OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imediat dupa revolutie, dar mai insistent dupa 1995, conducerea Bisericii Ortodoxe Romane a pus pe tapet un subiect apreciat de biserica drept esential inca dupa obtinerea autocefaliei: construirea unei catedrale patriarhale in Bucuresti. Motivele sint de doua tipuri: 1. Catedrala de pe Dealul Mitropoliei, desi pitoreasca si pretioasa in arhitectura sa, nu este de natura sa faca fata marilor evenimente ale anului liturgic, atunci cind in mica piateta dintre ea si Palatul Patriarhal se string sute de mii de oameni care nu incap in interior. 2. Celelalte tari ortodoxe au asemenea catedrale patriarhale, iar cea mai recent terminata, cu doar doi ani in urma, este cea de la Belgrad (inceputa in anii ’40).

Alegerea amplasamentului nu a fost usoara. Initial s-a propus Parcul Carol, o solutie deosebit de interesanta din punctul de vedere al reabilitarii unui sit istoric (cel al Expozitiei de la 1906), care a fost transformat prin prezenta mausoleului si a monumentului comunist adiacent, concepute de arhitectul H. Maicu, intr-un loc cu semnificatie astazi precara. La data aceea, mie unuia mi se parea plauzibila o transformare a mausoleului in altar cu deambulatoriu, iar a monumentului propriu-zis, in turla sau clopotnita a unei catedrale patriarhale. Din nefericire (din perspectiva a ceea ce avea sa urmeze), rigiditatea pozitiei Comisiei Monumentelor Istorice de la acea data avea sa duca la refuzarea respectivului potential amplasament. Dupa negocieri indelungate, s-a ajuns la o solutie cu totul defavorabila: Piata Unirii. Amplasarea venea la scurt timp dupe ce guvernul de atunci daduse o hotarire care delimita zona Bucuresti 2000 ca fiind zona de dezvoltare de interes national; or, neconsultarea partenerilor de atunci ai Primariei Capitalei in infiintarea Agentiei de Dezvoltare Bucuresti 2000 (Central Bucharest Consortium Ltd., ales pe baza unei licitatii internationale) facea deja previzibil ceea ce s-a si intimplat in 2000: guvernele Romaniei nu se dovedesc capabile de continuitate si de seriozitate in propriile decizii asumate cu partenerii straini si, prin urmare, acestia se retrag dintr-un mediu politic neserios, lipsit de profesionalism si, mai cu seama, amnezic.

La insistentele ministrului MLPAT de atunci, dl ing. Noica, s-a optat totusi pentru amplasamentul din Piata Unirii, in ciuda opiniilor diferite pe care le aveau diversele organisme ale societatii civile, inclusiv comisia pentru avizarea lacasurilor de cult din cadrul ministerului. Dificultatile solului si ale infrastructurii necesare erau nu insurmontabile, dar cu neputinta de finantat altfel decit printr-o implicare publica masiva. De asemenea, asezarea unui edificiu monumental in cel mai jos loc din Bucuresti – in groapa, practic – contrazicea notiunile cele mai elementare de urbanism pe care le predam studentilor in arhitectura. La vremea respectiva, revistele 22 si Arhitectura au dedicat numere dezbaterilor cu privire la proiect si la amplasament, fara nici un rezultat, fireste: stilpii puterii anterioare credeau ca, promovind fara dezbatere critica optiunea Piata Unirii, vor cistiga simpatia ierarhilor si, prin contaminare, sperau la capital electoral. Asa se explica, de pilda, urgia unora de teapa disparutului de pe scena politica domn Lis impotriva oricui indraznea sa nu fie de acord atunci (vezi concedierea arhitectului sef, prof. dr. arh. Peter Derer). S-a sfintit, in prezenta presedintelui Constantinescu, o cruce care a fost apoi reinvestita cu semnificatie prin vizita Papei Ioan Paul al II-lea. A urmat un concurs – discutat si discutabil, din cauza ambiguitatii sale: nici concurs de idee de obiect, nici concurs de urbanism. Cele mai multe proiecte prezentate, in conditiile neimplicarii majoritatii covirsitoare a autorilor de proiecte onorabile de lacasuri de cult ortodox, au fost lamentabile. Prin urmare, nu s-a acordat premiul I si, deci, nu s-a incredintat proiectul.

O vreme, s-a parut ca premiile II si III ex-aequo vor lucra impreuna cu o alta echipa la definitivarea unui proiect de executie sau cel putin asa reiesea din linistea absoluta care a despartit concursul de vestea stramutarii pe Bulevardul Unirii (fost Victoria Socialismului), chiar pe centrul sau, in imediata proximitate a ceea ce urma sa fie Biblioteca Nationala si pare ca va deveni, totusi, sediul guvernului. In acel largo, bordat pe latura de sud de radierul general a ceea ce ar fi trebuit sa fie Centrul Cintarea Romaniei inainte de 1989, o piata generoasa urmeaza sa gazduiasca, in centrul sau si la o oarecare altitudine fata de cota terenului, platforma Catedralei Patriarhale.
In fine, ne aflam acum in fata unui amplasament posibil. Nu are calitatea celui din Parcul Carol, dar este net superior Pietei Unirii in raport cu scopul propus. O parte dintre finalistii de la Concursul International de Urbanism Bucuresti 2000 plasasera deja acolo un obiect care sa rupa continuitatea vizuala a bulevardului. Prezenta la jumatatea bulevardului a unui capat de perspectiva atit de inaltime, cit si de gabarit, potenteaza lipsa de interes a parcursului catre Piata Alba Iulia si contrabalanseaza prezenta strivitoare la celalalt capat a Casei Republicii/Palatului Parlamentului.

PUD-ul aprobat de Primarie si tema de concurs se datoreaza unei echipe de arhitecti conduse de dnii Crisan Popescu si Sorin Gabrea de la firma Rostrada. Asa cum se anunta ea, tema concursului pentru Catedrala Patriarhala pare sa evite erorile de masa uriasa ale primei variante, cea din Piata Unirii. Tema este serios alcatuita si, de data asta, pare evident ca beneficiarul doreste incredintarea lucrarii cistigatorului prezumtiv al concursului. Se doreste un concurs deschis, ceea ce permite accesul oricarui arhitect roman, oricit de tinar; dar se cere sa existe garantia ca, la capatul sau, arhitectul sau firma careia i se incredinteaza proiectul sint capabili sa il duca la bun sfirsit si, deci, li se cere sa aiba o cifra de afaceri medie anuala de minimum 100.000 Euro pe ultimii trei ani. Gabaritul bisericii propriu-zise este impresionant (aproximativ 100 m lungime, maximum 75 inaltime), dar, data fiind scara locului, nu este deloc disproportionat. Problema catedralelor urbane, a caror emancipare dimensionala era ceruta si rezolvata vizual inca din proiectele si studiile unor Petre Antonescu (in studiul sau din 1942, n-a fost rezolvata inca. Biserici Noua) si Constantin Joja (autor de proiecte pentru Biserica Neamului in 1940 si, apoi, pentru Catedrala Ortodoxa din Odessa, in 1942). Cind cupola de la Sfinta Sofia depaseste 60 de metri in diametru, o turla de 75 m inaltime, construita dupa un mileniu si jumatate, intr-un context urban de alta talie decit cel al Constantinopolelui acelor vremi, nu ar trebui sa mai sperie firile gingase ale estetilor. Problema monumentalitatii este una de scara, asadar de dimensiuni relative – la loc, la contextul construit, la oras, in genere – iar nu de dimensiune absoluta.

