OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorin Adam MATEI
Boierii mintii.
Intelectualii romani intre grupurile de prestigiu
si piata libera a ideilor
Editura Compania,
Colectia „AltFel“, Bucuresti,
2004, 216 p.

Valentin PROTOPOPESCU
Ciorba de burta sau Gilceava romanului cu sine insusi. Polemici, lecturi, insemnari
Editura Curtea Veche, Bucuresti,
2004, 224 p.

Dan PETRESCU
Scrisori catre Liviu 1994-2004
Editura Paralela 45, Colectia „Odiseu. Jurnale, memorii, confesiuni,
note de calatorie“,
Pitesti, 2004, 154 p.


Scriind despre „cartile anului“, nu voi face – aici si acum – obisnuita lista de titluri, cit mai atenta, cit mai „exhaustiva“, pe domenii si genuri literare, incit nimic semnificativ sa nu scape din bilantul editorial al lui 2004: titluri de poezie, de proza scurta, romane si asa mai departe. Numesc in acest articol „carti ale anului“ volumele de dezbatere culturala care, comentate furtunos ori mai discrete, au contribuit de-a lungul lui 2004 la spectaculoasa evolutie a societatii romanesti actuale in plan intelectual, si anume catre diversificarea ideologica. Evolutii, nu involutii! Altfel spus, aleg – et pour cause! – cartile gindirii critice, de orientare liberala, opuse dogmatismelor si conservatorismelor de toate felurile, de toate „scolile“. E marele, esentialul fenomen de istorie culturala care se desfasoara sub ochii nostri: in zona „centrului“ ideologic, la centru-dreapta si la centru-stinga, se refac mentalitatile si scarile de valori ale diversitatii, ale pluralismului, ale tolerantei. Maniheismele care au structurat cimpul cultural si societatea autohtona – ca si intreaga Europa Centrala si de Est – in deceniile regimului comunist si in perioada „tranzitiei“ postcomuniste ramin in urma. Avansam astfel catre „noul umanism“ al postmodernitatii, catre modelul comunitar sofisticat care s-a constituit in spatiul european, in America de Nord, in Australia si care se extinde rapid in lumea larga.

Evolutii culturale si ideologice ilustrate in 2004 de un sir de carti importante, in ale caror „oglinzi“ fenomenul s-a reflectat mai amplu si mai coerent decit in anii precedenti. Li s-au adaugat in paginile revistelor culturale admirabile interventii ale unor intelectuali critici (in sensul francez al sintagmei) precum Adrian Marino, Gabriel Andreescu, Valentin Protopopescu, Dan Petrescu sau Adrian-Paul Iliescu (pentru a-i da drept exemplu doar pe cei mai „combativi“). In acest plan, al dezbaterilor de idei din presa, „evenimentul“ anului a fost ancheta pe care Dilema a organizat-o in vara despre „cearta intelectualilor“, cu numeroase ecouri in mai toate revistele noastre culturale. A fost o foarte buna ocazie de „developare“ a mentalitatilor active astazi la noi, cu o larga majoritate a opiniilor tolerante, de orientare liberala, si cu autoizolarea grupului de conservatori radicali, de descendenta „noiciana“ („paltiniseana“).


Critica „grupurilor de prestigiu“

Ancheta revistei Dilema a pornit – se stie – de la cartea lui Sorin Adam Matei, Boierii mintii. Intelectualii romani intre grupurile de prestigiu si piata libera a ideilor, aparuta in primavara. Doua calitati au impus-o: dezinvoltura cu care a propus un model general de analiza a istoriei elitelor intelectuale autohtone, de la pasoptism incoace; si indrazneala de a aplica teoria inclusiv asupra unor „vedete“ culturale si mediatice ale zilelor noastre.
Primul merit e si cel mai mare, desi cartea a fost citita si citata (mai adeseori citata decit citita, din pacate…) in special pentru cel de-al doilea. Punind problema in termeni sociologici, de „piata a ideilor“, Sorin A. Matei utilizeaza conceptul de „grup de prestigiu“, varianta a weberianului „grup de status“. Nu e o simpla rebotezare, ci o adaptare la ceea ce autorul considera caracteristic societatii romanesti a secolelor XIX si XX, si anume „paramodernitatea“, definita ca amestec de trasaturi de organizare sociala „traditionale (corporatiste)“ si de „elemente moderne“ (p. 14). Modelul e considerat distinct de cel al normalitatii occidentale, al comunitatilor „structurate in clase“ (Ibid.) si unde – prin urmare – „intelectualul se afla, de obicei (dar nu intotdeauna), agregat intr-o situatie de clasa, ocupindu-si pozitia si reclamindu-si drepturile sociale prin cerere si oferta“ (p. 15), adica prin mecanismele pietei.

Faza in care s-ar afla acum cimpul cultural romanesc ar fi una de „tranzitie“: „o cacofonie de elemente specifice pietei, cum sint publicatiile si institutiile culturale independente sau relativ independente, traind intr-o adesea incomoda fratietate cu puternice grupuri de influenta culturala, care se tin uneori in picioare prin puterea lor ne-economica“ (p. 48). In finalul primului studiu din carte, Secretul sanatatii sociale, in care sint fixate reperele teoretice ale analizei, Sorin A. Matei afirma ca „Batalia dintre intelectuali si piata abia incepe“ si ca „Intelectualii romani si grupurile lor de prestigiu se vor opune, fara indoiala, acestui asalt“ (p. 53).
Interesant si macar in parte valabil, modelul e discutabil in unele puncte, nu neimportante. Obiectia cea mai serioasa pe care as formula-o priveste diagnosticul de „paramodernitate“ aplicat societatii romanesti. Las la o parte riscul fatal al evaluarii otova a unor epoci distincte: cum sa pui laolalta Principatele la 1848, Romaniei din prima jumatate a secolului XX, cea comunista si apoi cea postcomunista, atit de diferite intre ele, insirate pe un traseu al evolutiilor foarte rapide?! Eroarea de principiu a lui Sorin A. Matei mi se pare aceea ca raporteaza presupusa noastra „paramodernitate“ la o prea-utopica „modernitate“ omogena.

In realitate, societatile amalgameaza dintotdeauna si pretutindeni trasaturi diverse, dintre care doar o parte sint reprezentative pentru profilul epocii si o definesc tipologic. Autorul recunoaste si singur la un moment dat, in trecere, ca se refera pentru contrast la societatea americana ca „tip ideal“, desi nici ea „nu este exclusiv o societate structurata in clase“ (p. 14-15). In dezbaterile intelectuale de la noi a mai circulat un pseudo-concept similar, aplicat Romaniei comuniste si postcomuniste: cel al „premodernitatii“ (folosit prima oara de Sorin Alexandrescu, daca nu gresesc). Ambele decurg din eroarea raportarii „maximaliste“ a spatiului autohton la etaloane care nu sint atinse nicaieri in lume.
Reteta e aceeasi in restul studiilor din carte, in care e analizata situatia intelectualilor romani pasoptisti, a junimistilor, cazurile C. Dobrogeanu-Gherea si Lucretiu Patrascanu etc.: discurs alert, speculativ, incitant, dar cu suparatoare lacune de documentare (semnalate in putinele cronici aplicate de care a avut parte cartea) si cu concluzii riscante. O explicatie e maniera decupajelor tematice rapide pe care autorul a deprins-o in Statele Unite, unde e stabilit.

Alta vine din specializarea socio-umana (doctorat in sociologia culturii si a mass media), fara o cunoastere aprofundata a istoriei literare si artistice dinspre care s-au indreptat catre spatiul public majoritatea personajelor analizate. Indepartarea geografica explica si ea unele aproximatii, inclusiv legate de evolutiile cele mai recente din cultura romana, despre care informatiile sint cam aleatorii si par preluate „la mina a doua“.
Dar teza centrala ramine, e foarte puternica, foarte expresiva si s-a putut impune rapid: cea a „grupurilor de prestigiu“ active pe scena culturala. Desi intentia autorului n-a fost aceea de a polemiza cu cineva anume, ci de a propune un concept si o teorie cu aplicabilitate generala, presupunerea cum ca la mijloc ar fi o intentie depreciativa i-a mobilizat pe cei care, dati in repetate rinduri drept exemple in carte, s-au simtit vizati: in primul rind reprezentantii „ªcolii de la Paltinis„ (emulii lui Constantin Noica). Metafora titulara a parut sa confirme suspiciunile, caci niste „boieri ai mintii“ trebuie sa fie cam autocrati, cam abuzivi in „elitarismul“ lor „gregar“, nu-i asa?! De notat ca alte „grupuri de prestigiu“ mentionate de Sorin A. Matei, nesimtindu-se cu musca pe caciula, nu s-au speriat, n-au reactionat…


Impotriva „neoreactionarismului“

Devenit in ultimii citiva ani unul dintre intelectualii publici cei mai activi in presa noastra culturala, Valentin Protopopescu a publicat anul trecut o culegere de articole, eseuri, studii, cronici diverse, sub genericul Ciorba de burta sau Gilceava romanului cu sine insusi. Intentia explorarii „identitare“ e transparenta. Subtitlul Polemici, lecturi, insemnari indica formula mozaicata: articlerie sprintena, pe subiecte varii, tratate cu condei expresiv, intr-o stilistica (sa-i spunem astfel:) de „aventuri de idei“, cu placerea lecturii garantata.

Pe linga multele si diversele lucruri interesante pe care le contine, cartea e importanta prin setul consistent de texte critice si – intr-adevar! – polemice consacrate acelorasi „grupuri de prestigiu“ de orientare conservatoare. Contributia esentiala a autorului e utilizarea conceptului mai net depreciativ de „reactionarism“, preluat pe filiera franceza. Textul-cheie, „Neoreactionarismul“, o boala raspindita, porneste de la mult-discutatul opuscul din 2002 al lui Daniel Lindenberg, tradus dupa mai putin de un an in romaneste chiar de catre Valentin Protopopescu: Rappel à l’ordre. Enquête sur les nouveaux réactionnaires (Seuil, Paris, 2002), respectiv Chemarea la ordine. Ancheta asupra noilor reactionari (Editura Compania, Bucuresti, 2003). Lindenberg a semnalat aparitia in societatea franceza actuala a unor tendinte intelectuale care, fara a mai defila sub stindardele vechilor ideologii nationaliste, promoveaza un conservatorism de stil nou, insidios, urmarind erodarea principiilor democratiei occidentale postbelice.

Dupa ce rezuma teribilele polemici stirnite de atari alegatii in Hexagon, Protopopescu proiecteaza perspectiva lui Lindenberg asupra spatiului intelectual romanesc, constatind ca emulii lui Constantin Noica si nu numai ei ilustreaza foarte bine – mutatis mutandis – acelasi fenomen „neoreactionar“.
Impetuoasa, demonstratia e coerenta si convingatoare. I se adauga tot soiul de „polemici, lecturi, insemnari“. Formatia filozofica si specializarea in psihanaliza se vad in multe locuri. Dar si nervul „omului de opinie“: participa sistematic la dezbaterile zilei, intervine, da replici, e bataios, mereu prezent acolo unde se poarta duelurile cele mai aprige de idei. Recenzeaza cartile-vedeta ale momentului, elogiaza sau se delimiteaza de personalitatile culturale in voga. Se lasa uneori sedus de formulele la moda (cea – de pilda – a speculatiilor identitare), dar vocatia sa ramine rationalista si umanista, ostila „neoreactionarismului“.


Satira autoritarismului intelectual

Catre sfirsitul anului trecut a aparut si culegerea Scrisorilor pe care Dan Petrescu le-a publicat de-a lungul unui deceniu in revista ieseana Timpul.
Andrisantul fiind Liviu Antonesei, pina nu de mult diriguitor al gazetei, cartea se cheama, cuminte, Scrisori catre Liviu. 1994-2004 (doar scrisoarea 7 ii este adresata lui Liviu Cangeopol!). Jucata, cumintenia e – fireste – ironica, la fel ca si reluarea formulei epistolare (nu mai putin, reflectia asupra ei: „De ce – m-am intrebat eu intr-o buna zi – nu se mai practica oare, ca specie literara distincta, scrisoarea?“ etc. – p. 45). Scriitor el insusi, Dan Petrescu profita de libertatea improvizatorica a genului, care-i permite sa trateze destins orice subiect, adica – de fapt – sa intervina la rindul sau pe temele culturale cele mai atractive, mai fierbinti, mai mondene ale momentului, dar fara sa aiba aerul ca-si asuma grele responsabilitati intelectuale. Pe de alta parte, structura sa creativa fiind radical ironica, pina la sarcasm si cinism, subiectele si personajele pe care si le alege devin instantaneu tinte satirice. Avatar postmodern al minunatilor nostri epistolieri pasoptisti, al lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri sau Ion Ghica, Dan Petrescu produce mici bijuterii de umor intelectual, de o savoare indicibila, sporita de excelenta expresiva a unui stilist de calibru.

