OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Era în vara lui 1941. Absolvisem Seminarul Central; destul de sărac, nu aveam nici o meserie, aşteptam toamna, să intru la Facultatea de Teologie cu o bursă oarecare. Inspirat de un articol al lui Arghezi publicat în revista Vremea, mă angajasem chelner la restaurantul jupînului Manole Şerbănescu – un local de clasa a doua, pe strada Vasile Lascăr – şi cîştigam bani buni, lucrînd cu şervetul, de la şapte seara pînă spre unu noaptea.“ Cu acest pasaj abrupt se deschid Memoriile lui Valeriu Anania: o carte spectaculoasă, în care aventura spiritual-ecleziastică se îmbină cu cea politică şi literară. Scriitor în viaţa civilă, actualul Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este, la 88 de ani, o figură-cheie a ortodoxiei postbelice, martor privilegiat al dramelor istoriei noastre recente şi actor implicat în cîteva momente grave ale ei.

 

Valeriu ANANIA, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 696 p.

 

Dramaturgul (îndeosebi) şi prozatorul se numără, apoi, printre intelectualii de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române. El a rămas însă departe de statutul canonic, iar asupra omului bisericii planează suspiciuni de tot felul: legionar în tinereţe, „om de dreapta“ ambiţios, Anania s-ar fi numărat printre liderii „reeducării de la Aiud“ în 1960-1964, iar după amnistiere ar fi fost racolat de Securitate şi trimis în America să se ocupe de comunitatea românească…

 

 

Întoarcerea ca memorialist a scriitorului Valeriu Anania, după ce preţ de peste un deceniu şi-a consacrat energia realizării unei noi ediţii a Bibliei, surprinde şi impune. Calitatea documentară – o mărturie subiectivă de primă mînă – rămîne, desigur, esenţială, iar specialiştii în istoria B.O.R. sub regimul comunist şi istoricii preocupaţi de „dosarul“ grevei studenţilor clujeni din 1946 (cu conflictele româno-maghiare aferente) n-o vor putea ocoli. Ceva mai puţin s-a vorbit pînă acum despre dimensiunea literară (de excepţie) a cărţii.

La mare distanţă de evocările cuprinse în volumul Rotonda plopilor aprinşi (1983), Memoriile au un caracter inedit. Prima jumătate a volumului de faţă, acoperind perioada 1936-1966, a fost redactată în Statele Unite la începutul anilor ’70 şi ţinută în cel mai strict secret sub pavăza unei colaboratoare apropiate; cea de-a doua – acoperind intervalul 1966-1993 – a fost scrisă la computer, pe baza unor însemnări mai vechi, în perioada 2004-2008. Prima parte e un roman nonficţional picaresc, de mare forţă epică, unitar, fără discontinuităţi. A doua are un caracter eterogen, hibrid, cu intercalări de jurnal, portrete, relatări de călătorie şi documente brute. Prima are o fizionomie „clasică“ şi un tragism autentic. A doua – un aspect fragmentarist, „modern“, în care dezinvoltura scriitorului şi a omului de lume se îmbină cu abilitatea politicianului eclezial. Prima a fost elaborată într-un regim al urgenţei şi al clandestinătăţii, ca „memorialistică de sertar“.

 

A doua – în deplină libertate, din aceeaşi nevoie a veridicităţii, dar cu o notă persuasivă în plus (destinatarul e, în repetate rînduri, invocat: „iubite cititor“). Prima secţiune atacă frontal angajamentul legionar al tînărului vîlcean (asumat lucid, fără menajamente). Dar şi lenta desprindere de el: nedreptăţile flagrante ale „fraţilor de cruce“, fariseismul, fanatismul stupid sau iraţionalitatea bigotă a multora. Reconstituie apoi, într-un senzaţional film de aventuri politice, tribulaţiile activităţii de lider al greviştilor medicinişti din Cluj. Rememorează tacticos cei zece ani de activitate la Patriarhie sub Justinian Marina (marele protector al lui Anania, apărător al ortodoxiei în vremuri de restrişte şi captiv al regimului comunist) după ce evocă, în pagini hiperrealiste, detenţiile politice de sub Antonescu (1943-1945) şi de sub comunişti (1958-1964).

 

Picarescul „gorkian“ se află mereu la cote înalte: tînărul fiu de vatman, mereu hăituit, mereu între două slujbe, două mănăstiri, două manifestaţii şi două arestări, scrie „pe sub ascuns“ ca Arghezi, face escapade sub acoperire în Banatul Sîrbesc, participă la tabere de instrucţie legionare, hălăduieşte cu cîte un apropiat prin satele transilvane sau, urmărit de poliţia antonesciană, trece munţii Parîngului, refugiindu-se în singurătăţile de la Schitul Pătrunsa sau la mănăstirea de maici de la Bistriţa vîlceană. Figura fratelui Mitică, siluetele de fum ale părinţilor şi ale protectorilor (de la generalul Tetrat la stareţa „mama Olga“) se reţin. Memorialistul nu se cruţă, iar rememorările sale trăiesc printr-un nedezminţit simţ al concretului. Nu spiritul contemplativ îl caracterizează, ci realismul pragmatic, prins între nevoia de angajare în slujba unui ideal înalt şi nevoia de independenţă. Refuzul literaturizării generează, adesea, efecte de mare intensitate literară într-o naraţiune de amplă respiraţie, cu un stil viguros şi plastic, fără false pudori, îndulcit ici-colo cu cîte un arhaism popular („voroavă“, „vericica“); fidelitatea faptică nu exclude gustul pentru detaliul semnificativ, uneori crud (scena uciderii unui şoarece în închisoare, urmărirea preţ de cîteva ore a unui păianjen devorînd o muscă sacrificată, supravegherea umilitoare, inhibantă a necesităţilor fizice la comun…).

 

Fraza este aspră, virilă, dar mlădioasă, capabilă să prindă frecvenţe fine. Nu lipseşte umorul, în varianta hazului de necaz (capitolul „Parada închisorilor“ parafrazează volumul Parada dascălilor al lui Holban, fost profesor de liceu al lui Anania). Episoadele carcerale frapează prin redarea minuţioasă, verité a mecanismelor psihologice de adaptare la infern, alternînd perioadele de acalmie dintre anchete cu tortura fizică (în urma căreia condamnatului i se smulge o declaraţie retractată ulterior) şi psihică (inclusiv prin drogare cu scopolamină), dar neuitînd figurile mai benigne ale persecutorilor (neverosimil de cultivatul maior Ion Aramă, cîţiva gardieni fascinaţi de „poveştile“ religioase depănate de arestat etc.) sau laturi mai puţin cunoscute ale unor monştri precum colonelul Gheorghe Crăciun. Cu acelaşi realism aspru, nu lipsit de înţelegere, este developată imaginea clerului, de la Patriarh la funcţionarii mărunţi, cu intrigile, rivalităţile şi infiltrările aferente.

 

Dacă fragilul, dar tenacele Justinian rămîne cea mai luminoasă figură a Memoriilor, obedienţa timorată a lui Justin faţă de puterea comunistă sau obedienţa versatilă, iubitoare de laude, a lui Teoctist nu sînt cruţate. La fel, colaboraţionismul făţiş al unor Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală sau lunga activitate sub acoperire a lui Nicolae Corneanu. Nu e cruţat nici „apatridul“ Andrei Scrima. Actualul Patriarh Daniel, deşi ironizat în anumite împrejurări, are parte de susţinerea lui Bartolomeu – dar memoriile se opresc în 1993. Episoade ca „reeducarea de la Aiud“ sau relaţiile cu Securitatea în intervalul 1966-1972 – cînd Anania s-a ocupat de reorganizarea parohiei ortodoxe române din SUA, la concurenţă cu „episcopul exilului“ Valerian Trifa – au parte de clarificări plauzibile. Deprinsă de la Justinian, în apărarea căruia va face şase ani de puşcărie, strategia lui Valeriu Anania este folosirea puterii lumeşti în serviciul Bisericii, fără compromisuri majore. La Aiud, acuzatul invocă desprinderea deja veche de fanatismul legionar, care face inutilă „reeducarea“. Iar rezistenţa la racolare se prevalează de argumente reciproc avantajoase: „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebirea că eu lupt în cîmp deschis, pe cînd dumneavoastră lucraţi, cum s-ar zice, sub acoperire. Ei bine, tema de atac a adversarilor mei este aceea că aş fi fost pregătit în hrubele Securităţii şi că sînt unealta acesteia. Dacă conştiinţa mea îmi spune că ei mint şi că adevărul este în întregime de partea mea, mă lupt pînă-n pînzele albe; dacă însă conştiinţa îmi şopteşte că măcar o părticică de adevăr este de partea lor, mă demobilizez pînă la abandon. Şi acum vă las pe dumneavoastră să apreciaţi dacă legătura pe care mi-o propuneţi este în avantajul sau dezavantajul cauzei“. Anania este un luptător înveterat, dublat de un bun negociator între extreme.

 

Conflictul dintre „răzvrătire (personală) şi datorie“ (faţă de imperative mai înalte, transcendente) străbate fiecare capitol şi, de fiecare dată, se rezolvă în favoarea datoriei. Orgolios (orgoliul auctorial transpare din plin în numeroasele pagini despre şantierul său de creaţie literară), dar nu vanitos, clericul renunţă voluntar să preia funcţia de episcop al comunităţii româneşti din America în favoarea lui Victorin Ursache, spre a nu servi drept paratrăsnet „colaboraţionist“ în atacurile din partea exilului legionar. Nu ezită coborîrea în lume, dar ştie să reziste cu discreţie ispitelor. Refuză „măririle“ pînă în 1993, cînd, „rechemat sub drapel“ ca arhiepiscop al Clujului, bătrînul oştean „se supune“ (este ultimul cuvînt al cărţii). Însuşi literarul se smereşte în faţa „nevoii de veridicitate“ – veritabil imperativ moral. Memorialistul îşi mărturiseşte, şocant, lipsa vocaţiei mistice din tinereţe. Intrarea sa în monahism stă sub semnul impurităţii motivaţiei şi al… modelelor literare: „M-am întrebat adesea, privind în urmă, dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva mi-a fost teamă de viaţă, dacă nu cumva încercam, romantic, o aventură după modelul lui Arghezi. Oricum, e cert, nu am făcut-o din vocaţie. Nici nu a fost rezultatul unei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el. (…) Singura mănăstire pe care o văzusem era Cernica, mai mult pe dinafară. Cu vreo doi ani înainte fusesem în ea cu Vicky, ne închinaserăm amîndoi în biserica goală, ascultîndu-ne ecoul paşilor pe lespezi, apoi ne petrecuserăm amiaza adînc în pădure, sărutîndu-ne în iarbă“. Tînărul adept – din convingeri naţionaliste şi nevoie de puritate etică – al Frăţiilor de Cruce îi admiră, deopotrivă, pe Arghezi şi pe Nichifor Crainic, adversari ireductibili, iar cînd e pus să aleagă, după tradiţia mănăstirească, între numele de Visarion şi cel de Vartolomeu, îl alege pe ultimul dintr-un „resort al răzvrătirii“, doar ca să se opună preferinţei stareţului... Are o foame de cunoaştere şi o febră a intelectului care-l fac disponibil pentru cele mai variate domenii ale spiritului. Înainte de a intra călugăr la Antim (în 1942), citeşte, în biblioteca unui francmason, cărţi de ezoterism şi La Bible amusante.

