră cu faţa la perete. Răscoliseră tot, îngrămădiseră de-a valma, într-o valiză, hîrtii, cărţi, insigne. Îl ridicaseră pe Ervant. La fel şi pe fratele lui, Vagharşag, şi pe încă opt „colaboraţionişti“. Unii spuneau că fuseseră împuşcaţi la zidul Mănăstirii Văcăreşti, alţii că zac în beciurile închisorii Jilava. Dăduseră fuga la mănăstire, dar zidurile păreau liniştite şi nimeni din vecinătate nu auzise împuşcături. „Înseamnă că îi duc în Siberia“, a spus bunicul, ca fiind singurul lucru care putea înlocui moartea. „Siberia, Doamne! hohoti la telefon mătuşa Nvart. L-au luat în papuci. O să-i degere picioarele...“

Recomanda articolul prin: