OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu PETRESCU
Locul revelatiei
Editie ingrijita de Adela Petrescu, cu o prefata de Gheorghe Craciun, Editura Paralela 45, Pitesti, 2000, 238 p., f.p.

Locul revelatiei este o culegere de texte despre arta si artisti („nescriitori“). Multe articole sint inedite, altele au fost publicate in diverse reviste culturale (Romania literara, Vatra, Viata romaneasca etc.). Este cunoscuta pasiunea lui Radu Petrescu pentru pictura mai ales, jurnalele sale continind zeci de pagini dedicate acestei arte. Comentariile din volumul de fata nu sufera nici o schimbare. Intilnirea cu o capodopera ramine o experienta foarte personala, un prilej de meditatie asupra propriei arte. Pe de alta parte, descrierea tablourilor seamana cu nenumaratele pasaje „meteorologice“ din jurnale sau din Matei Iliescu – punctul de interes ramine „aerul“ care desparte lucrurile: scriere sau pictura, autorul fiind nevoit sa opereze o afereza in volumul compact al realitatii.

Inca de la primele rinduri ale cartii apare o importanta problema de mimesis. Care este obiectul descrierilor lui Radu Petrescu, din moment ce realitatea „reala“ seamana atit de mult cu realitatile artistilor supusi analizei? Nu il intereseaza tema aleasa, „subiectul“ operei, ci modul in care a fost realizat decupajul. Iata o mostra de descriere a unei pinze: „O invazie suava de alburi, pornita din coltul sting de sus, izoleaza in sine, in Peisaj cu turma, de la Galeria Nationala, o frumoasa forma albastra limpede, cerul, si cutitul o intrerupe din loc in loc fie stergind, subtiind, fie suprapunind acelasi alb peste urmele de pensula adinci si decise ce par sa se precipite spre pamint si se astern totusi pina la urma, impacate, paralel albastrului extrem, verdelui si violeturilor roscate ale acestuia“ etc. „Cutitul“ este noul personaj al acestui tip de discurs; pictorul este un adiacent al propriei opere pe care Radu Petrescu o introduce fara probleme in realitatea „miscarilor sale zilnice“. El „desubiectiveaza“ produsul artistic; mizele principale sint educarea privirii si concretizarea lingvistica a acestui exercitiu sau, cum observa in prefata Gheorghe Craciun, alcatuirea unui „desen verbal“.

Textele strinse in acest volum sint foarte diferite din punct de vedere retoric (de constructie a textului), desi, tematic, merg foarte bine impreuna. Astfel, unele dintre ele sint discursuri de deschidere a vreunei expozitii, altele sint fragmente din manuscrisele scriitorului, mult mai putin oficiale, mult mai directe, si exista si o a treia categorie, a fragmentelor de discutii, desprinse de pe banda de magnetofon. Predominante sint, cum am mai spus, scrierile care poarta amprenta publicisticii culturale.
Exista multa elemente care unifica Locul revelatiei cu restul scrierilor lui Radu Petrescu. Apar, spre exemplu, descrieri ale caselor pictorilor (Luchian sau G. Petrascu). Aceasta perspectiva neasteptata face parte dintr-un proiect tirgovistean (pus fragmentar in aplicare) despre care aflam mai ales in Catalogul miscarilor mele zilnice, dar si in jurnalul lui Costache Olareanu care pomeneste de o idee a lui „Radu“ de a descrie casele prin care au trecut. Nu lipsesc, de asemenea, referintele livresti din descrierea unor pinze. Despre o lucrare a lui Paul Gherasim aflam ca „alburile jubileaza in alb, ca Piccarda Donati in primul vazduh al Paradisului“. Tot asa, schitele neterminate ale artistilor genereaza comparatia cu jurnalele de tip Stendhal, lapidare, scrise neingrijit etc.

