Un text publicat de actorul Vlad
Zamfirescu pe pagina sa de Facebook a pornit în mediul virtual
o discuţie extrem de interesantă despre trei dintre spectacolele
din FNT – Dybuk al lui Warlikowski, Hey, Girl! al lui Castellucci
şi Interzis accesul animalelor, montat de Rodrigo García la
Timişoara. Pe Warlikowski, Zamfirescu îl acuză de impostură,
pe García, de nereuşită regizorală, iar creaţiei lui
Castellucci îi reproşează obscuritatea la lectură, o anume
rezistenţă la interpretare. Şi nu e singurul care identifică o
astfel de rezistenţă. Dincolo de bănuitul ataşament faţă de un
alt gen de teatru – asupra căruia a fost „interogat“
Zamfirescu în schimbul de replici virtuale –, se prea poate
ca, pur şi simplu, noi să nu vorbim destul despre arta noastră
comună.
În fumul gros care învăluie
scena şi sala, trupul se desprinde încet din placentă, întîi
asexuat, apoi asumîndu-şi deplin feminitatea. Un singur corp,
într-un continuum al naşterilor, într-un perpetuu
istoric: materia placentară continuă să curgă, magmă „arzîndă“
a sufletului şi fiinţei.
Romeo Castellucci leagă geneza şi
titlul spectacolului prezentat la Bucureşti de o oprire cu maşina,
la un semafor, în orăşelul italian de baştină, Cesena. Un
grup de fetişcane sporovăiau pe trotuar, într-o staţie de
autobuz, iar mişcările lor, „raportarea trupurilor la realitatea
fizică“, i-au inspirat ceea ce avea să devină Hey, Girl!.
Realizat în 2006 (şi precedînd, deci, marele succes al
Societăţii Raffaello Sanzio cu Divina Comedie, la Avignon, în
2008), spectacolul e, ca să zic aşa, minimalist după standardele
lui Castellucci, cu doar două actriţe în distribuţie –
Silvia Costa şi Sonia Beltran Napoles, prima albă, cealaltă,
negresă – şi o figuraţie, cu rol minimal, de 40 de bărbaţi.
Tema, în Hey, Girl!, este îndelungata istorie a
agresiunii sociale asupra corpului şi a personalităţii feminine,
expusă într-o serie de imagini-metaforă mergînd de la
acceptarea propriei sexualităţi (privirea în oglindă) la
forjarea prin presiunea societăţii a identităţii de gen (laserul
care ţinteşte capul femeii), vizitînd trecutul medieval
(sabia şi mantia Ioanei d’Arc) şi pe cel al marginalizării
rasiale (lanţurile negresei, pe care femeia albă e forţată să o
cumpere), violenţa masculină, chiar şi simbolică (cei 40 de
bărbaţi lovesc personajul feminin cu perne), şi solidaritatea
întru discriminare şi aneantizare, în timp şi spaţiu
(succesiunea de nume şi aluzii cultural-istorice aduse în joc,
apariţia negresei purtînd o copie supradimensionată a capului
femeii albe).
Într-o măsură mult mai acută
decît ulterioara trilogie a Divinei Comedii, Hey, Girl!
foloseşte imaginea-ca-metaforă în scopuri ilustrative,
alternînd cu mize, să zicem, narative, ceea ce face
spectacolul, uneori, opac interpretării. (Persistenţa unor
simboluri castellucciene, cu valenţe diferite, contribuie la
dificultatea lecturii: steagul negru, reprezentînd, aici, lupta
de eliberare, reapare, cu altă încărcătură, înParadisul, a doua parte a tripticului după Dante, construit ca o
instalaţie vizuală.) Dintotdeauna, Romeo Castellucci practică un
teatru vizual (care e teatral tocmai prin tipul de narativitate şi
emoţia pe care le propune, în egală măsură cu rolul pe
care-l atribuie corpului – unul traumatizat, nonestetic, purtător
de istorie socială), cu minime contribuţii textuale, extrem de
codificat, aproape la fel de codificat ca spectacolul oriental, dar
apelînd la reacţia afectivă drept cheie de acces (muzica –
puternică, pregnantă – are aici o funcţie esenţială). S-ar
putea ca parte din acest cod să fie greu de citit din perspectiva
unui spectator care nu împărtăşeşte întregul orizont
al culturii colective, canonice, occidentale.
Hey, Girl!, spune Castellucci, evocă
„drama gestului“ – motiv pentru care spectacolul ascunde, în
forma sa sublimată, o întreagă istorie a gesturilor
simbolice, gesturi-care-spun-o-poveste moştenită din generaţie în
generaţie: Ioana d’Arc, sabia şi mantia, decapitarea, lovirea,
apropierea, eliberarea. Teatrul lui Castellucci nu e unul activ, e
descriptiv, succesiuni de tablouri în mişcare, cu încărcătură
renascentistă, agresiune extremă alternînd cu impresionantă
duioşie.
În final, patru geamuri rotunde
se sparg, între corpurile celor două femei. Trimiterea e în
acelaşi timp la „lentilele“ prin care îl privim pe
Celălalt, aparţinînd altei rase, şi la „tavanul de
cristal“ (the glass ceiling), metafora discriminării de gen.
Feminitatea supravieţuieşte forţei brute, noi ierarhii se pot
construi pe cioburile vechii „case de păpuşi“
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters