OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriitor francez deja bine-cunoscut, cu o biografie interesantă şi atipică (a studiat antropologia, dreptul, psihologia, filozofia, sociologia şi istoria artei; a fost paznic de noapte şi supraveghetor la liceu), Martin Page s-a aflat săptămîna trecută în România. Joi seara, 18 iunie, autorul a fost prezent la Institutul Francez din Bucureşti pentru o lectură bilingvă din romanul O poveste de dragoste, poate, recent publicat la Editura Humanitas, iar vineri, 19 iunie, s-a aflat la Bookfest pentru lansarea aceluiaşi roman. Comment je suis devenu stupide/M-am hotărît să devin prost (deja bestseller, apărut în limba română – Humanitas, 2004), La libellule de ses huit ans/Libelula (Humanitas, 2005), On s’habitue aux fins du monde, Une parfaite journée parfaite au fost apreciate de critica literară, iar ultimul său roman, O poveste de dragoste, poate, a fost nominalizat anul trecut la Premiul „Renaudot“.

Noul dumneavoastră roman, O poveste de dragoste, poate, care a apărut în 2008, la Éditions de l’Olivier, tocmai a fost publicat la editura Humanitas. Am putea spune că este o poveste de dragoste. Despre dragoste s-a scris mult, este chiar o temă bătucită. Şi totuşi, aşa cum scria Stendhal, este „la plus grande des affaires“, iar oamenii se întorc mereu către ea. Însă, a scrie despre dragoste pare destul de greu astăzi.

De fapt, este o poveste bizară, care la început pare o farsă, dar care devine treptat o poveste de iubire, o poveste de iubire fictivă. De ce o poveste de dragoste fictivă? De ce nu una concretă, reală?

Există foarte multe poveşti de dragoste concrete, reale, dar există şi multă ficţiune în ele. Şi aceste poveşti sînt fictive.

Da, dacă ne întoarcem la Stendhal, în cartea sa Despre dragoste, el vorbeşte despre fenomenul cristalizării. Proiectăm mereu tot felul de lucruri asupra fiinţei iubite şi ajungem, pînă la urmă, la o iubire, dacă nu fictivă, atunci ficţională.

Am putea spune că dragostea e mai aproape de fantasmă. E întru cîtva dezamăgitor, dar aşa stau lucrurile.

Da, personajul descoperă că dragostea e o ficţiune. Se îndrăgosteşte de o femeie care nu există. Treptat, îşi dă seama că este însă o dragoste posibilă şi că această dragoste trebuie să fie propria lui creaţie. O creaţie a fiinţei pe care o iubeşti, împreună cu fiinţa pe care o iubeşti. Făcînd să dispară femeia, refuză să facă tot felul de proiecţii asupra ei, s-o inventeze întru cîtva, ceea ce se întîmplă de obicei, mai mult sau mai puţin.

Aşa este, spre finalul cărţii, Virgile îl caută pe Quentin, fratele Clarei, îi lasă numărul de mobil, dar refuză s-o întîlnească pe Clara în carne şi oase. De fapt, refuză să dea consistenţă acestei fantasme, refuză să facă din ea o fantasmă reală. Există în acest demers o mare înţelepciune, pe care Virgile a dobîndit-o parcurgînd drumul spre Clara.

Pentru că ar fi o minciună.

Există multă invenţie într-o întîlnire cu celălalt

Poate că dragostea e cea mai mare invenţie a fiinţei umane.

Da, bineînţeles. Cei mai mulţi trăiesc iubirea ca şi cînd ar fi o moştenire, adică nu ca pe ceva pe care să-l conteste, asupra căruia să lucreze. De fapt, iubirea este ceva asupra căruia lucrezi neîncetat. Oamenii obişnuiesc să spună: „Nu ştiu de ce m-am îndrăgostit de persoana respectivă“, în timp ce, evident, există motive. Nu poţi să schimbi totul în dragoste, pentru că există construcţii de secole întregi. Şi cred că, de fiecare dată cînd apare tentaţia de a face prea mari schimbări, e destructiv. Ceea ce poate face un cuplu liber poate fi periculos cînd e vorba de schimbări prea mari în raport cu tradiţia.