O sectiune extrem de interesanta este aceea dedicata artei infantile. Inca din Ocheanul intors, Radu Petrescu teoretizeaza expresivitatea artei facute de copii. Concluziile sint duse mai departe aici. Autorul numeroteaza, intr-un text inedit din 1981, citeva dintre caracteristicile acestui gen. Observatiile sint de o profunzime extraordinara: „Utilizarea cliseului arata ca soarele, casa si omul nu sint interesante pentru copil. E posibil ca acelasi lucru sa-l spunem despre flori, iarba, nori, fum – pe care toti copiii le deseneaza la fel si, poate, fiindca le-au aratat maturii cum sa le deseneze. Asa cum omul paleolitic deseneaza bizonul, dar nu si iarba, norii, copacii etc., din jurul sau. Ce fel de spatiu este acesta? Daca este… Putem crede ca da, un spatiu alb, nedesenat, deci un spatiu absolut, ori ca nu – si in definitiv spatiul absolut nu este negarea insasi a ideii de spatiu?“. Copiii deseneaza natura, o completeaza, ei nu aplica decit fortati de adulti conventia abstragerii din exterior si realcatuirea unei lumi la fel de complete: cu soare, casa si oameni. Cam aici putem incepe un raspuns si pentru problema de redare a realitatii pe care o anuntam la inceput. Conventia copierii naturii nu poate fi infrinta decit printr-un set de conventii mai puternice. Realitatile cotidiene, din care fratii Goncourt isi facusera o religie, capata o consistenta in plus daca inventariem regulile de notare radupetresciene: cum sint norii, micile evenimente din timpul unei furtuni si o intreaga istorie meteorologica paralela cu viata propriu-zisa. Radu Petrescu inventariaza aceste istorii ale realitatii care ne paraziteaza viata sau, mai bine spus, ne „orneaza“ viata. Asa cum primitivii desenau bizonul fara a-l contextualiza (iarba, copaci etc.), fara mediul natural, tot asa un nor isi are propria existenta pe care doar o privire exersata si neparazitata de prejudecati artistice o poate surprinde. Radu Petrescu observa, intervievindu-l pe Grigorescu Ion, ca „natura fiind de fapt un mozaic de naturi, n-are de fapt un aspect stilistic“. Tocmai inventarierea si stilizarea acestor naturi suprapuse l-au preocupat pe scriitor toata viata.

O alta sectiune surprinzatoare (daca ne gindim ca volumul incepea cu portrete sobre ale citorva zeci de artisti romani) este o descriere, in aceeasi maniera, a citorva orase prin care a trecut scriitorul. Si un oras, si o strada pot fi comentate ca niste opere de arta. Iata ce se spune despre Tirgoviste: „Tirgovistea este un loc foarte bun pentru scris. Aerul ei enorm permite sa se vada bine mecanica timpurilor. Nu este o asezare atit de vasta incit un ins zarit astazi sa nu-l mai intilnesti apoi niciodata, si nici atit de restrinsa incit ineditul sa fie exclus, asa incit ai posibilitatea sa observi si mecanica cealalta, umana, individuala si sociala“. Un oras cu „aerul enorm“ permite surprinderea mecanicii duble a timpurilor – un mod nu tocmai obisnuit de a evoca un tinut… Constanta „azvirle spre gara, rinduri, rinduri, pachetele de spuma ale blocurilor noi“ – cam asa poti cuprinde intr-un rind impresiile variate pe care ti le lasa arhitectura comunista.
Locul revelatiei atinge doua probleme vitale pentru interpretarea operei lui Radu Petrescu. In primul rind, observam constanta incredibila a stilului; indiferent de circumstanta (poate fi inaugurarea unei expozitii, o discutie sau un fragment de jurnal), textul isi are „urmele“ sale recognoscibile, bine definite. In al doilea rind, consemnarea realitatii cunoaste aici teoretizari suplementare consistente, care amina simplificarile de tipul „scriitor livresc“, „evazionist“ etc.