Autor: 
Categoria: 
Adam Michnik e un reper despre cum poţi
să treci printr-o dictatură fără să te mînjeşti. În
România, protestul şi poziţiile sale politice sînt
cunoscute şi apreciate. S-au realizat traduceri semnificative din
scrierile lui: Scrisori din închisoare şi alte eseuri
(Polirom, 1997, traducere de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş,
prefaţă de Vladimir Tismăneanu), Restauraţia de catifea (Polirom,
2001, ediţie ingrijită de Mircea Mihăieş, prefaţă de Andrei
Pleşu, traducere de Daciana Branea, Dana Chetrinescu, Cristina
Chevereşan, Dana Crăciun, Ioana Copil-Popovici) şi Mărturisile
unui disident convertit (Polirom, 2009, prefaţă de Vladimir
Tismăneanu, postfaţă de Jozef Tischner, traducere şi note de
Sabra Daici). Dar, dincolo de traduceri, a-l avea în faţă şi
a-l asculta pe Adam Michnik e un privilegiu pentru publicul românesc,
care a asistat, luni, 14 februarie, la un dialog, pe scena Ateneului
Roman, între gînditorul polonez şi Andrei Pleşu.
Adam Michnik este un personaj fascinant
pentru că nu vede lumea în alb şi negru, pentru că nu este,
cum se spune la noi, un apucat. Nu-şi reconstruieşte trecutul (nici
n-ar avea de ce) şi nu cultivă vehemenţa aceea tulbure, în
care să acuze la grămadă, să se revolte împotriva unor
fiinţe fără chip. El vorbeşte şi scrie mereu despre
responsabilitatea individuală, despre judecata fără excese, este
împotriva „procurorilor“ autoproclamaţi. Biografia sa este
exemplară (şi înainte, şi după ’89) ca tip de reacţie
faţă de provocările lumii.
A făcut de trei ori închisoare,
a fost exclus din universitate, a fost unul dintre fondatorii
sindicatului Solidaritatea, spijinind alianţa dintre muncitorii
revoltaţi şi intelectualitate, a scris la publicaţii samizdat, a
participat la Masa Rotundă – momentul din 1989, cînd
generalul Jaruzelski şi ministrul de Interne, Czeslaw Kiszczak, s-au
aşezat la masa negocierilor împreună cu liderii
Solidarităţii, rezultatul dialogului politic fiind organizarea de
alegeri libere, în urma cărora a rezultat, în premieră,
un guvern necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki.
După 1989, Adam Michnik a fost, pentru
o scurtă perioadă, ales în Parlament, apoi s-a retras, dar a
continuat să analizeze faptul politic din poziţia de redactor-şef
al Gazetei Wyborcza. Adam Michnik poate fi considerat un disident.
Un om care şi-a riscat viaţa, familia, profesiunea, tihna, fiind
mereu în înfruntare deschisă cu sistemul comunist. Cu
toate acestea, Michnik nu este vehement. El şi-a convertit
vehemenţa, refuzînd să se comporte ca un „anticomunist cu
faţă bolşevică“; a preferat o judecată cumpănită asupra
trecutului, care să nu prolifereze suspiciunea (de aici refuzul a de
privi epoca Poloniei comuniste doar prin fişele întocmite de
ofiţerii de Securitate). De fapt, punctul nodal în această
convertire a lui Michnik îl reprezintă modul în care se
raportează la generalul Jaruzelski.
Legea marţială, adoptată în
decembrie 1981, a fost momentul în care armata a preluat
conducerea în Polonia, iar sindicatul Solidaritatea a fost
interzis, represiunea însemnînd mii de arestări. S-a
încercat destructurarea sindicatului Solidaritatea, dar oamenii
au continuat să se manifeste, să se adune împreună, să se
opună sistemului. Întîlnirea cu libertatea n-a mai putut
fi blocată. O mişcare cu milioane de aderenţi nu putea fi distrusă
prin Legea marţială. După decretarea Legii Marţiale, Michnik a
intrat în închisoare. După cîţiva ani, liderii
Solidarităţii, ieşiţi din închisoare, au început din
nou să organizeze proteste. În 1989, generalul Jaruzelski şi-a
dat seama că nici o măsură de forţă nu va putea bloca drumul
Poloniei spre libertate. Şi atunci a făcut o mişcare
surprinzătoare: a propus un compromis politic, de fapt, a dat
dreptul Solidarităţii să devină o forţă politică şi să
participe la alegeri. Aşa că, în nenumărate intervenţii
publice, Adam Michnik nu se mai raportează la Wojciech Jaruzelski ca
la un „dictator“, luînd în seamă, în primul
rînd, rezultatul pentru Polonia şi pentru istoria europeană:
„demontarea paşnică a dictaturii după modelul spaniol reprezintă
poate cea mai preţioasă contribuţie la democraţia ultimelor
decenii ale secolului XX“ (din Mărturisile unui disident
convertit).
Acest om a vorbit, pe scena Ateneului
Romån. Din dialogul avut cu Andrei Pleşu, a rezultat foarte
clar că experienţa poloneză a disidenţei nu se poate compara cu
cea românească. În timp ce, în Polonia, milioane
de oameni au aderat la Solidaritatea, în România s-a
protestat individual şi răzleţ, iar dezbaterile despre cît
de rezistenţi au fost cei care „nu şi-au prostituat cuvintele“
(după expresia lui Gabriel Liiceanu) nu contenesc. În România
încă se discută (aşa a deschis dialogul Andrei Pleşu)
despre cîtă dreptate a avut Herta Müller cînd a
reproşat, tot pe scena Ateneului Romån, intelectualilor români
că n-au fost mai curajoşi, mai „nervoşi“. Michnik a tratat cu
calm furtunile iscate între intelectualii români, l-a
ironizat pe Gabriel Liiceanu că şi-a pus hainele procurorului, a
spus că 1989 a fost pentru Polonia „ora adevărului“, cînd
trebuia să se iasă din „logica revanşei“, s-a mirat că în
România se tot discută despre decomunizare, cînd
decomunizarea are o singură rezolvare: alegerile libere. De fapt,
Adam Michnik a arătat că Polonia a ieşit din comunism şi că acum
„casa Poloniei“ este „curată, deschisă pentru alţii, nu se
foloseşte forţa, nu se scuipă pe jos şi nu sînt şobolani“,
în care este prezentă o „cultură autocritică“ ce îi
permite să „iubească Polonia“ pentru că „adevărul nu este
împotriva Poloniei“. Din păcate, România mai are mult
pînă să fie o casă primitoare, în care să te simţi
bine.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters