OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Giacomo CASANOVA
Memorii
Traducere din limba franceza si selectie de Radu Albala
Editura Nemira, Bucuresti, 2006, 666 p.

Au aparut in 2006, la Editura Nemira, Memoriile lui Casanova, un volum care poate tenta „marele public“ (daca nu-l descurajeaza cele peste 600 de pagini), gratie faimosului autor, cunoscut, mai probabil, ca personaj jumatate istoric, jumatate mitic (in sensul Mitologiilor lui Barthes, mai degraba) si mai sigur ca erou de film (o paranteza irepresibila: eu l-am descoperit gratie pasiunii profesoarei unguroaice, care ni-l prezenta la cursul ei de la Paris 8). Dupa toate aparentele, editia selectiva, in traducerea lui Radu Albala, aparuta la Nemira, pare a reproduce – desi nu se specifica acest lucru! – editia din 1970, de la Editura Univers. Oricum ar fi, cele peste 660 de pagini nu reprezinta decit o selectie din editia frantuzeasca (Mémoires) in trei tomuri, aparuta la Gallimard (1958, 1959, respectiv 1960).

Memoriile au fost scrise de venetianul Casanova in frantuzeste, avind titlul original Histoire de ma vie si, desi – conform Prefetei, dar si frecventelor interpelari din text – autorul e atras de ideea de a se adresa cititorului sau contemporan (nu „profanului“, ci anume „alesei societati care ma asculta, care mi-a aratat intotdeauna dovezi de prietenie si in mijlocul careia intotdeauna m-am aflat“), memoriile au fost publicate prima data la Leipzig, abia intre 1826-1832 (in 10 volume). Ele au fost considerate licentioase si incluse in Index Librorum Prohibitorum, la Roma. Astazi, Casanova e unul dintre celebrii autori libertini, un povestitor care, desi „confuz“ si fara stil – daca e sa le dam crezare francezilor sadea (asa spune, de pilda, Printul de Ligne, contemporanul sau) –, e plin de vitalitate, de umor si de o reconfortanta inteligenta, pusa in slujba voluptatilor, a simturilor. Iar daca e sa-l citam pina la capat pe Printul de Ligne*: „Singurele lucruri pe care nu le stie sint cele pe care pretinde ca le cunoaste: regulile dansului, regulile limbii franceze, ale gustului, frecventarea societatii si arta de a trai“. Retragindu-i cu malitie virtutile rafinamentului, printul ii recunoaste, generos, originalitatea, forta si dramatismul epicului frust.

- Un venetian la Paris
Cu atit mai interesant pare acest aventurier venetian, care, ajuns la Paris, invata repede limba, dar face abateri de la gramatica, accent si – vai! – stil, insa se decide, la 72 de ani, sa-si scrie memoriile in franceza, aducind, intr-un fel, culoare baroca acelui cartezianism frantuzesc (desigur ca, de pilda, in memorabila vizita pe care i-o face lui Voltaire la Geneva, pe vremea cind se incercase doar in genul italian al sonetului – pe care Voltaire il gaseste prea... dezvoltat –, e intimidat de causticul filozof, care apare, in context, drept o ilustrare a superioritatii riguroase a spiritului si limbii franceze...). Vom afla imediat si ratiunile pentru care Casanova scrie in franceza, pe care le prezinta in Prefata, un text, de altfel, extrem de instructiv, principial si cabotin in proportie indecidabila. Voi starui asupra lui in aceste rinduri, pentru ca chiar aici Casanova se ridica de la (reprosata) frustete anecdotica a aventurilor sale – galante si nu numai – la reflectie si concept. Asadar: „Am scris in franceza si nu in italiana pentru ca limba franceza e mai raspindita decit a mea, iar puristii care ma vor dojeni ca au gasit in stilul meu intorsaturi din tara mea vor avea dreptate, daca acestea ii impiedica sa citeasca limpede.

Grecii l-au gustat pe Teofrast in ciuda frazelor lui din Eres, iar romanii pe Tit Liviu in ciuda graiului sau patavin. Daca ce am scris e interesant, am dreptul, cred, la aceeasi indulgenta. De altfel, toata Italia il gusta pe Algarotti, desi stilul lui e plin de galicisme (pe care, altfel, le condamna, in conversatia cu Voltaire, la ironia acestuia, care se intreaba daca frantuzismele nu infrumuseteaza, de fapt, italiana! – n.m.).
Un lucru vrednic de luat in seama e acela ca, din toate limbile vii cite se afla in republica literelor, limba franceza e singura ai carei fruntasi au osindit-o sa nu se imbogateasca pe socoteala altora, in vreme ce acelea, toate mai bogate in cuvinte ca dinsa, o prada, atit de cuvinte, cit si de intorsaturi, ori de cite ori inteleg ca prin aceste imprumuturi isi pot spori frumusetea. s…t Se spune ca orice expresie straina ar sluti aceasta limba, care a ajuns sa stapineasca toate bogatiile cu putinta – si sintem siliti sa recunoastem ca sint numeroase; indraznesc insa a spune ca judecata cu pricina e partinitoare, caci, desi franceza e cea mai limpede si cea mai logica din toate limbile, ar fi o cutezanta sa afirmi ca nu poate ajunge si mai departe decit a ajuns“.

Casanova se arata astfel, pe de o parte, impresionat de suprematia francezei, de eleganta si limpezimea ei, fara a se sfii sa o intrebuinteze, pentru ca, pe de alta parte, are aspiratiile unui om de litere, alege mijlocul de exprimare cel mai ales si mai raspindit ca pentru a se face cunoscut, se teme de insucces, iar gindul ca memoriile ii vor fi publicate postum il lasa neconsolat: „Trebuie totusi sa marturisesc ca nu-mi pot birui frica de fluieraturi s…t si gindul ca, atunci cind aceste Memorii vor aparea, eu voi fi mort, e departe de a ma mingiia“. Casanova cocheteaza suficient cu artele pentru a capata si vanitatile de rigoare, desi in epoca primeaza imaginea de aventurier si seducator, iar parizienii strimba din nas la auzul francezei lui impure si la lipsa lui de finete si de titlu. Nascut la Venetia din parinti comedianti (la 2 aprilie 1725), autointitulatul Cavaler de Seingalt creste intre femei (mama si mai ales bunica), e plapind in copilarie (sufera de hemofilie), iar mai apoi e trimis sa invete la Padova, unde isi incepe viata aventuroasa si cunoaste primele tribulatii amoroase.

- „Mi-au placut raznele“
Memoriile sint un lung sir de peripetii picaresti, plus moravuri prinse din mers si personaje pitoresti, dar seductia e exercitata, in scris ca si in viata, de chiar versatilul autor-personaj, care tine sa asigure cititorul, la fiecare pagina, de adevarul celor povestite si mai ales de autoironia si intelepciunea practica cu care-si reconsidera trecutul. Morala aceasta laxa, hedonismul marturisit, vioiciunea de spirit, mergind, fara indoiala, pina la sarlatanie (in ochii Marchzei d’Urfé trece drept cunoscator al Cabalei!), ca si aerul fals-mucalit cu care se judeca in prefata sint incintatoare si actuale: un intelectual amator, un venetic printre francezi cartezieni, plin de senzualitate si de imperfectiune. Lipsit de constringeri formale si stilistice (ca sa nu mai zicem de cele morale!), e ceea ce pentru francezi s-ar numi un scandal: „singurul sistem pe care l-am folosit, daca sistem se poate numi, a fost sa ma las in voia vintului. Cite amaraciuni in aceasta independenta fata de metoda! Izbinzile si infringerile, bunele si relele cite le-am trait mi-au aratat, toate, ca, pe lumea asta, atit trupeste, cit si sufleteste, binele purcede intotdeauna din rau si raul din bine“.