Dragostea ficţională a lui Virgile îl obligă nu numai să-şi reconsidere relaţiile sale cu femeile, relaţii cu totul nefericite, întrucît se lasă mereu părăsit, ci îl obligă, cred, să se întoarcă spre sine.

Da, întocmai. Aceasta este capcana cărţii. Alergînd după această fantomă, eroul se descoperă pe sine. La finalul cărţii, lucru foarte important, Virgile descoperă că este pe cale să se schimbe. Capcana este el însuşi.

Vrînd s-o recucerească pe Clara, îşi dă seama că este pe cale să se recucerească pe sine însuşi.

Da, exact. Şi asta i-a dăruit Clara.

Puterea de a-şi pune întrebări despre sine?

Da, pentru că ar fi putut trăi împreună o poveste de iubire. Cred că personajul îşi trăieşte iubirile după un anumit model repetitiv, fără să-şi dea seama. Dar ruptura fictivă îi spune că e vorba de o repetiţie, iar dacă există o repetiţie, înseamnă că undeva există o problemă. Ceea ce trăieşte Virgile este un racursi al vieţii sale amoroase, care-l face să vadă că are o problemă. În acest caz, ar fi putut fie să stea într-un colţ şi să-şi plîngă de milă, fie să acţioneze. Se hotărăşte să acţioneze, iar acţiunea înseamnă s-o recucerească pe această femeie pe care n-o cunoaşte.

La început, se întreabă dacă nu e bolnav, dacă nu e cumva atins de amnezie. Dar, treptat, i se substituie doamnei Zetkin, pshihanalista sa, şi începe să-şi pună întrebări.

De fapt, Clara nu este singura femeie care-l ajută. E înconjurat de femei frumoase şi interesante, precum Faustine şi Armelle, pe care şi le face prietene, pentru a nu şi le face amante, femei care-l ajută cu spiritul lor analitic. E cumva un elogiu indirect adus feminităţii?

Eu sînt sensibil la farmecul feminin, e firesc, pentru că sînt bărbat. Poate că, dacă aş fi fost femeie, aş fi făcut elogiul masculinităţii. Cred însă că este important ca personajul să fie înconjurat de femei. Femeia de care se apropie cel mai mult este homosexuală. Asta înseamnă că lucrurile nu merg cum trebuie.

Înseamnă că-i plac relaţiile imposibile.

Dragostea e un risc

Da, a ales siguranţa. Iubeşte o idee, o filozofie. Este modul perfect de a nu fi părăsit. E foarte comod, şi cred că foarte mulţi oameni fac genul ăsta de alegeri. Există multă invenţie într-o întînire cu celălalt. Să-l întîlneşti pe celălalt este un risc. Cred că-i este teamă de întîlnirea cu celălalt.

În fond, îi e frică de tot şi toate. Îşi găseşte mereu cîte un refugiu. Toată viaţa lui este un refugiu. Locuieşte într-un imobil plin de prostituate, îşi ia o slujbă obscură în publicitate şi refuză promovarea...

Ceea ce mi se pare interesant e că, spre finalul cărţii, Virgile îşi părăseşte refugiul. Pune pe etajera din biblioteca lui Armelle cartea lui Marc Aureliu.

Da, cartea lui Marc Aureliu, Către sine însuşi. Îmi place mult Marc Aureliu. Şi-i mulţumesc lui Pierre Hadot, specialist al stoicismului, care m-a ajutat să-l descopăr. Stoicismul este o filozofie care te poate salva, dar în acelaşi timp este un mod de a trăi cam tern, cam dur. Cred că e bine că Virgile abandonează această carte pentru a avea mai multă plăcere şi uşurătate, pentru că stoicismul nu este o filozofie uşoară, deşi îţi îngăduie să faci faţă vieţii. Dar e bine să iubeşti, să rîzi. Nu trebuie să intri într-un soi de farmacopee cu realitatea. Iar cartea lui Marc Aureliu e, într-o anumită măsură, o carte de medicamente. Virgile nu e bolnav, trebuie să trăiască. De aceea, în mod simbolic, trebuie să abandoneze cartea.