Ce-i drept, trebuie ca „victimele“ sale nu se prea amuza de ce le vad ochii. Pe cit de relaxat-surizator, pe atit de nemilos, le „executa“ calm si rabdator, etalindu-le pacatele, subliniindu-le contradictiile, sovaielile, stupiditatile, facindu-i – pe scurt – de ris. Clientela e numeroasa: nu doar emulii „noicieni“, ci si Noica insusi, laolalta cu colegii sai de generatie, Mircea Eliade si Emil Cioran, deviati in tinerete catre legionarism, pusi la colt impreuna cu mentorul lor, Nae Ionescu; nu numai filozofi de ieri si de azi, ci si un pluton de literati, intre care multe figuri sacrosancte, de la Monica Lovinescu si Virgil Ierunca la Nicolae Manolescu; si nu numai intelectuali, ci si, ici sau colo, politicieni, securisti, vedete mediatice. Trasatura lor comuna e atitudinea dominatoare, autoritarismul cultural. Satira acolo tinteste, muscatoare, necrutatoare.
Eseistica mai veche a autorului il infatisase ca pe un manierist aproape autist, preocupat mai mult de efectele de stil decit de impactul ideilor sale. De un deceniu incoace, dar mai ales in ultimii ani, in formula pianotarilor mai lejere, mai „artiste“ din Scrisorile catre Liviu, se dezvaluie – dimpotriva – un Dan Petrescu angajat, un veritabil intelectual critic.


In context: din nou despre „tinara generatie“ interbelica

Poate ca interesul lui Dan Petrescu fata de – bunaoara – deriva legionara a „tinerei generatii“ a anilor ’30 va fi avut o legatura cu vasta operatiune de scoatere la lumina tiparului a operelor lui Ioan Petru Culianu, initiata tot cam in urma cu un deceniu, la Nemira, si continuata in ultimii ani la Polirom. Nu e de ignorat impactul emotional al acestui efort editorial, desfasurat impreuna cu sora regretatului savant, asasinat in 1991, Tereza Culianu-Petrescu, totodata sotie a sa. Explorind bogatul fond de manuscrise inedite, studii si insemnari diverse consacrate lui Eliade, corespondenta si alte note, cei doi vor fi constientizat – si vor fi „retrait“ simbolic – ce i s-a intimplat lui Culianu in raporturile sale cu cel pe care-l considerase mentorul sau. Fara sa se „desparta“ de el, invatacelul, autor al unui monografii Eliade aparute in 1978 in Italia, descopera treptat misterul politic al tineretii magistrului sau. Dupa moartea acestuia, in 1986, se va radicaliza, ajungind sa critice virulent atit extrema dreapta istorica, cit si gruparile neo-legionare din America de Nord…

Nu mai insist, insa adaug pe lista „cartilor anului“ volumul de Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade-Ioan Petru Culianu, ingrijit de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu, in care sint incluse scrisori revelatoare pentru dorinta invatacelului de a afla si pentru rezerva magistrului, care n-a vrut sa marturiseasca.
In context, semnalez si lansarea, la finele anului trecut, a traducerii volumului consacrat lui Cioran, Eliade si Eugen Ionescu de catre Alexandra Laignel-Lavastine: Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme. Trois intellectuels roumains dans la tourmente du siècle (Presses Universitaire de France, Paris, 2002), titlu echivalat prin Cioran, Eliade, Ionesco: uitarea fascismului. Trei intelectuali romani in viltoarea secolului. Furibund contestata in tara de origine a protagonistilor, cartea poate fi citita acum si de cei care n-au avut acces la editia franceza. Ocazie de a se convinge ca e vorba despre un studiu foarte serios, ca autoarea nu-l „denigreaza“ pe Eugen Ionescu si – pe cale de consecinta – ca motivatiile „aparatorilor“ lui Eliade si ai lui Cioran sint de cautat in alta parte. In aceeasi ordine de idei, merita reamintit textul – exceptional – al lui Adrian-Paul Iliescu despre Cum nu trebuie aparat Mircea Eliade, aparut in Observator cultural Nr. 208/17-23.02.2004. (Vezi si reeditarea cartii Martei Petreu Un trecut deocheat sau Schimbarea la fata a Romaniei, intr-o versiune adaugita.)


