OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tony JUDT
Romania: la fundul gramezii
Volum editat de Mircea Mihaies, Editura Polirom, Iasi, 2002, 216 p., f.p.


Articolul lui Tony Judt Romania: Bottom of the Heap, aparut in numarul din 1 noiembrie al The New York Review of Books (in editia tiparita; pe Internet aparuse din octombrie), a provocat un val de reactii printre intelectualii romani, doua traduceri ale textului aparind citeva saptamini mai tirziu in presa romaneasca (situatia e aproape identica celei create in jurul cartii Alexandrei Laignel-Lavastine, Eliade, Cioran, Ionesco: l’oubli du fascisme, si ea pe cale de a fi tradusa in romaneste, dupa ce, de citeva luni, da nastere multor controverse ideologice si de metoda). De curind, Mircea Mihaies a reunit saptesprezece dintre comentariile la articolul lui Judt, insotite, evident, de varianta romaneasca a acestuia. Volumul publicat de Polirom e alcatuit dintr-o selectie din textele scrise pe marginea articolului lui Tony Judt avindu-i ca autori, printre altii, pe Nicolae Manolescu, Andrei Brezianu, Mircea Iorgulescu, Adrian Cioroianu, Florin Constantiniu; desi aceasta selectie da foarte bine masura reactiilor inregistrate la adresa textului din N.Y. Review of Books, poate ar fi fost utila o lista a tuturor aparitiilor pe aceasta tema, care ar fi facut mai transparente criteriile pentru care au fost selectate (de exemplu, doua dintre cronicile lui Tudorel Urian, in acelasi spirit, pe cind cea a Monei Mamulea din revista Respiro, de pilda, nu).

Primul lucru care ar trebui discutat in legatura cu Romania: Bottom of the Heap tine totusi mai curind de filologie – e vorba despre acuratetea traducerii, venita la ceva timp dupa ce, dispunind doar de textul original, multi analisti oferisera interpretari personale; una dintre ele, de pilda, porneste de la o eroare de apreciere – Victor Eskenasy ajunge astfel sa insiste asupra deferentei cu care Tony Judt isi trateaza colegii, referindu-se la „invatatul Sorin Antohi“, cind, in realitate, englezescul scholar indica doar calitatea de universitar a persoanei respective. In traducerea aparuta in Romania literara, sintagma e redata ca „profesorul Sorin Antohi“. In schimb, aceasta varianta, semnata de Ioana Copil-Popovici si Catalin Pircalabu, e si ea vulnerabila, insa din alt punct de vedere, si anume o alunecare vizibila catre ingrosarea liniilor, preferind termeni peiorativi acolo unde in engleza nu sint de gasit.

Sarind peste titlu (foarte greu de reprodus in romaneste si deja explicat de Mircea Mihaies ca trimitind la vocabularul sportiv – gramezile ordonate din rugby), iata cum arata unele traduceri: cirac pentru follower (dar adept sau discipol in variantele comentatorilor); n-a catadicsit sConstantinescut pentru didn’t bother; lingau pentru sycophant. Uneori sint adaugati termeni de apreciere – (it) ruined the face e tradus ca mutilind iremediabil imaginea sacestui orast. Exista si o trimitere gresita in notele suplimentare ale traducatorilor: pentru volumul Lenei Constante The Silent Escape, citat de Judt, trimiterea se face la Evadarea imposibila, Editura Florile Dalbe, Bucuresti, 1996, in loc de Evadarea tacuta, Ed. Florile Dalbe, Bucuresti, 1995 (sau Humanitas, 1992); autorul notei privind editia romana a facut o confuzie, Evadarea imposibila fiind alta carte de memorii din inchisoare, scrisa, ce-i drept, tot de Lena Constante. Judecatile de valoare implicate de folosirea unor termeni ca lingau sau a catadicsi (care, spre deosebire de echivalentele englezesti din text, nu fac parte din limba literara standard) le apartin in intregime traducatorilor, si nu lui Tony Judt, al carui articol capata insa alte dimensiuni pentru cititorul nefamiliar cu textul original. Stilul rece-ironic al profesorului de la Remarque Institute (in fapt, un englez foarte atasat de Franta) nu e de natura sa provoace reactii viscerale; stilul traducerii lasa, in schimb, destule portite de scapare.

