OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru că am văzut din discuţiile de pe bloguri şi din unele articole că Roberto Bolaño are deja fani în România, am să încep această prezentare prin a recomanda celor care pot citi în spaniolă o carte de proze semnate de autorul chilian, Llamadas telefonicás. Eu am citit timp de mai bine de o săptămînă cîte una în fiecare seară şi pot să spun că m-aş înscrie oricînd printre fani, chiar şi numai după această carte. O perfectă măiestrie literară, ştiinţa de a face o proză, de pildă, fără a folosi practic personaje, ci doar indicaţii de tip A, B şi X, şi de a construi din aceste sugestii şi dintr-un epic voit schematic o poveste care te ţine cu sufletul la gură – aşa ceva trebuie să recunoaşteţi că nu se întîlneşte la tot pasul. În prima dintre aceste proze se povestesc, cu umor şi cu inteligenţă, aventurile unui scriitor care locuieşte lîngă Barcelona şi care trimite texte la concursuri literare, sperînd să cîştige astfel nişte bani. Exact ca Roberto Bolaño însuşi, la începuturi. Şi poate nu doar la începuturi, pentru că Bolaño, mort în 2003, a fost şi în viaţa reală un fel de reprezentant al păgubosului tipar Van Gogh. Abia după moarte, cota lui literară a crescut enorm, ajungînd astăzi unul dintre cei mai rîvniţi, vînduţi şi iubiţi scriitori de limbă spaniolă.

 

Încă un exemplu din splendida carte de proze Llamadas telefonicás: povestirea „Clara“. Spusă parcă în grabă, ca o relatare a unui bărbat către un prieten, o relatare în avalanşă, fără amănunte, cu minime judecăţi psihologice, cu o ciudată şi o captivantă neutralitate, o poveste despre o femeie cu care bărbatul respectiv nu s-a putut înţelege, o femeie inconstantă şi capricioasă, cu toate defectele din lume, o femeie episodică într-o viaţă ca oricare alta. Şi obsedanta, nespusa întrebare, care persistă mult după terminarea textului: dacă esenţialul e tocmai ceea ce ne scapă, dacă femeia cu care nu s-a căsătorit şi cu care nu a avut copii, dacă tocmai aceasta a fost raţiunea lui de a fi? Marile întrebări, pe care Bolaño ştie să le pună ca nimeni altul, fără patetism, cu o simplitate care te înfioară, sînt întotdeauna întrebările de dincolo de marea trecere, întrebările la care nu se mai poate răspunde.

Cele două cărţi care au apărut pînă acum în româneşte sînt Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată, ambele în traducerea Alinei Cantacuzino. Traducătoarea a povestit de curînd, în revista Noua literatură, despre felul în care l-a cunoscut pe Roberto Bolaño, cu mult înainte ca el să fi devenit numele celebru care este azi, şi despre ceea ce a însemnat traducerea, pînă acum, a acestor două cărţi. Vreau doar să atrag atenţia – pentru că am citit recent cel puţin două articole despre cărţile lui Roberto Bolaño, în care nici măcar nu era pomenit numele traducătoarei – că avem de-a face cu un autor foarte greu de tradus. O confruntare a variantelor, pentru cei care au timpul şi posibilitatea de a o face, va arăta limpede cu ce performanţă de traducere avem de-a face.

 

 

Dintre cele două cărţi, probabil O stea îndepărtată este cea mai spectaculoasă. Personajul principal, misteriosul şi terifiantul aviator Ruiz-Tagle (sau Carlos Wieder, sau Sauer, sau R.P. English, depinde pe ce poartă alegeţi să intraţi în această caleidoscopică poveste), reprezintă răul absolut. Sau, dimpotrivă, omul excepţional, supus unor vremuri excepţionale. Adică dictaturii, adică politicului absurd şi ticălos, adică istoriei. Cartea lui Bolaño, ca şi atitudinea scriitorului chilian în general, este una profund politică, dar într-o accepţiune care nu are nimic de-a face cu dostoievskienele şi abisalele noastre romane politice. Pentru că în O stea îndepărtată politicul nu e vorbărie, ci epic, nu e facondă filozoficească, ci viaţă sucită, mutilată pînă la a deveni o construcţie barocă, tulburătoare şi incomprehensibilă, aşa cum este răul în sine, răul suprapersonal care guvernează vieţile private. Şi care guvernează arta, pentru că tot ceea ce face Ruiz-Tagle – crime oribile, publicitate aeriană pentru regimul dictatorial, trădări neverosimile – stă sub semnul artei. Atunci cînd scrie versete din Biblie pe cerul patriei sau cînd fotografiază cadavrele mutilate ale prietenilor, Ruiz-Tagle face artă. Sau, cel puţin, aşa îi place să le prezinte. Se poate suporta asta? Se poate accepta? Nu ştim, tot ceea ce ştim este că un scriitor a reuşit să scrie, credibil, inteligent şi cu extraordinară minuţie despre aşa ceva.

 

Deşi aparent mai puţin pregnantă, cealaltă carte, Nocturnă în Chile, este chiar mai impresionantă, aş spune. Prima parte reprezintă un fel de piatră de încercare pentru cititor. Recunosc că am reluat-o de cîteva ori. Confesiunea dezlînată a unui preot-critic literar-poet, părintele Ibacache, cu o mulţime de amănunte de viaţă literară plină de mizerii umane, nu e tocmai cel mai captivant lucru de citit. Stilul e abrupt, sincopat, greu de urmărit. Dar ce răsplată te aşteaptă în a doua parte! Toate firele acestei confesiuni pe patul de moarte încep să se lege într-o ţesătură extraordinară, al cărei model începe să se vadă după jumătatea cărţii şi care se conturează, pînă la sfîrşit, într-un covor măiestrit, cu mii de noduri de sens – un tablou al vieţii şi al literaturii supuse compromisului, politicului, în numele decenţei. Pentru că, spre deosebire de aviatorul dement din Nocturnă în Chile, părintele Ibacache este întruchiparea decenţei şi a bunului simţ. Dar bunul simţ şi decenţa nu exclud ambiţia. Blîndul preot catolic îşi doreşte să ajungă cel mai mare critic literar chilian şi reuşeşte. Asistă cu bun simţ şi cu decenţă la cele mai mari grozăvii, la crime care se petrec în subsolul unei case unde are loc săptămînal un cenaclu literar plin de strălucire şi de spirit, predă cîteva lecţii dictatorului şi acoliţilor săi, şi o face cu decenţă şi cu profesionalism. Laudă cît trebuie, inteligent, dar cu prudenţă. Are admiratori, e bun şi cucernic. Şi, pe patul de moarte, un tînăr îmbătrînit nu-i dă pace. Un tînăr fantomatic, cu întrebările obsedante: unde e literatura în toate astea? Unde e viaţa în toate astea?