OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paul Cornea
Interpretare si rationalitate,
Editura Polirom, Colectia „Collegium.Litere“,
Iasi, 2006, 600 p.

Refuzind sa-si rezume ideile intr-o prefata conventionala, Paul Cornea ne obliga sa parcurgem, cu creionul in mina, o constructie teoretica de peste 500 de pagini. Abia in penultimul capitol, acolo unde se vorbeste despre „perspectivele unei reinvestiri rationaliste a hermeneuticii prin mutarea accentului de la teorie spre practica sociala, de la filozofia constiintei spre limbaj si de la monologism spre dialog si intersubiectivitate“, identificam o formula sintetica pentru aceasta sinteza monumentala a carei recenzare ar presupune un articol mai amplu in spatiul unei reviste de specialitate.

Fenomenul interpretarii intervine pretutindeni, incepind cu relatiile interpersonale, continuind cu critica literara si cercetarea stiintifica, extinzindu-se la tot ceea ce inseamna „distanta culturala“ in stiintele umane. El constituie la ora actuala obiectul unui evantai urias de discursuri si discipline: filozofia hermeneutica si filozofia limbajului, sociologia, antropologia, psihanaliza, istoria ideilor, a mentalitatilor sau a religiilor, pragmatica, teoria literaturii si a criticii etc. Este remarcabila usurinta cu care strabate autorul toate aceste discursuri, izolind si „traducind“ conceptele majore pentru a le confrunta, modul firesc in care trece de la Heidegger si Gadamer la Searle, de la Feyerabend la Freud, de la Eco la Derrida si Paul de Man. Evit capcana unor cuvinte mari precum „interdisciplinaritate“ sau „enciclopedism“ – pentru a aminti ca Paul Cornea a pornit de la literatura. Cartea sa depaseste insa izolationismul studiilor literare, demonstrind ca literatura continua sa fie o cale regala de acces la universalitate.

- alegerea in favoarea ratiunii nu este una rationala, ci un act
de credinta
Din dorinta de a nu trada ansamblul, nu voi insista pe cit mi-as fi dorit asupra vastei problematici a interpretarii literare. Semnalez doar ca, impotriva „Textului“ abstract al semioticienilor, autorul accentueaza diversitatea textelor concrete. Reiterind tipologia din Introducere in teoria lecturii, el o nuanteaza, preluind, de pilda, de la Gh. Craciun teza poeziei referentiale. Cele doua criterii ale literaturitatii – fictionalitatea si expresivitatea – sint rediscutate in cautarea unui „mod pragmatic si permisiv de a intelege literatura“, sincron cu mutatiile actuale ale fenomenului.
Diversitatea textelor ii inspira lui Paul Cornea solutii elegante pentru a depasi doua vechi dileme teoretice.

„Cearta“ dintre intentionalism si antiintentionalism poate deveni complementaritate daca respectivele strategii interpretative se aplica la tipul de text potrivit. in literatura nu vom regasi, fireste, autorul concret si intentia sa, dar, pentru a nu trada „specificitatea“ operei, putem regasi autorul abstract ca „personaj“ la nivelul „intentionalitatii textuale“. La fel, in eterna disputa a sensului „dat“ in opera sau „construit“ de cititor, ambele variante devin acceptabile prin aplicare la tipuri diferite de texte.
Sa nu ne pierdem insa in detalii, ci sa mergem direct la „intriga“ continuta in titlul Interpretare si rationalitate. Iata doua concepte care nu „merg“ impreuna de la sine, daca ne gindim ca „stilul prin excelenta interpretativ al comportamentului intelectual“ s-a impus „ca o fatalitate“ a postmodernitatii noastre prin ruptura de Ratiunea diverselor rationalisme istorice: „Patrunsa de spiritul neimblinzit al dubiului si de un scepticism iremediabil, civilizatia moderna imputineaza evidentele si pune certitudinile pe fuga. intr-o lume saturata de semne si tot mai lipsita de transparenta, nu e de mirare ca interpretarea pretinde sa devina, dupa vorba lui Stanley Fish, the only game in town“. La originea acestei „ubicuitati hermeneutice“ se afla Nietzsche. Dupa „moartea lui Dumnezeu“ si prabusirea tuturor valorilor, el a profetizat si faptul ca, in lumea Vointei de Putere, „Nu exista fapte, ci numai interpretari“.

