OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru societatea romaneasca postdecembrista eroziunea increderii in justitie a evoluat invers proportional cu cinismul. Ne-am obisnuit sa privim actul de exercitare a legii prin intermediul unei lentile groase de scepticism. Resemnarea noastra nu se margineste la infractiunile penale si economice, ci la cele pe care le-am putea numi sistemice: crimele comunismului.

Pentru societatea romaneasca postdecembrista eroziunea increderii in justitie a evoluat invers proportional cu cinismul. Ne-am obisnuit sa privim actul de exercitare a legii prin intermediul unei lentile groase de scepticism. Resemnarea noastra nu se margineste la infractiunile penale si economice, ci la cele pe care le-am putea numi sistemice: crimele comunismului.

Cum rezultatele concrete ne sint refuzate, nu mai ramine decit sa inclinam balanta justitiei dinspre talgerul sanctiunilor concrete spre acela al invinuirilor morale. Adica spre studiul cit mai amanuntit al regimului totalitar si al publicarii numelor celor care s-au facut partasi la delictele sale. Acest efort si l-au asumat o serie de institute de istorie recenta, infiintate, succesiv, inca de la inceputul anilor ’90. Acestea ofera publicului carti, studii, burse si scoli de vara pentru a face accesibila cunoasterea unui trecut recent ascuns sub straturi multiple de minciuna, mistificare, controverse si prejudecati.
Nu cu foarte mult timp in urma, am participat la Scoala de vara de la Rimnicu-Sarat dedicata crimelor comunismului si organizata de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania (IICCR), condus de istoricul Marius Oprea. Circumstantele mi-au oferit prilejul de a vizita inchisoarea de la Rimnicu-Sarat, una dintre cele mai dure. S-a spus mereu despre aceasta ca, desi nu a prezentat faima Aiudului, s-a particularizat printr-un tip inedit de tortura: tacerea impusa.

Complexul concentrationar de la Rimnicu-Sarat fusese folosit inainte de 1945. Carol al II-lea si-a intemnitat adversarii aici inainte de dictatorii rosii. Aici a fost trimis spre executie un grup de 14 legionari in frunte cu Corneliu Codreanu. Un alt grup de 14 legionari a fost trimis spre executie in anul urmator pe 21/22 septembrie 1939.
In vara-toamna anului 1948, Alexandru Nicolschi si Pantiusa au ordonat schimbarea profilului inchisorii. In acest sens a fost trimis, in decembrie acelasi an, Marin Melicescu, inspector general in cadrul Directiei Generale a Penitenciarelor. Acesta va stabili noua organizare.

O alta caracteristica a Rimnicului este faptul ca „a gazduit“ elitele taraniste, mai ales pe Ion Diaconescu, Corneliu Coposu, Ion Mihalache, alaturi de o pleiada de alte personalitati din diferite arii de activitate: filozoful Ion Petrovici, generalul de brigada Nicolae Dragomir, episcopul greco-catolic Alexandru Todea. Inchisoarea va fi desfiintata abia odata cu ultimii ani ai administratiei Gheorghiu-Dej, si anume pe 13 aprilie 1963.
Aflat in mijlocul spatiului de locuit, penitenciarul este ca o curte neingrijita cu ziduri inalte de beton. Intrarea in spatiul de pedeapsa propriu-zis trece printr-un portic de caramida. Este imaginea deja clasica cu care lagarele din secolul al XX-lea te intimpina, acea arhitectura destilizata, inspirata de burgurile sau castelele de altadata reduse de pripa evului industrial la o constructie schematizata. Cuprinsul penitenciarului, nu foarte mare, de marimea unei scoli generale, seamana cu o hala cu etaj, inconjurata de celulele detinutilor. Alaturi de aceasta „cutie“ se afla asezate diferite apendice. La unul dintre capete, cel opus usii de la intrare, hala este aerisita de un geam imens sustinut de gratii, ce da impresia unui vitraliu.

Geamurile, de acuma sparte, precum destinele fracturate, nu mai opresc nici macar vintul. Senzatia creata rearticuleaza in mintea privitorului intregul periplu de pina atunci. Daca inainte cladirea ti se dezvaluia dinspre exterior spre interior, odata ce ai vazut vitraliul, intregul complex nu-si mai arata sensul decit privit dinspre interior. Ti se imprima ideea ca te afli intr-o catedrala ratata, nu intr-una neingrijita, ci intr-un spatiu sacral bizar, intors, altar al unei religii seculare. In orice comunitate spirituala exista o ierarhizare a devotiunii religioase de la profanare la extazul mistic. Daca asa se intimpla si in totalitarism, atunci acesta este unul dintre „templele“ in care s-au aplicat cu cea mai mare densitate principiile socialismului real: recluziune, supunere, foame, degradare. Intregul asezamint sta ca marturie a ambitiilor conducerii de a realiza intr-un mod pervers, antiuman desfiintarea exploatarii omului de catre om, prin reificarea celor prezenti in incinta: transformarea in obiecte atit a gardienilor, cit si a celor vinovati.

Cum altfel sa realizezi o societate omogena si sa implinesti profetia scripturilor marxiste decit intetind asa-zisa lupta de clasa?!! Distrugind individualitatea umana pentru a o realcatui dupa alte canoane. Defazind relatia dintre merit si demnitate astfel incit cei merituosi sa fie detronati din demnitate, iar cei lipsiti de orice merit sa fie investiti cu sceptrul torturii bestiale.
Intre zidurile inchisorilor politice romanesti ale anilor ’50 s-a desfasurat un adevarat razboi civil, in care grupuri sociale si umane diferite au fost asmutite unele impotriva altora. Tortionarii bolsevici au incercat sa epuizeze minoritatea celor care alcatuiau virful clasei politice si intelectuale folosind ura si frustrarea altei minoritati, aceea a elementelor declasate, zatul conditiei umane. Ca si cum din confruntarea antitetica dintre cei mai buni fii ai natiunii (cu toate greselile lor) si cei mai putin vrednici, sinteza ar fi trebuit sa fie o noua umanitate, asemeni ilegalistilor comunisti: deopotriva criminali si ideologi ferventi. Si toate acestea s-au desfasurat la Rimnic, sub lespedea grea a muteniei.

Este un tablou care imi amorteste efectiv capacitatea de a judeca, intr-atit mi se pare de cutremurator. Nu pot sa nu vad aici, in pedeapsa tacerii, traducerea metaforica a esentei bolsevismului. In marxism-leninism politicul, religiosul, culturalul nu sint decit expresii ale unor cauze materiale si secretii ale factorului economic. Economicul opereaza cu bunuri concrete si este, deci, mult mai aproape de fiziologie. Perfectionarea omului presupune dezvoltarea spiritualului si eliberarea de servitutile trupului. Ratiunea si graiul sint instrumentele acestei libertati. Putem spune ca mintea este dimensiunea politica, iar corpul, cea economica. Lipsit fiind de grai, te vezi obligat sa te exprimi prin organele trupului, prin gesturi si icnete, prin muschi, oase si viscere – suprema degradare a rangului omului in universul animal. Asa aleg sa privesc supliciul celor obligati sa comunice camarazilor de suferinta mesaje Morse prin tuse sau prin bataile piciorului de la scaun in podea.

Astazi insa, nu a mai ramas din Rimnic decit un loc paraginit in care umbrele vizitatorilor joaca pe pereti in lumina soarelui asa cum o facusera cu peste doua generatii in urma umbrele celor condamnati. Locul va mai trebui reparat inca o data, nu pentru a mai gazdui chinul, ci pentru a-l fixa ca pe un memento pentru generatiile viitoare. Aceasta mai poate fi singura menire a inchisorii de la Rimnicu-Sarat: aceea de muzeu. Un loc de pelerinaj care trebuie mentinut la un permanent „tocmai s-a intimplat“. Sa nu permitem sa devina un mai mult ca perfect, un trecut peste care sa se aseze incet, incet alte timpuri, acoperindu-l cu uitare.
O concluzie se termina de obicei intr-o nota moralizatoare sau optimista invelita in matasea stilisticii de genul: „sa speram ca nu se va mai intimpla niciodata asa ceva…“. Eu unul nu-mi fac iluzii ca asa ceva nu se va mai intimpla vreodata. Caci raul este etern. Dar ne putem stradui sa-i aminam revenirea cit mai mult cu putinta.