Gindirea liberala in stiintele socio-umane

Extinzind perspectiva, includ intre „cartile anului“ si doua volume de studii mai specializate: Drumul catre autonomie. Teorii politice feministe de Mihaela Miroiu si Istoria din ghiozdan. Memorie si manuale scolare in Romania anilor 1990 de Mirela-Luminita Murgescu.
Cartea Mihaelei Miroiu e o remarcabila sinteza istorica si tipologica a scolilor de gindire feminista, de la manifestarile „timpurii“, din Renastere, si pina astazi, cind ideologiile de gen, cu multiplele lor orientari, participa la diversitatea asumata a societatii postmoderne. O carte docta si in acelasi timp delectabila, scrisa cu umor, departe de orice suspiciune de „terorism feminist“.

Sub simpaticul titlu Istoria din ghiozdan, Mirela-Luminita Murgescu si-a reunit studiile consacrate evolutiilor din anii ’90 in materie de predare a istoriei in invatamintul romanesc. Cartea urmareste structura si continutul programelor scolare, raportarea la Europa sau la tarile din imediata vecinatate, eforturile noilor manuale de eliberare de stereotipiile gindirii nationaliste, triumfaliste, mitizante. Cel mai amplu text din volum reconstituie polemicile provocate de introducerea, in toamna lui 1999, a primelor manuale „alternative“ pentru liceu. Autoarea ofera toata documentatia temei, incepind cu transcrierea dezbaterii parlamentare in cadrul careia s-a cerut nici mai mult, nici mai putin decit… arderea „infamantelor“ carti de invatatura in piata publica!
In toate cazurile, „cartile anului 2004“ ilustreaza – vasazica – aceeasi confruntare: de-o parte – conservatorismele, ideologiile autoritariste, „reactionarismele“; de cealalta – gindirea liberala, critica, deschisa spre diversitate.

P.S. Din vara incoace, mai multi colegi m-au intrebat de ce nu raspund la atacurile agresive pe care le-au lansat impotriva mea, in amintita ancheta a revistei Dilema, Dan C. Mihailescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu si, conex, Andrei Plesu – ca si impotriva lui Adrian Marino, a Observatorului cultural si a altor colegi vinovati de gravissima culpa de gindire critica si liberala. La un moment dat, am promis o replica (cf. Observator cultural Nr. 230/20-26.07.2004), pe care am tot aminat-o, mai intii din lehamite, apoi dindu-mi seama ca n-are nici un rost sa te explici si sa argumentezi in fata unor injuraturi. Oricum, atacatorii se compromisesera singuri in ochii unei mari parti a lumii noastre culturale. O nota de repudiere a mizeriei morale ilustrate de respectivele atacuri am transmis imediat Dilemei, care a tipari-t-o, insa fara ca macar o singura persoana din redactie sa se delimiteze – atunci sau ulterior – de insanitatile revoltatoare care patasera paginile si onoarea gazetei. (In paranteza fie spus, cineva din redactia Dilemei a recoltat, nu cu mult timp in urma, un frumos si meritat succes de stima cu o comunicare sustinuta la un colocviu international, preluata intr-o alta revista si apoi aparuta in volumul cu „actele“ reuniunii. Tema comunicarii: vina martorilor pasivi ai istoriei, tacuti, ascunsi in spatele obloanelor trase, in timp ce afara, in strada, se consuma o tragedie…) Pina la urma, treaca drept raspuns la toate conservatorismele agresive si vulgare cartea mea recenta, Despre identitate. Temele postmodernitatii (Editura Paralela 45), pe care, in acest Post scriptum, imi face placere s-o alatur celor inventariate in acest text bilantier…