 

Nu va refuza, mai tîrziu, nici frecventarea – e drept, fără consecinţe – a avangardelor. Scrie versuri şi piese de teatru, colaborează la Vremea şi la Gîndirea şi aspiră să scoată el însuşi (împreună cu cîţiva prieteni) reviste culturale, impregnate de mitologia legionară a epocii. Devenit diacon, învaţă tehnici regizorale şi ajunge să pună în scenă, la mănăstirea de maici de la Bistriţa, cîteva scenarii dramatice. Gustul pentru histrionism atinge o culme în perioada grevei de la Cluj, cînd proaspătul medicinist Valeriu Anania se pune în fruntea studenţilor români (provocaţi de cei maghiari într-un context politic tulbure): urmărit de poliţie, după ce-şi rade pletele şi barba, liderul reuşeşte să-şi reia vechea fizionomie cu ajutorul unui machiaj butaforic aplicat de colegii săi, apare în balconul Universităţii şi înflăcărează mulţimile cu un discurs fulminant, iar la ieşire înşală vigilenţa celor care-l pîndeau, renunţînd la deghizament şi ieşind, incognito, pe bicicletă din curtea Colegiului: „Deveneam, şi pentru ei, un mit“. Un adevărat happening! „Răzvrătitul“, „aventurierul“, artistul are însă un puternic sentiment al datoriei: naţionalistă la început, patriotică şi comunitar-religioasă mai apoi. Altminteri, demonul „vagabondajului“ nu-l slăbeşte; om vital, dar plin de slăbiciuni, călugărul are şi accese de mînie, nu ocoleşte minciuna şi deghizamentul, fumează, nu refuză băutura (în tinereţe se îmbată, iar mai tîrziu, în India, înaltul prelat îi bulversează pe chelneri cerîndu-le o… bere). Nu lipsesc nici ispitele erotice: la Antim, o femeie misterioasă şi elegantă vine la slujbe special pentru el şi, exasperată, aproape îl agresează, mărturisindu-i pasiunea.

 

Ceva mai tîrziu, tînărul fugar trăieşte o iubire imposibilă, platonică, pentru maica Artemia de la Bistriţa; iar în 1971, într-o vacanţă de şase luni în Honolulu, Mira Baciu-Simian (soţia lui Ştefan Baciu, exegetă a lui Ionesco şi Urmuz) se arată vizibil îndrăgostită de cincuagenarul pe care-l vizitează aproape zilnic şi care o ţine, cu delicateţe, la distanţa unei prietenii afectuoase. Figura orgolioasă şi chinuită a Mirei (moartă de un cancer oribil în 1978) este una dintre cele mai expresive. Dacă omenesc-prea omenescul dă savoare şi farmec acestor pagini de o francheţe cuceritoare, tăria monahală a stăpînirii şi a depăşirii lui le conferă demnitate şi exemplaritate. Memoriile sînt cartea vieţii unui om întreg. Bine strînse în albia unei naraţiuni coerente şi unitare, alimentate de izvoare subterane, ele se răsfiră însă, după 1966, în prea multe „braţe“, diminuîndu-şi forţa şi adîncimea. Paginile despre călătoriile în India, Etiopia şi Suedia, secvenţele despre activitatea episcopiei din SUA, despre comunitatea românească şi moravurile americane aduc, desigur, o notă de pitoresc „exotic“ în plus. Oarecum parazitare sînt, în schimb, medalioanele despre Mircea Eliade şi George Uscătescu (nu şi cele, dramatice, despre figurile unor colaboratori şi prieteni vremelnici). Nu lipsesc micile condimente: amuzanta salvare a titlului Epifania de Daniel Turcea, amănunte „de culise“ despre Arghezi, Sandu Tudor, Ştefan şi Mira Baciu, Eugen Ionescu, fiica sa, Marie France, şi Matei Călinescu etc.