OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
Diario portugués (1941-1945)
Traducción del rumano de Joaquín Garrigós. Editorial Kairós, Barcelona, octubre 2001, 298 p.

Textul
In afara corespondentei (mii de pagini, dintre care unele asteapta sa fie editate, iar altele descoperite), opera lui Eliade nu a adus, din primavara lui 1986 si pina azi, decit putine si nu intotdeauna relevante inedite. Cartea despre care scriem azi este, cu siguranta, cea mai mare si cea mai semnificativa din atare categorie, indiferent care ar fi stratificarea interesului cititorului roman, european sau nord-american. Ceea ce se stia, in timpul vietii lui Eliade, despre Jurnalul portughez se limita la citeva indicii din cel de-al doilea volum de Memorii, in capitolul XVIII, De la Camoëns la Salazar: „In cei aproape patru ani petrecuti in Portugalia, am tinut un Jurnal destul de elaborat, mai ales intre 1942 si 1945. Daca va fi vreodata tiparit integral, eventualul cititor va gasi multe fapte si informatii utile pentru intelegerea epocii“; cind transcrie din insemnarile facute atunci – intilnirea cu Salazar –, adauga intr-o nota: „Textul integral isi va gasi locul intr-o eventuala selectie din Jurnalul lusitan (1941-1945)“ (Memorii I, p. 62 si 65)1. Unii dintre cei mai consecventi si echilibrati critici, comentatori si exegeti ai operei si biografiei lui Eliade au fost inca de mult timp atenti la aceasta insemnare. In volumul aparut la Polirom si premiat in mai 2002 cu Marele Premiu ASPRO, Matei Calinescu utilizeaza in mai multe rinduri manuscrisul romanesc din arhiva Eliade de la Chicago, anticipind deja relevanta pe care o va avea in dezbaterile curente.

Traducerea, editia, traducatorul
Dar cum se explica aparitia unei carti a lui Eliade in premiera mondiala in spaniola, la Barcelona? Intr-un interviu cu Joaquín Garrigós publicat in Dilema (acordat Simonei Sora in Nr. 479, 17-23 mai 2002, p. 14), traducatorul explica, fara a fi fost intrebat si parca pentru a lua pozitie impotriva eventualelor proteste: „Traducerile din Eliade au fost mereu primite foarte favorabil. Cronicile din diversele suplimente literare ale ziarelor au fost laudative. Cartea cu cel mai mare ecou a fost Jurnalul portughez, aparut pentru prima data in spaniola, desi Eliade l-a scris in romaneste. A fost o premiera mondiala. Eu am tradus dupa manuscrisele lui Eliade la care am avut acces. Manuscrisele erau depuse la Universitatea din Chicago. David Brent, care era executorul testamentar al lui Eliade, a trimis manuscrisele microfilmate editorului spaniol si de acolo le-am putut lua si traduce“. Ceea ce, nota bene, e de observat e ca timpul la care apar ultimele citeva verbe indeparteaza – in partial acord si cu prodigalitatea traducatorului – desfasurarea actiunii: Jurnalul… este inca o premiera mondiala si un unicat in spaniola, iar David T. Brent, la Joseph Regenstein Library de la Universitatea din Chicago, impreuna cu Sorin Alexandrescu, sint executorii testamentari ai operei lui Eliade. Ei ii succed, de patru ani incoace, lui Ioan Petru Culianu (1986-1991) si lui Christinel Eliade (din 1991 si pina la moarte), fapte care fie nu se cunosc, fie sint ignorate, ceea ce conduce la peisajul foarte amestecat de editii Eliade, prezente, in Romania si nu numai, de la moartea autorului, traducatori si editori de multe feluri comportindu-se ca si cum ar avea de-a face cu un clasic de secol XIX. Ceea ce apare in volum ca data a copyright-ului e, de aceea, complet surprinzator, chiar putin misterios: 1958. E o data ciudata pentru un copyright Eliade. Cel al editiei „en castellano“ e din 2000, probabil data contractarii traducerii.

Avem de-a face cu cea mai importanta carte – poate fi considerata astfel si a fost scrisa ca atare2 – pe care Eliade nu a vrut-o aparuta in timpul vietii; dar nici nu a transformat-o in cenusa, chiar daca perspectiva nu putea lipsi de-a lungul a 40 de ani, o epoca intreaga, care ii influenteaza copios marturia. Fara a putea depista toate cauzele acestei atitudini, trebuie sa tinem cont deopotriva de continutul si de pozitia strategica ale acestui jurnal, care ofera cea mai buna vizibilitate asupra miezului incandescent, impovarator si contradictoriu al biografiei lui Eliade.
In cele aproape 250 de pagini de text concentrat sint cuprinse insemnarile incepute la 21 aprilie 1941 si incheiate la 5 septembrie 1945. Traducatorul a adaugat patru anexe: Impresiones de Portugal (p. 254-261), Notas sobre la estancia del ex rey Carlos II en Lisboa (p. 262-265), Prólogo al libro Salazar y la revolución en Portugal (p. 266-269; textul romanesc e din mai 1942, publicat in cartea de la Editura Gorjan, Bucuresti, 1942, dar titlul cartii despre Salazar pe parcursul jurnalului trimite la „contrarevolutia“ din Portugalia) si, in fine, Diario de Córdoba (octubre, 1944) (p. 270-291), care a aparut in romina in primul volum al Jurnalului… de la Humanitas (1993). A doua anexa e datata „Lisabona, mai 1941“ si e, si ea, inedita (un text regasit de Ricketts in 1996 printre hirtiile lui Eliade de la Chicago).

In lipsa anumitor precizari ale editorului-traducator, vom schita aici citeva, pentru fixarea istoriei textului, confundata ca in nici un alt text cu istoria autorului: un Eliade care lasa impresia ca ar putea sa dispara, sa sucombe, sa devina de nerecunoscut in magma acelor ani, traversind pulsatia tot mai complicata si mai grava a experientelor din 1941-1945 si avansind catre o lenta ameliorare. Jurnalul… e in buna masura complet; chiar daca nici autorul, nici traducatorul nu o spun, rezulta in varii locuri ca el a fost tinut citeodata pe coli separate3, iar Eliade isi reproseaza la un moment dat ca nu are un caiet pentru insemnari sau ca nu unifica notele luate in carnetele purtate cu el in calatorii sau in deplasarile din Portugalia. Unele dintre ele s-au pierdut, de altfel. Nu e lipsita de sens nici ipoteza ca alte pagini au fost ratacite ori abandonate, insa la lectura traducerii spaniole e limpede ca avem de-a face cu un intreg. Pina cind si incendiul din 1985 l-a crutat.
Intr-un avertisment, traducatorul spaniol le multumeste „celor doi biografi ai lui Eliade, Mac Linscott Ricketts, din Statele Unite, si Mircea Handoca, din Romania, pentru ajutorul pe care i l-au acordat in vederea descifrarii dificilei caligrafii a lui Eliade“ (p. 9). Mac Linscott Ricketts e biograful si exegetul american al lui Eliade, poate chiar cel mai bun cunoscator al intregii vieti si opere ale acestuia, fiind, de altfel, dintre numele consacrate, cel caruia ii sint accesibile si afine toate dimensiunile autorului (dupa moartea lui Culianu). La el a apelat si apeleaza aproape oricine doreste sa nu fie un marginal in zecile de dosare si probleme Eliade suscitate si resuscitate in ultimii 20 de ani – ca si multe periodice de istorie a religiilor, disciplina lui Eliade fiind de altfel (cit de imbucurator pentru un biograf!) prima sa specialitate. Activitatii sale de traducator (inceputa in anii ’60) i se adauga acum cea a lui Joaquín Garrigós care, daca nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat, cindva prin mileniul III, de un departament cultural autohton pentru promovarea culturii si literaturii romane in lumea hispanica. Fiind un romanist specializat in limba romana, el a tradus deja cel mai mult din Eliade (12 titluri, din care 10 anuntate pe manseta acestui volum), dar si din Rebreanu, din Norman Manea, Cioran si Camil Petrescu. Toate astea au incaput in abia zece ani, Garrigós fiind un extraordinar suporter intrepid al istoriei culturale interbelice romanesti.

Anii lusitani
Jurnalul portughez incepe la 21 aprilie 1941, data aleasa, probabil, si in legatura cu cea de 19 aprilie 1940, cind Eliade a plecat de la Bucuresti. La Lisabona se afla deja din 10 februarie. Intreruperea jurnalului timp de un an e datorata, cum spune in prima insemnare, sentimentului inutilitatii de a-si scrie impresiile, simtindu-se totusi obligat sa consemneze atitea conversatii cu importanti politicieni englezi, atitea confidente din lumea diplomatica londoneza care cu un an inainte i-ar fi putut fi fatale (l-ar fi „costat libertatea sau pierderea capului“, p. 11). Chiar si in Portugalia, riscul continua sa existe. Asa cum va nota de multe ori si atunci, si mai tirziu, Portugalia era aliata traditionala a coroanei britanice, fapt care se va vedea si in solidaritatea interesului lui Eliade pentru India coloniala, nationalismul indian, civilizatiile marii (Land und Meer, cartea cea mai concludenta a lui Carl Schmidt asupra acestor solidaritati, o va primi la Lisabona in 1943) si lirica lui Camoëns, despre care va scrie mai multe articole, invatind portugheza, si despre care planuise o mare carte.

E firesc pentru cititorii volumului sa caute imediat corespondentele cu transcrierea epocii lusitane din Memorii. Sa notam citeva observatii ale lui Eliade – a caror pondere e probabil sa cintareasca mult in comentariile viitoare – comparind cele doua texte. Oricine va fi pesemne mirat de raportul acum evident intre relectura Jurnalului portughez, constanta pentru autor, si capitolul din Memorii. Mai intii, experienta portugheza e complet tradusa mai tirziu, fiind si complet depasita. Majoritatea paginilor din Memorii si Jurnalul… de dupa 1945 deja publicat (atit versiunile americane traduse de Ricketts, cit si cele romanesti aparute la Humanitas in 1991, 1993, 1998 – desi ele difera in citeva locuri) sint transcrise din Jurnalul portughez. Este vorba de o cvasitranscriere, caci in majoritatea cazurilor Eliade nu schimba decit timpul verbelor si pastreaza expresiile si caracterizarile favorite din acei ani. Toate amanuntele din Memorii figureaza amplificat in Jurnal… si din aceasta pricina omisiunile devin importante. Nu cred insa ca putem absolutiza aceasta procedura de interpretare, caci nu dispunem nici de un jurnal complet, anterior celui portughez, care sa se regaseasca in textul celor doua volume de Memorii.

Succint spus, caracterul acestei carti – care e, in buna masura, o carte de memorii romanesti – e altul decit al tuturor scrierilor lui Eliade din perioada 1936-1949 sau al biografiei reale in jurul careia a construit Noaptea de Sinziene. E uimitor si, cel putin pentru mine, nelimpede de ce in acest jurnal din timpul razboiului Eliade isi aminteste atit de mult, intr-o perioada in care traieste deseori la limita. Poate pentru ca o face periculos si fragmentar, citeodata demoniac, asemenea unora dintre personajele sale romanesti, la marginea unei lumi pe care deopotriva o depaseste si care ii va fi inaccesibila de atunci, din vara lui 1942. O lume care are o chemare ciudata, care il condamna la a fi un modest atasat de presa si apoi consilier cultural care scrie despre Eminescu in Acçao o coala intreaga, convins ca asa face mai mult pentru „imaginea Romaniei“ decit toate telegramele de razboi si toate initiativele de cunoastere culturala stinse in banchete4. E Eliade cel din fotografiile cu Corina si Nicu, la Bucuresti, cu tatal sau, reproduse ca un avertisment vizual al rupturii in Cahier de l’Herne din 1978.

Coborirea in infern
O insatisfactie profunda si rapace, raspindita aici ca nicaieri altundeva la Eliade, stapineste notatiile. Niciodata Eliade nu a fost mai nemultumit, mai incomplet, mai nesigur. Niciodata naufragiul – naufragiul lui si al lumii pe care o reprezenta – nu i-a ocupat in asemenea masura orizontul. Acea Romanie din 1921-1940, cu toate bucuriile, catastrofele si incongruentele ei. Chiar si entuziasmul pentru anumite constante ale vietii de la Bucuresti e foarte scazut. Intr-un rind, socoteste editia Hasdeu o pierdere de timp. Tonusul sau e diminuat, isi da treptat seama ca directiile viitoare vor include tot mai putine lucruri romanesti (desi simpatia legionara nu e prima la care renunta). Chiar daca tocmai in anii acestia va scrie multe studii legate in multe feluri de cultura romana, de la bogatele Comentarii la legenda Mesterului Manole la marele studiu despre matraguna publicat in Zalmoxis III (1942). Dar „e rara ziua care trece fara o criza“ (27 martie 1942).
Cu un termen pe care il utiliza prin ’30 mult mai dezinvolt, sicitatea (ariditatea) vietii si a proiectelor sale devine notorie. La 28 noiembrie 1941 scrie: „Sfortari incredibile, pentru mine, care scriu cu atita usurinta, ca sa termin o pagina sau doua pe zi“ (p. 24). La 11 decembrie, peste numai doua saptamini, revine: „Capacitatea mea de a intelege si a simti cultura in toate formele ei e nelimitata. [...] Nu cred ca am cunoscut un geniu de o asemenea complexitate. In tot cazul, orizonturile mele intelectuale sint mult mai intinse decit ale lui Goethe“. E interesat alteori „de a scrie intr-o zi un catalog comentat al scrierilor mele inedite si o istorie a tuturor manuscriselor“ (3 ianuarie 1942, p. 27). Alta data e sedus de insemnari stiintifice cel putin curioase5.

Romanul Ninei – dragostea care moare
Poate ca subiectul cel mai delicat al comentariilor pe care le va isca jurnalul lui Eliade din 1941-1945 e cel al legaturilor cu sotia sa Nina (Nicolita/Nicoleta Jana) Mares, care va trai cu el in Portugalia de-a lungul acestor ani, cu citeva luni de absenta, cind va veni pentru cite un consult tot mai amenintator la Bucuresti, si care va muri la inceputul zilei de 20 noiembrie 1944. Mircea and Nina: A True Romance, un studiu complet al lui Mac Linscott Ricketts care echivaleaza cu un nou capitol tematic al Memoriilor lui Eliade, a fructificat deja (august 2001) majoritatea datelor si directiilor de interpretare a acestei lungi si dificile portiuni din biografia lui Eliade6. Cele mai multe pe atunci inedite, colectate cu comprehensiune din Jurnalul portughez, arata cit de complicata a fost evolutia acestui cuplu, de la originile sale (se pare, pecetluite de o discutie cu Nina, dupa ce Mircea se intoarce din mrejele Soranei Sopa; „simt ca n-as putea suporta a doua oara“, se pare ca i-a spus ea).

Ricketts utiliza anul trecut originalul romanesc al Jurnalului… de la Regenstein avind permisiunea lui Christinel Eliade din 1996. Din Jurnalul parizian din 1946, Ricketts a ales acest fragment revelator, a carui concizie aduce o sinteza extrem de nuda si de pretioasa pentru viata si literatura sa: „In orele mele de indoiala ma intreb daca nu cumva tragedia vietii mele a fost ca n-am cunoscut decit femei care m-au iubit pina la dementa, femei care nu m-au inselat, nu m-au chinuit, nu m-au abandonat. Rica, Maitreyi, Jenny, Sorana, Nina – fiecare din ele m-a iubit in chip absolut7. Pe trei din ele le-am parasit eu, mai mult sau mai putin elegant; de Maitreyi si de Nina m-a despartit Dumnezeu. Dar iubirile astea absolute m-au facut sa respect feminitatea, s-o vad prin ochii unui barbat fericit, care n-a fost chinuit, nici inselat, singularizindu-ma din toti ceilalti barbati. Fata de barbati, in general, sint un transfug; am trecut in clanul femeilor. Le vad mai substantiale decit sint, mai bune, mai sfinte“8. Astfel de ore de indoiala sint nenumarate la inceputul anilor ’40, dupa cum lasa sa se inteleaga jurnalul din Portugalia, si ele duc la acel marasm impovarator in care cadeau, in 1934-1935, numai personajele sale.

Apologia altor virilitati si tropicele ascunse
Cind implineste 40 de ani, in reconsiderarea ultimei decade, cu toate planurile ei infaptuite si risipite, Eliade va pastra un loc ciudat de important „aventurilor“ pe care si le promisese (asa cum nu rezulta in nici un fel, din nici o alta marturie, intre 1937-1947): „Imi spuneam, bunaoara, la acel 9 martie 1937, ca ma voi lasa din nou antrenat in «aventuri», mai ales in aventuri pasionale, intrerupte o data cu alegerea pe care o facusem in 1933-1934, abandonind-o pe Sorana, oprind-o pe Nina. Imi spuneam ca am nevoie de aceste «reinnoiri» pentru a nu regreta mai tirziu o tinerete prea inteleapta. Vedeam in ele o investitie moral-fiziologica pentru «operele» mele literare imediate. Or, tot ce a urmat – Garda, prigoana, razboiul, Londra, Lisabona, boala Ninei etc. – a facut aproape imposibile tocmai «aventurile» pe care mi le fagaduisem. Evident, am cunoscut altceva, cu mult mai pretios si mai valabil – dar acele libertati impure nu le-am avut; nu le-am avut, in orice caz, in masura in care mi le fagaduisem“. Aceasta insemnare trimite la contradictiile propriei sale vitalitati de-a lungul deceniului patru, despre care nota: „Atractia aceasta catre scientism, eruditie, cultura etc. era omologabila atractiei trupesti catre aventura ieftina, comoda, repede depasita intr-alta“. Pentru a adauga propria descriere a celuilalt versant, aici intr-o cumpana stranie: „Iubirii mele patetice pentru Nina sau aventurii mele legionare ii corespundea pasiunea mea pentru Absolut, in metafizica si religie“9. „Atractia trupeasca“, „aventura“, „neurastenia“ provocata de „antimetafizica“ sexului, „hipersexualitatea“ (prima lor evidenta clara e cea din 1929-1930, de la Calcutta, raportata in Santier: „a ma culca cu toate fetele de pe strada mea“) si chiar rolul celor doua femei care, in felul cum le intelege atunci, il fac sa piarda India istorica, concreta, contemporana si India eterna sint de fapt incomprehensibile fara dimensiunea sexualitatii. Mult mai tirziu, cind se va arata scirbit de literatura lui Miller, aproape ca va uita acesti ani, desi incipitul corespondentei lui Miller cu Durrell are accente foarte asemanatoare cu vitalitatea pe care o respira textele din deceniul patru (corespondenta si eseurile), insa Eliade le descopera prea tirziu.

Pe multe pagini, Jurnalul portughez e un razboi cu propriul trup, de care nu stie nimeni in acei ani si despre care, in 2002, aflam cu siguranta prea multe. Ca la 17 ani – si comparatia, cu tot cu melancoliile adiacente, ii apartine tocmai lui Eliade. Chiar daca a cunoscut, ca in dimineata de 6 iunie 1942, „imensa monotonie a libertinajului“ (p. 35). E prea timpurie publicarea acestor fragmente ale eroului-narator? Cred ca, fara o comparatie exacta cu tineretea nu mai putin eroica si aventuroasa a lui Goethe, astfel de marturisiri sint imposibil de legat in portretul pe care il stim. Pare mult mai legat de problemele literaturii lui Gide si D’Annunzio decit oriunde altundeva. O virilitate care si-a depasit propria apologie, sfirsind prin a fi ingropata.
La o luna de la moartea Ninei, transcrie etapele calvarului care l-a lasat singur: „Nu vreau sa ma gindesc la cauzele materiale ale mortii ei: la imensul sir de dezastre – cancerul din vara lui 1943, sciatica din februarie 1944, razele din iunie, hemoragia, paratidita, glanda sublinguala, pulmonul drept probabil blocat de o tuberculoza galopanta“ (Cascais, 20 decembrie 1944, p. 158-159). Nina a disparut curind din biografia lui Eliade, fara a fi avut copii (unul dintre punctele cele mai dramatice ale jurnalului): „Din felurite motive, nu voiam sa am copii, pentru inca foarte multi ani [...]. In aceasta privinta Nina a acceptat un sacrificiu si drama aceasta secreta constituie si cheia romanului Nunta in cer“ (Memorii, 1991, vol. I, p. 302). Insa in Portugalia nota: „Si inca din 1941 am dorit din ce in ce mai sincer sa am copii. Sufar cu atit mai mult cu cit stiu ca pot avea“10. „Hipersexualitate nesatisfacuta“, prin care doctorul care il consulta (tinarul profesor Bernabes, elev al lui E. Schneider) explica celelalte crize – nu si crizele de melancolie, care aveau cauze spirituale si pentru care nu poate face nimic, de altfel, si pentru ca sistemul sau nervos era complet sanatos (16 martie 1945, p. 217).
O consolare discreta: e tirziu pentru a pierde procesul acuzelor de pornografie...

Cum sa continui fara a o lua de la zero
Intr-un anumit sens, care de altfel s-ar putea documenta minutios, trilogia inceputa cu Intoarcerea din Rai si continuata cu Huliganii a ramas neterminata, insa ultimul roman, conceput pentru 2000 de pagini, din care a definitivat abia o zecime in virtejurile multor crize si pe care l-a abandonat dupa relecturile pline de dezolare, este cel mai viu, dificil de vital si terorizant, incit ii „inghite“ anotimp dupa anotimp autorului. Viata noua nu va reincepe, fara acest roman, decit in toamna lui 1945, reajungind la Paris si indepartindu-se de epoca portugheza.
Eliade vorbeste de multe ori cu Nina in jurnal dupa moartea ei, inchipuindu-si suferintele si satisfactiile ei postume, asa cum noteaza despre Prolegomene, cartea Ninei, scrisa alaturi de ea si intrerupta, pentru aproape doi ani, in noaptea mortii ei11. La 28 ianuarie 1945 (p. 192), citind din jurnalul lui Kierkegaard, afirma ca sterilitatea intregii perioade 1940-1944 e datorata asfixiei prieteniilor lui, lipsite in acei ani de orice contact intelectual stimulator, reduse la un caracter sufletesc care nu o data il deprima, asa cum nota, de altfel, si la 22 noiembrie 1942 (p. 60), clamind prezenta si conversatiile cu Cioran si Noica, retinind ca o „infinita modestie“ il face sa accepte discutiile din ambientul diplomatic („unde, in cel mai bun caz, cunosc oameni care pot sa inteleaga ce le spun“) „pentru a nu crea complexe de inferioritate“.

Capitala mi se pare insemnarea din 5 septembrie 1942 (p. 44): „In realitate, tragedia vietii mele se poate reduce la urmatoarea formula: sint un pagin, un perfect pagin clasic care vrea sa se crestineze. Pentru mine, ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia si erotismul exista mai mult si intr-o forma mai imediata decit problema redemptiei“. Fireste, oricine intelege mult din aceasta nota atit de directa. Cred ca influenta realitatilor pe care le descrie (evident, cuprinde citeva etape ale evolutiei inteligentei lui Eliade) poate fi urmarita 20 de ani inapoi si 40 inainte12. Ceea ce nu vrea sa spuna ca mesajul ei imediat nu ar fi suficient pentru depistarea tragediei: marele pagin care va vrea sa se crestineze e Augustin si tot de la el provine sensul clasic al acestei tragedii. Formularea mi se pare atipica pentru Eliade, caci nu e simplu de inteles din ce unghi Eliade se vede impartit tragic intre cele doua epoci si in ce fel isi ghideaza convertirea. O astfel de problema pentru istoricul religiilor este fie insolubila, fie falsa, iar daca i se poate proba falsitatea sau insolubilitatea, atunci Eliade insusi e cel mai bun exemplu. Fragmentul e atasat unei zone intime a evolutiei lui. Una care ii era, de altfel, cu certitudine cunoscuta lui Cioran inca din timpul razboiului, avea sa o concentreze in formula „un spirit religios fara Dumnezeu“. Dar nu e o problematica a cartilor pe care le scria – preocupate de altfel mai mult de ceea ce numeste redemptie, salvare. In 1998, unul dintre exegetii americani importanti, Douglas Allen, a anticipat, in cea de-a patra sa carte despre Eliade, elocventa acestor fragmente biografice putin cunoscute13, ca in insemnarile despre religiozitatea sa: „Religiozitatea mea: foarte rar simt nevoia prezentei lui Dumnezeu. Nu ma rog si nici nu stiu sa ma rog. Cind intru intr-o biserica, fac eforturi sa ma rog. Dar nu-mi dau seama daca reusesc. [...] Ceea ce e permanent: pasiunea pentru formele obiective, eterne, ale religiei – pentru simbol, rit, mit [...]“ (la 26 septembrie 1942).

Dificultati, perturbari, erori politice
La o saptamina dupa inceperea jurnalului apare si prima nota despre Salazar. Purtat de atmosfera lusitana, va descrie o „mare manifestatie populara in onoarea lui Salazar“, care transforma Plaza del Comercio „intr-un ocean de capete“. Crede ca-si risipeste fortele, si asa confiscate de activitatile de la Legatie (pentru care e de recitit un foarte bun volum de documente diplomatice intr-un Manuscriptum din 1998, cu dosare de articole si corespondenta apartinindu-le lui Blaga, Eliade, Cotrus si altora). Pentru ca scrie o carte care nu e a lui: cea despre Salazar. Insa adauga: „Cu siguranta, cred ca e indecent sa publici in timp de razboi o carte care nu are nici o legatura cu contingentele politice ale tarii mele. Istoria revolutiei si contrarevolutiei portugheze nu va fi lipsita de interes si, mai ales, de utilitate pentru Romania“. Iar cind incheie cartea, in dimineata de 30 mai 1942, cu putin timp inainte de a fi primit in audienta de dictatorul portughez: „Nu pot crede ca, in sfirsit, sint liber“ (p. 35). Din transcrierea discutiei de 55 de minute cu Salazar, noteaza ca dictatorul „crede cu hotarire in elite. Nu e necesar ca massele sa inteleaga si sa sprijine o revolutie. Ajunge o elita pentru a transforma o tara. Massele sint sensibile doar la citeva constante: demnitatea nationala, echilibrul, linistea interna“, „informatii“ foarte caduce (pline, in fond, de stilul lui Nae Ionescu; vezi p. 37-39, la 7 iulie 1942). Ultima data in tara, Eliade vorbeste de „prietenii mei legionari“. O dezbatere politica in casa lui Mircea Vulcanescu, a lui Mita Georgescu, apoi la vila lui Grant de la Snagov (invitati de Paul Sterian) il face sa noteze ca si-a regasit toti prietenii de la Criterion. In Memorii insa stie ca nu l-a revazut pe Sebastian si „toti prietenii“ devin „foarte putinii“ prieteni pe care a mai ajuns sa ii vada14.

In cel de-al doilea apendice, descoperit de Ricketts si citat pe larg in articolul din 2001, Eliade descria discutia lui Mihai Camarasescu cu Ernst Urdareanu, in timpul audientei (ceea ce lipseste din Memorii) la fostul rege Carol al II-lea: „Si Urdareanu mi-a facut cinstea sa se ocupe de mine – si de Nina, pe care, probabil, n-o uitase de pe timpul celebrei audiente la Palat15. A repetat si el, zice-se ca sint sub influenta Ninei. (Lucrul acesta il crede multa lume care nu ma cunoaste si eu il explic asa: Nina este o femeie care, mai ales in ultimii ani, de cind am luat parte si am aflat atitea lucruri exceptionale, intra in discutie cu aprindere, isi sustine opinia, e foarte onesta in credinta ei legionara – in timp ce eu, in fata lumii, caut de multe ori sa impac lucrurile, sa scuz slabiciunile etc. Atitudinea mea «diplomatica» si vehementa ei dirza dau impresia ca sint, daca nu dominat, cel putin influentat de ea. Ceea ce e departe de adevar“16.
Are, in schimb, citeva funeste previziuni care vor constitui pas cu pas certitudinea neagra a Romaniei sub rusi si in comunism. La 10 martie 1944: „cind imi imaginez cum vor disparea elitele romanesti, cum se vor suprima marii oameni…“; altundeva scrie ca are datoria sa reziste si sa lucreze pina la capat, chiar daca ar disparea curind fara urma.

Lumini care se reaprind
La 9 octombrie 1941, reintorcindu-se la dinamica dureroasa a vietii si a scrierilor sale din Romania si acum din Portugalia – un fel de vestibul al exilului, certificat tot mai mult in 1943-1944 –, Eliade noteaza ca vrea sa devina „un scriitor european“ si ca asta se va putea intimpla cind „cartile de eseuri si filozofia religiilor vor fi cunoscute in strainatate“ (p. 22). Pare oarecum nenatural ca astfel de insemnari apar numai dupa parasirea Bucurestiului, de parca Eliade nu ar fi suportat tensiunea aceastui raport inca din tara.

Ne aflam in preajma mult discutatei si poate insuficient solutionatei chestiuni referitoare la „radacinile romanesti“ ale operei sale de mai tirziu, sintagma glosata de Eliade si care a devenit titlul celei mai bune monografii scrise despre perioada romaneasca. Raportul dintre scrierile in lucru, schitate sau numai intrezarite, are o concluzie ciudata, notata la 4 noiembrie 1941: „Tot acest ocean intreg de proiecte demonstreaza ca sint pe punctul de a pierde nordul“. Cred ca nicaieri nu exista o mai mare evidenta a dezechilibrului care i-a minat ani buni din viata. Nicaieri Eliade nu noteaza ca a inceput prea mult, ca aceste proiecte constituie un ocean si ca el este debusolat asemenea unei ambarcatiuni aproape de naufragiu. Acest „a pierde nordul“ din 1941 are cel putin doua duzini de ecouri precise in jurnal (pe care nu le voi transcrie acum), dar niciodata atit de aproape de imaginea-metafora care ii seducea pe Nae Ionescu si pe Ortega y Gasset, naufragiul, care rezuma complet conditia omului in modernitate. Naufragierea operei lui, cumpana in care se afla ea atunci si incapacitatea autorului ei sint aproape senzitive. Insa jumatate din aceste proiecte au fost intr-adevar realizate in urmatorii ani, celelalte fiind inlocuite: Anthropocosmos, Muntele magic, cartile despre mitologiile mortii sau despre functia orgiei in anumite traditii religioase sau prolegomenele la istoria religiilor indiene, cartea despre literatura portugheza si Asia prin Camoëns sau „o editie mai curajoasa a Yoga“, aparuta dupa zece ani, ba chiar gindindu-se la un moment dat ca nu i-ar fi imposibil sa scrie o carte despre istoria poeziei lusitane in secolul XIX. Acest punct de posibil naufragiu apare inainte de marea insemnare din 12 ianuarie 1942, in care a schitat, in opt puncte, planul in desfasurare al operei pentru care si-a cerut „cinci ani de munca neintrerupta“17 si care s-a organizat in jurul viitorului Traité…, aparut in ianuarie 1949.

Cel mai important volum despre Eliade din 1986...
Nu stiu daca aceste insemnari sint suficiente pentru a da o imagine a ansamblului. E probabil ca doar lectura in limba romana sa o poata da. Avertismentul pe care il primeste cititorul e simplu: nicaieri Eliade nu pare a fi mai aproape – si atunci responsabilitatea schitarii portretului (inclusiv a celui politic si uman) le revine cititorilor. Intr-un fel, fiecare risca sa gaseasca ce a cautat inainte – desi e de observat ca foarte putini au cautat-o pe Nina. Complexitatea acestei carti este imensa, ca si noutatea ei. Nu am confundat sensul dramatic al acestui jurnal cu faptul ca e scris in timpul unei conflagratii mondiale pentru singurul motiv ca Eliade isi poarta aici, inauntrul conflagratiei colective, propriile razboaie, nu mai putin tragice.
Faptul ca Eliade a anticipat lectura textului mi se pare crucial pentru intelegerea lui, chiar daca vor fi si voci care il pot exploata ca si cum tocmai l-ar fi smuls in secret din arhiva autorului. Editia romana este o urgenta. Sa speram ca nu va ramine multa vreme asa18. E cea mai ampla marturisire a lui Eliade, cea mai fireasca si cea mai dureroasa. Jurnalul portughez este, de acum, cel mai bun mod de a intelege biografia lui Eliade, in subterana cartilor de memorii, a altor jurnale si a tuturor amintirilor si corespondentei. Un Jurnal portughez in care tensiunea cea mai puternica marcheaza fiecare pagina, o carte in timpul careia autorul transmite ca poate muri, ca se poate pulveriza luind drumul Ninei sau chiar pe acela al colapsului nervos.
O carte care cauta iesirea cu o insistenta coplesitoare. Si care – foarte incet, intr-un moment istoric providential si intr-un mod personal enigmatic – o gaseste.
________
1. Unele dintre pasajele citate aici sint, dupa caz, fie transcrise dupa citarile in romana din manuscris, aparute in ultimii ani in diverse contributii la biografia si opera lui Eliade si corelate cu pozitia in aceasta prima editie (dintre care cele mai importante sint doua articole ale lui Mac Linscott Ricketts), fie traduse direct din spaniola, caz in care imi cer iertare pentru eventualele inadvertente, formatia mea nefiind deloc, se cuvine sa spun, cea a unui hispanist. O patrime din continutul acestui jurnal e cunoscut celui care a urmarit diferitele straturi ale exegezei Eliade din ultimii zece ani, un procent putin credibil, recunosc, pentru cei care nu au avut inca acces la editia lui Joaquín Garrigós. Am mentionat anumite fragmente importante in studiul introductiv la Zalmoxis. Revista de studii religioase I-III (1938-1942), Editura Polirom, Iasi, 2000, p. 7-55, impreuna cu intreaga corespondenta relevanta din perioada lusitana. Restul, insa, modifica perceptia multor pasaje deja cunoscute (din capitolul autobiografic). Pina la aceasta data nu au fost publicate decit comentarii firave la textul propriu-zis, chiar daca in anumite reviste au aparut semnalari ale editiei si ale activitatii lui Garrigós (vezi bunaoara Romania libera din 12 aprilie a.c.). E de remarcat fidelitatea traducerii spaniole, foarte credincioasa textului original si la fel de utila ca si traducerile americane ale lui Ricketts. Cum editia romaneasca, resemnata deja doar la statutul de editie originala, nu a fost inca anuntata, poate e de folos adresa editurii catalane: Numancia, 117-121, 08029 Barcelona si www.editorialkairos.com. Sa speram ca toti cei in drept vor contribui la aparitia ei, poate chiar in 2002, volumul fiind de un interes covirsitor pentru toti cititorii lui Eliade, inclusiv pentru profesorii de literatura romana din invatamintul secundar. De reamintit ca, in 2000, Giza Tatarescu, fiica Ninei si martora a acelor ani, a acceptat sa scrie si sa publice citeva amintiri portugheze (vezi numarul Eliade din Vatra, 6-7/2000).

2. La 6 aprilie 1944 scrie despre „cititorii acestui jurnal“ (Diario…, p. 123).
3. Vezi mai ales insemnarea din 25 mai 1942, Diario…, p. 33.
4. E curios ca Eliade se gindeste la un moment dat, pasionat de semnificatia lui Eminescu pentru istoria culturala a Romaniei (si nu doar), la similitudinea initialelor M.E. Si mai surprinzator e ca fragmentul (p. 29, din 27 martie 1942) certifica un comentariu al lui Dan Petrescu (Deconstructii populare, Editura Polirom, 2002, p. 188) la Ioan Petru Culianu si Matei Calinescu, in care despartirea ideologica de Eliade e, pentru Culianu, simbolic, si una de Eminescu – fiind atestata prin aceeasi similitudine.
5. Chiar daca verbul folosit mai calmeaza impetuozitatea, notatia din 12 septembrie 1942 („intuit o noua interpretare a mortii la indo-europeni“) arata ca instabilitatea sa era greu de ignorat (intr-un an in care „indo-germanii“ incepeau sa piarda pozitii). Interpretarea, indo-europenii si moartea sint categorii pe care istoricul religiilor care era nu le-ar fi solidarizat asa rapid si riscat cu zece ani mai devreme si nici cu cinci mai tirziu, avind in sala ca audient pe Dumézil. Evident, nu mai aminteste care ar fi aceasta noua interpretare...

