OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Puternicul avint de occidentalizare ce cuprinde tarile romane o data cu inceputul secolului al XIX-lea a dus la importante transformari sociale, economice si politice care si-au pus, inevitabil, amprenta si in creatia arhitecturala. Se manifesta astfel o din ce in ce mai accentuata preocupare pentru modernizarea oraselor, in special a capitalei, se alcatuiesc planuri de interventie in structura urbana, se traseaza marile axe de bulevarde, care incearca sa le dubleze pe cele preexistente si sa ordoneze reteaua stradala. Se traseaza astfel axa N-S ce dubla Podul Mogosoaiei, formata din bulevardele Lascar Catargiu, Gheorghe Magheru, Nicolae Balcescu si I.C. Bratianu, precum si axa E-V ce dubla Calea Mosilor, constituita de strazile Kogalniceanu, Regina Elisabeta, Carol I, Pache Protopopescu. Primul plan de urbanism modern este realizat de G. Cerchez in anul 1888. Un mod caracteristic de structurare urbana de inspiratie occidentala preluat si in spatiul romanesc este cel al orasului gradina. Primul loc in care se poate vorbi de romantism in arhitectura romaneasca este constituit de gradini.

Din relatarile calatorilor straini aflam ca inca de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, Voda Bibescu, urmind traditia inaugurata de Alexandru Ghica, foarte interesat de dezvoltarea urbana, initiaza gradina-parc de la soseaua Kiseleff, precum si parcul Cismigiu, ambele datorate arhitectului C.F. Meyer. Un exemplu de structurare urbana pe tiparul orasului gradina este si cel al Parcului Ioanid.
In perimetrul actualelor strazi B-dul Dacia, str. Aurel Vlaicu, str. Polona si str. Dumbrava Rosie, in anii 1909-1910, primaria orasului Bucuresti intreprinde o lucrare de urbanism, cunoscuta sub numele de lotizarea Ioanid. Va lua astfel nastere un elegant cartier de vile, dispuse in jurul unei gradini publice de inspiratie romantica – Parcul Ioanid. George Potra, in cartea sa, Din Bucurestii de altadata, ne furnizeaza istoria anterioara a acestei gradini. Se pare ca exista o alta gradina – a lui Breslea, in anii 1830-1860. Ulterior ea devine proprietatea librarului Gh. Ioanid, fiind cumparata de primaria orasului si parcelata. Intre anii 1870-1900 se pare ca acest loc era unul de plimbare si petrecere.

Casa din B-dul Dacia nr. 52 (fost nr. 26) a fost construita de arhitectul Grigore Cerchez pentru doctorul Herescu, fiind gindita pentru o dubla functiune – de locuinta si de cabinet de consultatii. Actualmente, in urma impartirii facute in anul 1926, functiunea de cabinet s-a pierdut.
Constructia cladirii incepe in 1911, fiind terminata in 1913. Arhitectul principal este G. Cerchez ajutat de Clavel. Desi nu avea diploma de arhitect, Clavel realizeaza si alte cladiri in Bucuresti, una dintre acestea fiind Muzeul Storck de pe str. Vasile Alecsandri, unde foloseste (intr-o mai mica proportie) acelasi sistem de lemnarie aparenta.
Doctorul Herescu, a carui familie vine din Rimnicu Vilcea, primeste o bursa de studii de la V. Babes si-si va da doctoratul in Franta, la Institutul Pasteur, specializindu-se in chirurgie renala. El este intemeietorul scolii romanesti de chirurgie renala si, pentru scurt timp, directorul Spitalului Coltea. Putin dupa terminarea casei, in 1915, doctorul Herescu moare, cladirea fiind locuita de sotia acestuia – Elena Schina (dintr-o familie fanariota) si de fiica lor. Intrarea Romaniei in primul razboi mondial in 1916 le forteaza sa emigreze in Franta (prin Rusia) unde vor sta pina prin anii 1924-1925. La intoarcerea in tara regasesc casa, care in timpul razboiului fusese ocupata de nemti, dar o impart in trei apartamente: doua se inchiriaza, iar familia isi pastreaza apartamentul de la mezanin. In timpul celui de-al doilea razboi mondial casa este din nou ocupata de un neamt aflat in misiune economica, dar va fi recuperata in anii 1945-1946. In aceasta perioada se vinde mezaninul si etajul 1, dar acesta din urma va fi nationalizat de comunisti, proprietarii neparasind casa, schimbindu-si doar statutul si devenind chiriasi.

Dorinta de occidentalizare s-a manifestat si prin preluarea unor stiluri aflate in mare voga in tarile apusene, precum clasicismul, eclectismul sau romantismul, incercindu-se gasirea unui limbaj artistic prin care sa se marcheze intrarea Romaniei intr-o noua perioada de dezvoltare si care sa corespunda aspiratiei unei societati innoite.
In general se considera ca romantismul nu a prilejuit aparitia unor creatii autentice in arhitectura, domeniu care nu a putut iesi din pasivism, din preluarea unor formule stilistice apartinind unor epoci trecute. Ceea ce caracterizeaza insa arta romantica si, deci, si arhitectura cu acest nume este o noua stare de spirit, un nou mod de a trai si gindi. Nu este vorba propriu-zis de un stil romantic, ci de o stare de spirit ce orienteaza gindirea arhitectonica pe noi coordonate. Romantismul se constituie ca un fenomen regenerator, de intoarcere impotriva canoanelor si descoperirea altor traditii, dintre care cea cu cel mai mare impact a fost cea medievala.
Arhitectura romantica, in care se regasesc ecouri medievale, pune accentul pe frumusete ca atribut fundamental al acestei arte care incearca stabilirea unei comuniuni organice intre forma construita si natura, realizata prin jocurile volumelor geometrice primare, prin exploatarea jocului luminii. Arhitectura este investita cu semnificatii simbolice, ea trebuie sa imbie la reverie si contemplatie.

Romantismul patrunde in spatiul romanesc prin mesteri straini chemati sa raspunda noilor cerinte ale unei societati in transformare, lipsita la acea data de posibilitati proprii. Stilul urmeaza o traiectorie specifica. Primele manifestari ale romantismului se fac simtite in arta gradinilor, la sfirsitul secolului al XVIII-lea. Aceasta traditie este continuata pe tot parcursul secolului urmator si pina la inceputul secolului al XX-lea, un bun exemplu in aceasta privinta fiind Parcul Ioanid. In mod firesc intregul ansamblu va purta amprenta romantismului, parcelarea fiind gindita astfel incit aproape fiecare casa sa aiba o relatie directa cu gradina.
Autorul imobilului de la numarul 52, G. Cerchez, a fost unul dintre arhitectii cu puternice inclinatii romantice din Romania, chiar daca el se numara in acelasi timp si printre initiatorii stilului neoromanesc.
G. Cerchez isi facuse studiile la Paris, urmind cursurile de la École Centrale des Arts et Manufactures. Revenit la Bucuresti, este numit inginer-sef al Primariei, in aceasta functie realizind numeroase lucrari edilitare. Este profesor de tehnologie si constructii la Scoala Nationala de Poduri si Sosele si unul dintre intemeietorii Scolii de Arhitectura, in 1897, alaturi de I. Mincu si E. Pangratti.