Ordinul Arhitectilor din Romania, coorganizator impreuna cu alte institutii (Patriarhia Romana ca beneficiar, Academia Romana, Primaria Capitalei si MLPTL), a pus o serie de conditii cu privire la componenta juriului (jumatate plus unu dintre membrii acestuia sa fie arhitecti) si la cerintele propriu-zise de concurs (ca, de pilda, concentrarea atentiei in prezentare pe obiectul de cult ca atare si nu pe edificiile acompaniatoare din piata) si pare sa isi pastreze, chiar si dupa o serie de intilniri succesive cu alcatuitorii temei si cu beneficiarii, o oarecare rezerva cu privire la concurs. Din nefericire, exista o indelunga experienta a dezamagirilor reciproce in ultimul deceniu intre arhitecti si clerul ortodox, careia i se datoreaza paradoxul ca, desi exista un numar consistent de proiecte de biserici de toate dimensiunile de cea mai buna calitate, de construit s-au construit doar proiecte in cel mai fericit caz oarecare, daca nu de-a dreptul dezastruos-retardate din punctul de vedere al virstei arhitecturii de azi, al materialelor si al tehnologiilor puse in opera. Iata si motivul pentru care am initiat, impreuna cu prietenul si colegul Florin Biciusca, un master de Antropologia locuintei si a spatiului sacru la UAUIM: disperarea. Nu stiu daca fiecare arhitect roman primeste azi spre proiectare o banca sau un sediu al finantelor publice (adica proiectele faraonice care au secatuit vistieria publica in ultimii zece ani si au umplut-o, in schimb, cu comisioane pe a celor de care a depins incredintarea, avizarea, proiectarea si construirea respectivelor monstruozitati de sticla proasta, beton insipid si metal neghiob). Ce stiu insa cu siguranta este ca sansele sint enorme sa proiecteze macar o casa si, foarte probabil, o capela sau biserica, daca nu manastire de-a dreptul. Eu am facut sapte biserici ortodoxe si doua manastiri (o a treia e in lucru acum) fara sa caut aceste proiecte.

Nu judec acum motivele pentru care se intimpla acest lucru trist, dar judec aspru faptul ca noi, arhitectii si clerul, sintem deopotriva de nepregatiti sa rezolvam cu decenta asemenea programe. Si sa nu credeti ca arhitectura locuintelor de standard ridicat ne gaseste mai bine pregatiti. Ba deloc! In ce priveste locuirea sociala, aici lucrurile sint mai simple: nu se face absolut, dar absolut nimic, la nici un nivel de putere sau de expertiza, pentru a cerceta subiectul si pentru a-l aduce in contemporaneitate. Cele citeva blocuri terminate si casele pentru clientela politica a celor la putere azi pe creditul ipotecar infiintat de un taranist nu sint deloc o solutie. Desigur, este ilar ca se fac astfel case proaste care costa mult mai mult decit casele proaste ce s-ar cumpara pe piata libera, dar cei in drept nu vad ironia, cita vreme le ingrasa conturile. Dara asta e deja alta tema…

Acestea fiind spuse, trebuie remarcat interesul arhitectilor romani, atit al celor din tara, cit si al celor din diaspora, de a se inscrie la acest concurs. Joi 28 martie, data organizarii, la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu“, prin grija Asociatiei Aproape (presedinte dr. Theodor Baconsky), a discutiei dintre studentii mei de la masterul de Antropologia locuirii si a spatiului sacru, pe de o parte, si alcatuitorii temei (arhitectii Sorin Gabrea si Crisan Popescu), parintele profesor Damian Necula (decanul Facultatii de Teologie Ortodoxa) si T. Baconsky, pe de alta parte, se inscrisesera deja aproape 40 de competitori posibili. Daca ritmul se va mentine pina la incheierea inscrierii si daca, sa zicem, numarul statistic de predari efective fata de temele cumparate de la orice concurs se mentine, estimez un numar de aproximativ 50 de proiecte. Organizatorii propun sa-i premieze pe primii 12 clasati cu 1000 de euro, suma care ar recompensa macar cheltuielile mari pentru un asemenea concurs (redactare computerizata, forta de munca suplimentara, macheta).

Dezbaterea organizata prin amabilitatea revistei Observator cultural doreste sa aduca fata in fata un numar de puncte de vedere cu privire la tema, la amplasament si, mai ales, la viitoarea competitie. Un sfat absolut personal insa, adresat specialistilor in arhitectura din Romania: participati in numar cit mai mare la concursul pentru Catedrala Patriarhala din Bucuresti!