OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean-Claude Grumberg

O lecţie de bune maniere

Sexagenar de-acum, Jean-Claude Grumberg, cunoscut mai ales ca dramaturg şi scenarist (printre scenariile recente: Amen al lui Costa Gavras), încearcă să compună, din fărîme de obiecte, amintiri ale lui şi ale altora, un portret al tatălui său, deportat în vremea regimului de la Vichy. Ceea ce iese dă seama, aşa cum era de aşteptat, mai mult despre copilul devenit matur decît despre tată. Frînturile se cheamă una pe alta, iar autorul trece firesc de la biografia copilului evreu la biografia evreilor. Rezultă un puzzle ameţitor, în care se amestecă scene ceţoase din război şi de după, episoade din vîrsta matură, o nuvelă plasată în secolul al XVIII-lea şi o monodramă (jucată, în Franţa, de Pierre Arditi şi, la noi, de Maia Morgenstern). Textele sînt, însă, numai aparent simple relatări. Biografia le hrăneşte, desigur, dar scriitorul este acolo, impregnează totul cu umor, tandreţe, autoironie, dar şi cu sarcasm şi vehemenţă adesea. Grumberg scrie ca să se cureţe, ca să se împace cu un trecut pe cale să-i scape. Este un exerciţiu perfect conştient: „Da, pe parcursul acestei munci de inventariere, tot croind şi răscroind în stofa fragilă care se destramă atît de repede, am lăsat să vină la mine o mulţime de amintiri din copilărie, din adolescenţă şi, de ce s-o ascund, chiar şi din vîrsta a treia. Ba chiar am redactat, în chip de notă de lectură, un soi de conferinţă dedicată urii criminale ascunse sub pălăria medicinei şi a ştiinţei pe care am intitulat-o O lecţie de bune maniere“.

Gilles Zenou

Priviri asupra condiţiei evreieşti

Text straniu, dureros şi plin de iubire, frămîntat şi senin, puţin nebun în voinţa lui de a traversa toate textele, toate sufletele, toate epocile [...]. A fost nevoie de ani şi ani pentru a pune cap la cap toate datele, pentru a articula ipotezele, pentru a scrie, pur şi simplu pentru a scrie aceste cinci sute şi ceva de pagini care spun, deopotrivă, gloria şi imposibilitatea de a fi evreu, fericirea şi tragedia de a fi un fiu al Torei [...]. Şi-apoi cartea aceasta, cartea aceasta monstru, manuscrisul acesta enorm pe care-l am aici, sub ochi, şi pe care l-am citit dintr-o suflare, două zile, două nopţi, o călătorie fără de odisee, uimitoare traversare a sufletului evre-iesc de-a lungul epocilor. Moise şi Avraam... Mendelssohn şi Herzl... Evreii răi Marx şi Spinoza... Rabinii şi necredincioşii... Cei care cred că Tora e mai sfîntă decît Dumnezeu care-a dat-o şi cei care cred că Talmudul e încă mai sfînt decît Tora... Fondane şi revelaţia sa... Rosenzweig şi întoarcerea sa... Cei care şi-au reconstruit sufletul şi cei care nu mai ostenesc să intre în nostalgie... Sionismul... Politica sa... Metafizica  sa... Reinventarea ebraicei... Într-un cuvînt, toate etapele conştiinţei de sine evreieşti. Sfîşierea sufletului evreiesc pusă în scenă, orchestrată, ca o interminabilă dialectică, o nesfîrşită istorie a Spiritului.

O carte hegeliană? Da. O fenomenologie, cu-adevărat, a Legii şi a Iubirii, adică a iudaismului (din „Prefaţa“ lui Bernard-Henry Lévy).