Creatia sa arhitecturala se poate imparti in trei mari grupe stilistice: arhitecturi influentate de eclectism (Teatrul Comedia de pe Calea Victoriei, actualmente Teatrul Odeon, Teatrul din Turnu Severin, cladirea veche a ASE-ului), cladiri ce pot fi puse sub semnul arhitecturii neoromanesti (aripa de nord a Palatului Cotroceni, Casa Plagino-Disescu de pe Calea Victoriei, Scoala superioara de arhitectura). Cerchez intreprinde si lucrari de restaurare foarte apreciate in epoca, precum consolidarea bisericii Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Arges.
Cea de-a treia orientare stilistica apartine unei arhitecturi care preia, intr-un spirit romantic, elemente neogotice venite pe filiera franceza: casa Gr.P. Cerchez (fostul sediu UAP, astazi darimata), casa N. Dorobantu de pe str. Lemnea, casa I.P. Cerchez, fratele arhitectului, de pe Bd. Ana Ipatescu, precum si Casa Herescu de pe Bd. Dacia, nr. 52.
Toate aceste arhitecturi neogotice incearca sa exprime spatiul interior prin fatade, prin intermediul unor volume expresive. Cerchez cauta intotdeauna sa respecte logica constructiei, imbinind-o cu ambianta urbana. Casa Herescu este unul din exemplele in care arhitectul urmareste si duce la o coerenta realizare aceste directive. Intreaga cladire este gindita in directa legatura cu stilul, incercindu-se realizarea unui acord cu parcul pentru a da intregului ansamblu o imagine romantica. Imagine ce transpare atit in gindirea in ansamblu a volumelor construite, cit si in plastica decorativa.

Puternica impresie de medievalitate ce izbeste privitorul si face ca aceasta cladire sa se distinga in peisajul arhitectural al Bucurestiului este data de pinioanele fatadelor, preponderenta plinului zidariei asupra golurilor ferestrelor, turnuletele ce amintesc de donjoanele castelelor medievale si, in primul rind, de sistemul de lemnarie aparenta ce aminteste de burgurile din Normandia, tip de decoratie foarte la moda in Franta secolului al XIX-lea.
Volumetria fatadelor este destul de fragmentata, fara insa a fi lipsita de echilibru. Toate volumele se inlantuie intr-un joc vizual in care predomina alternanta accentelor verticale ale pinioanelor, ce raspund turnuletelor, intr-un expresiv joc cu partile mai joase. Fatadele sint impartite in trei registre – primele doua simple, cu tencuiala alba, urmate de registrul de lemnarie aparenta ce cuprinde etajul si podul mansardat. Catre acest registru trecerea se face printr-un briu decorat cu elemente vegetale, putin proeminent si intrerupt de capetele birnelor, care urmareste toate fatadele. Colturile sint marcate de mici consolite la trecerea dintre registre, iar de-a lungul zonei cu zidarie, cu muchii de forme ce amintesc de repertoriul decorativ al castelelor de pe Valea Loarei, si in acelasi timp pot fi considerate o vaga si subtila sugestie la contrafortii medievali. Ferestrelor nu li se acorda o prea mare importanta, cu exceptia celor de la nivelul parterului, care au o anume amplitudine. Ancadramentele sint foarte simple. Usa de la intrare de pe B-dul Dacia, marcata de o arcada semicirculara, are un ancadrament mai bogat, care cuprinde si ferestrele etajului superior de inspiratie gotica si se regaseste la fereastra cabinetului.

Ceea ce caracterizeaza fatadele este faptul ca acestea exprima foarte coerent in spatiu dispunerea camerelor din plan: se poate ghici spatiul interior privind fatadele.
Elementul distinctiv al acestei case este insa sistemul de lemnarie aparenta din registrul superior. Acesta, pe linga rolul decorativ, are si o functie structiva, participind la structura de rezistenta a sarpantei. Totodata el „tine“ partea superioara a cladirii.
Lemnaria, foarte ingrijit lucrata, urmareste toate fatadele, facind loc la fatada dinspre parc unei frumoase loggii, avind astfel si rolul de a unifica fatadele si de a da coerenta si omogenitate ansamblului. Ea cuprinde ferestrele cu ochiuri de geam ale etajului si mansardei (in cazul registrelor cu pinion), integrindu-le structurii de lemn (care-si modifica decoratia grinzilor de sub ferestre tocmai pentru a le scoate in evidenta).