Cum spuneam insa, multe dintre comentarii au aparut inainte de publicarea acestei traduceri, iar tonul lor critic n-a fost influentat de peiorativele textului din Romania literara. Notele cele mai dure au dovedit insa, dupa cum constata si ingrijitorul editiei, o surprinzatoare ignorare a ideilor si modului de abordare ale lui Tony Judt, in ciuda celor citeva volume ale sale deja publicate in romaneste (Europa iluziilor, Povara responsabilitatii…) care i-ar fi permis cititorului sa observe nu numai ca Romania: Bottom of the Heap e un nou mod de a pune o serie de probleme care pe Judt il preocupa de multa vreme, ci si ca mesajul sau la adresa Romaniei este, in general, unul pozitiv.
In rest, de toate se pot gasi in textele analistilor romani: lipsa contextului, acuze conspirationiste, dubii fata de probitatea intelectuala a autorului, banuieli de cooperare cu dusmanul iredentist si de sabotare a viitorului natiunii. De cele mai multe ori, nu textul era vizat, ci persoana celui care l-a scris – gasindu-i-se, totusi, circumstante atenuante: informatiile gresite i-au fost pasate de concetateni carpato-danubiano-pontici rau intentionati. Intr-adevar, exista numeroase erori in datele prezentate si, chiar daca Judt le considera irelevante pentru imaginea de ansamblu, ele ridica niste semne de intrebare in privinta seriozitatii documentarii. Unele afirmatii, cum ar fi comparatia dintre Romania de dupa Trianon si Iugoslavia lui Tito, sint de-a dreptul hilare – si au fost convingator demontate de analistii romani, incepind cu Mircea Iorgulescu. Altele tin de rafinamentul istoricilor (ca indelung comentata afirmatie ca Romania a „capatat“ Transilvania, cind de fapt, spun criticii, unirea s-a facut din vointa proprie a locuitorilor Ardealului, sau cea privind data obtinerii Cadrilaterului).

Si, bineinteles, cele mai discutate paragrafe sint cele despre mitica „generatie ’27“, atragerea spre extrema dreapta a lui Eliade si Cioran si cit de viabili sint ei pentru a reprezenta Romania in lume (de unde observatia, de altfel indreptatita, ca Tony Judt nu a nuantat destul tabloul orientarilor politice din Romania interbelica). E, probabil, subiectul cel mai sensibil pentru intelectualitatea romaneasca si, in general, pentru spatiul nostru public, atit de sensibil incit sint cazuri in care elevi de clasa a X-a sau a XI-a ajung cu mari temeri sa-si intrebe profesorii daca e adevarat ce-au auzit – ca Mircea Eliade si Emil Cioran au simpatizat cu Garda de Fier. In opinia lui Judt, numele celor doi sint argumente foarte solide in lumea culturala sau stiintifica, dar nu si in cea politica, unde ar sugera aderarea la o serie de valori nu intru totul euro-atlantice. Aceasta disociere insa pare a fi foarte greu de aplicat sau chiar de admis; de aceea majoritatea comentatorilor au reactionat violent la afirmatiile lui Judt. Daca adaugam la asta disputele purtate prin presa, furiile polemice ale lui Mircea Mihaies, convingerea lui Stefan Borbély ca in spatele articolului din revista americana stau niste „negri autohtoni“, textul fiind „redactat de mai multe ori la noi, inainte ca el sa treaca granita“, dar si tonul calm-impaciuitor al lui Tudorel Urian, putem avea imaginea completa a modului in care articolul Romania: la fundul gramezii a fost primit de intelectualii romani si, astfel, a felului in care ne raportam la chipul (nu foarte magulitor) din oglinda.