Da, pentru că în cele din urmă descoperă că-i e teamă să trăiască.

Şi are dreptate, pentru că e înspăimîntător să trăieşti.

Această retragere din faţa vieţii este întru cîtva sinonimă cu moartea.

Mi se pare interesant că acest personaj nevrozat, care face pe claunul şi are relaţii lamentabile cu ceilalţi, este mult mai profund. Retragerea sa din viaţă, care pare caraghioasă la început, dobîndeşte greutate. Aceasta îi permite să observe lumea din jurul lui, lumea consumeristă, lumea prinsă între romantism şi pornografie. Astfel, face trecerea spre maturitate, un anumit tip de maturitate, diferit de cel pe care-l concepem în mod normal. În discuţia cu Quentin despre copilărie şi maturitate, cred că inversează cumva rolurile. Adulţii, unii adulţi, sînt cei care reuşesc pînă la urmă să se bucure de copilărie.

În orice caz, e o libertate pe care o poţi dobîndi. Dar cînd eşti adult nu poţi să fii copilăros. Nu e vorba de a prelua comportamentul infantil, lipsa de responsabilităţii a copilului. E vorba mai mult de capacitatea imaginativă a copilului. Adulţii care spun că-s nişte copii nu sînt demni de încredere. Există o moştenire a copilăriei, care poate fi tot o invenţie. Trebuie să descoperi bucuria pentru lucrurile mici.

E mai interesant să te ocupi de personaje complicate

Da, sper că nu-i vorba numai de cinism.

Vă iubiţi personajele pentru că sînt neiubite?

Da, cred că da. Dar, în acelaşi timp, e mai interesant să te ocupi de personaje complicate.

O poveste de dragoste, poate este cea de-a patra traducere în română, după M-am hotărît să devin prost, Libelula şi eseul Despre ploaie. Aţi avut reacţii după traducerea cărţilor dumneavoastră?

În România?

Au apărut multe articole în presă, ceea ce a fost foarte plăcut, dar n-am avut reacţii din partea cititorilor. Şi-mi lipseşte contactul cu cititorii.

Poate în seara aceasta, după lectură.

Poate. În plus, acum că am un site, va fi mai uşor. Dar e mai greu pentru cititorii din străinătate. Primesc scrisori de la cititorii francezi, însă, pentru un cititor din străinătate, să scrii scrisori unui romancier francez e întotdeauna complicat.

Am putea spune despre romanul dumneavoastră că este totodată şi un ghid: Cum să te iubeşti pe tine însuţi, fără retorica de rigoare a unui ghid?

Exact. Este o chestiune de lectură, de interpretare. Putem găsi şi asta în romanul meu, dar nu este vorba de o prescripţie.

Am observat că vă place tragicomedia. Vă simţiţi astfel mai aproape de viaţă?

Ce înseamnă scrisul pentru dumneavoastră? E o formă de înţelegere? Un soi de evadare?

Într-un fel da, de evadare: mă ţin la distanţă de lume, lucrînd totodată asupra ei. În acelaşi timp, asta-mi îngăduie să fiu în întregime în lume. Da, şi înţelegere. De asemenea, posibilitatea de a crea forme frumoase.

Ce loc ocupă scrisul în viaţa dumneavoastră?

Aproape tot locul. Scrisul presupune o anumită singurătate. Dar şi contrariul său, pentru că e un fel de a stabili o legătură cu ceilalţi. Cărţile mele sînt mesaje, încercări de a ajunge la ceilalţi, de a mă deschide în faţa lor.

Dar ficţiunea? Care este raportul dintre ficţiune şi viaţă?

Cum vă descurcaţi cu celebritatea? Să devii celebru la 25 de ani nu este uşor, presupun. Cum vă găsiţi echilibrul între viaţa privată şi cea publică?

Traducere din limba franceză de Doina IOANID