6. Si multumesc lui Mac Linscott Ricketts pentru a-mi fi trimis acest text inedit, care continua, din alt unghi, exploatarea Jurnalului portughez pe care a inceput-o in articolul The Tangled Tales of the Writing of Eliade’s Traité d’Histoire des Religions, Archævs IV (2000), 4, p. 39-65; vezi si Straightening Some „Tangles“ in the Tale of Traité, Archævs VI (2002), 1-2. Acest jurnal si intregul jurnal inedit de la Chicago vor face obiectul unei analize – in mod curios, pina acum absente – asupra relatiilor dintre opera teoretica a lui Goethe (Morfologia plantelor si Teoria culorilor) si a lui Eliade (genealogia si sensul morfologiei si arhetipurilor) pentru volumul tematic Historiens des religions au 20e siècle – L’héritage d’un age classique et perspectives nouvelles, Archævs VII (2003), in pregatire.
7. Insa la 28 mai 1943 (p. 98), Eliade noteaza, cu un accent de Gheorghidiu nereusit: „Ma inchipui inselat de Nina, ceea ce e de-a dreptul absurd, pentru ca Nina nu traieste decit prin mine si dragostea pe care mi-o poarta“. Intr-adevar! Adauga ca asta nu face decit sa-i alimenteze neurastenia. Afinitatea dintre rolul lui Maitreyi si cel al Ninei apare in insemnarile recapitulative de la finele lui 1944 (p. 158 si urm.), desi astfel de secvente par povestite de „o straina gura“: o stranie sincronicitate planeaza asupra tuturor persoanelor, evenimentelor si epocilor, de parca Eliade ar fi inceput sa se retraga din biografia sa.

8. Insemnare inedita din 30 decembrie 1946, citata de Ricketts, op. cit., p. 1, n. 1.
9. Vezi Mac Linscott Ricketts, op. cit., p. 8, n. 36, insemnare din 9 ianuarie 1945, in Diario portugués, p. 177-178, care continua a doua zi cu o comparatie intre prodigalitatea lui Kierkegaard (scriind Enten/Eller) si a sa (in timpul lucrului la Prolegomene).
10. 14 martie 1945, p. 216; vezi si insemnarea din 13 mai 1943, la Ricketts, op. cit., p. 22, n. 113.
11. „Cartea asta ii placea enorm Ninei. Sint sigur ca neurastenia mea se datoreste in buna parte suferintelor ei; iar ea sufera, in primul rind, de sterilizarea si ratarea mea; cind voi reincepe lucrul la Prolegomene, se va linisti“ (20 aprilie 1945, p. 233). La 23 aprilie revine asupra „barierei psihomentale“ care il „tine paralizat“ in timpul noptii; la 10 mai, „criza nervoasa continua“; la 14 februarie, chiar daca reluase lucrul la Cosmos si istorie (Mitul eternei reintoarceri), noteaza in primul rind „enorma si insolubila tristete“. Vezi si Eliade, Corespondenta, vol. I (A-H), Editura Humanitas, 1999, p. 198-199, scrisoare catre prietenul sau Leontin Constantinescu de la Legatia din Lisabona, al carui Jurnal (publicat in 1998 la Editura Jurnalul literar) este in multe privinte asemanator celui al lui Eliade.
12. Sau: 200 de ani inapoi si, sa fim increzatori, 400 de ani inainte in istoria culturii europene.

13. Myth and Religion in Mircea Eliade, Garland Publishing Inc., New York-London, 1998, p. 110 si urm., sau p. 215-216 (Personal Autobiographical Reflections).
14. De retinut ca Mircea Vulcanescu, spune Eliade, a avut o reactie violenta pe marginea discutiilor, acuzind Legiunea de „crearea unui nou dreyfussism“ (ultimele note din Bucuresti sint la p. 41-43).
15. Foarte probabil e vorba despre interventia Ninei, nepoata a lui Condeescu, la Palat, pentru eliberarea lui Eliade din lagarul de la Ciuc.
16. Jurnal portughez, p. 263-264, anterior citat si comentat in Ricketts, op. cit., p. 25, n. 132, in apendicele Nina, Mircea, and Mihail Sebastian: Trio or Triangle?.
17. Vezi studiul la Zalmoxis, op. cit., p. 9, n. 19, si acum Diario portugués, p. 27-28.
18. Desi nu am citit inca volumul Alexandrei Laignel-Lavastine, inteleg ca jurnalul lusitan e una dintre probele „de arhiva“ importante ale argumentatiei; de semnalat ca titlul unui capitol discutat si la noi, si in Franta – Faut-il brûler Eliade et Cioran? – e evident o parafraza la titlul polemic (cu semn schimbat) al jurnalistului Didier Eribon (Faut-il brûler Dumézil?), cel care a editat o frumoasa carte de interviuri cu Georges Dumézil in 1994. Mai mult, in ambele cazuri, referinta se face la Dubuisson (Daniel), autor al unei carti refuzate de Seuil si publicate la Lille, in 1993, despre Dumézil, Lévi-Strauss si Eliade, un panopticum destul de straniu pentru cei familiarizati cu cele trei opere si cu influenta lor in secolul trecut, carte a carei traducere a fost anuntata de mai multi ani si la Editura Nemira. De retinut ca prima referinta a lui Eliade la Lévi-Strauss e din 1942!