Desi e mai putin convingator cind simuleaza morala crestina, Casanova se face imediat comod, arborind aerul unei tolerante retrospective, lipsa de inversunare si voie buna à la légère: „in ciuda fondului de excelenta moralitate (sic!), rod firesc al principiilor divine sadite in inima mea, am fost toata viata victima simturilor; mi-au placut raznele, am trait necontenit in greseli, fara alta mingiiere decit aceea de a cunoaste ca ma aflu in greseala“. Cavalerul de Seingalt doreste sa-si amuze cititorii, aleasa societate, asa cum el insusi se desfata la batrinete scriindu-si propria viata, adica ramine un epicurian si dincolo de consumarea simturilor, in rememorarea, in scrierea lor. Capitolele evadarii de la Piombi, relatarea cu precizie si multe detalii, dupa atitia ani, sint memorabile, cum memorabile ramin paginile despre Rousseau sau Voltaire. Citind fara zgircenie, cum se obisnuia, filozofi si precepte crestine, Casanova nu face – in Prefata – decit sa reconfirme pasiunea pentru viata, pentru placere, asumarea faptelor si a consecintelor lor, de care singur e raspunzator. Dar spiritul sau sare iute dincolo de referinte constringatoare, e imposibil – dupa cum s-a vazut la Piombi – a-l incarcera, el evadeaza intotdeauna, de oriunde, si probabil ca acesta e farmecul misterios pe care-l exercita personajul. El poate afirma cu candoare ca il adora pe Dumnezeu, dar ca nu se grabeste sa-l ajunga, se poate infiora autentic de spectrul mortii, pe care o detesta.

- Femeile
Dar femeile? N-am spus nimic despre ele, desi sint marea pasiune a seducatorului. Se pare ca „povestea vietii lui“ numara cam 122 de aventuri „galante“... intimplarile sint punctate in permanenta de aparitia femeilor, cavalerul le repereaza fara gres, oriunde s-ar afla, pe cele frumoase si pline de nuri. E ispitit de cele tinere si fragede, de frumusetile naturale (pe care le compara cu gratiile intretinute artificial, ca, de pilda, curtezana venetiana Giulieta, de 18 ani, care – gaseste Casanova – nu face cei 100.000 de ducati pe care-i platise pentru ea unul dintre amanti, mai ales ca avea piciorul cam mare...). Ele se numesc Lucia, Angela, Nanette, Marton etc., etc. Cind fuge din inchisoare, nimereste exact in casa unuia dintre zbiri si se lasa ingrijit cu dulceata de sotia-i inocenta si de mama acesteia... Delicat in consideratiile despre femei, Casanova le gaseste mereu simtitoare si inimoase, chiar daca slabe de inger. in fine, atras si de mame, si de fiice, cavalerul isi marturiseste deschis slabiciunea, care e – nu-i asa? – si titlul sau de glorie: „Placerea simturilor a fost intotdeauna cea mai de seama valoare a mea: alta mai insemnata n-am avut niciodata. Simtind ca sint nascut pentru sexul frumos, l-am indragit mereu si l-am facut, pe cit mi-a stat in puteri, sa ma indrageasca. Am indragit de asemenea cu patima mincarea aleasa si m-am inflacarat pentru tot ce mi-a stirnit curiozitatea“. Femeile sint placerea cea mai aleasa a acestui epicurian. Iar daca nu e nobil sau stilist (in scris), in schimb, e inconjurat mereu de o societate fina (pe care o delecteaza), iar adevaratul sau rafinament e cel al simturilor: bucate si bautura buna, parfumuri, mirosul femeilor si pielea lor catifelata. Apendicele lui Laforgue la editia princeps (pe care-l contine editia Nemira) exprima regretul neterminarii lucrarii (imense, oricum). Dar, ca un aventurier care se respecta si un seducator de cursa lunga, peripetiile ar putea continua. Toujours...

–––––––––––––––
* Mémoires et mélanges historiques et
littéraires, Paris, 1828.