Polemizind cu postnietzscheana Dialectica a Iluminismului, Paul Cornea considera, asemeni lui Habermas, ca, in pofida exceselor modernitatii, ratiunea ramine „un proiect neincheiat, susceptibil de reinvestitie creatoare“. Ideea nu se exprima imperativ, ci deliberativ, tematizind o alegere necesara intre ratiune si irational. Un pariu in care, paradoxal, dupa cum subliniaza autorul, alegerea in favoarea ratiunii nu este una rationala, ci un act de credinta. Optiunea de semn opus este nu mai putin paradoxala, din moment ce, atunci cind condamna ratiunea, recurge vrind-nevrind la rationament. Iata de ce – scrie Paul Cornea – alegerea in favoarea ratiunii este „singura atitudine moralmente justa“.

- depasirea aporiilor psihologismului
Daca ar fi vorba despre Ratiunea (cu majuscula), am fi, poate, ispititi sa raspundem ironic: „Rezon!“. Autorul foloseste insa termenul rationalitate, precizind ca are in vedere „varianta supla, flexibila, deschisa, inventiva, constienta de propriile-i limite“ a conceptului, care nu inlocuieste spiritul critic prin „ratiuni“ mecanice de oportunitate sau rentabilitate. Nu cumva avem de-a face, in acest caz, cu o manevra tactica, menita sa „acomodeze“ din mers ratiunea cu interpretarea? Un examen amanuntit al feluritelor rationalisme si irationalisme, de la antici la Popper si Habermas, argumenteaza ca un asemenea „concept slab“, capabil sa medieze intre mythos si logos, ramine plauzibil. Pentru a integra imaginatia, el va fi determinat drept critic, comunicativ si argumentativ, intemeiat pe paradigma comprehensiunii, si nu pe cea stiintifica a cunoasterii obiectelor.
Din unghi filozofic, un asemenea concept era de neocolit in conditiile in care subiectul contemporan „socialmente consti-tuit“ nu mai poate oferi cautiunea metafizica a vechiului subiect transcendental. Un capitol al cartii pune in discutie autonomia rationalitatii in raport cu „substructurile“ (Background, inconstient) si „contextele“ (credinte, reprezentari sociale) ce reprezinta tot atitea „inradacinari biologice si culturale“. As remarca, in context, distantarea critica de acei autori care, precum Gadamer, ofera solutii-minune de tipul „Traditiei“ si „revizita-rea“ subtila, din unghiuri neasteptate, a celor pe care ne-am obisnuit sa-i consideram adversari ai rationalitatii: Heidegger, pentru rolul major acordat intelegerii in cadrul fenomenologiei Dasein-ului, sau Freud, pentru teoria „sublimarii“.

Discutia ramine, fireste, deschisa, insa conceptul slab de rationalitate invocat de Cornea este pus efectiv la lucru, incercind sa „faca ordine“ in hatisul a ceea ce numim interpretare, sa-i sistematizeze pe rind intelesurile, genurile, formele, strategiile, crite-riile de validitate si functiile in trecerea de la un domeniu la altul. Retin, in primul rind, clarificarea raporturilor atit de fluide cu intelegerea, operatiune in care, pornind de la Gadamer („Interpretarea e forma explicita a comprehensiunii“), Cornea adauga un element hotaritor: trecerea la interpretare este provocata intotdeauna de „o criza a sensului“. Remarc, apoi, depasirea eleganta a aporiilor psihologismului prin situarea intelegerii in planul comunicarii, insistind pe latura intersubiectiva a acesteia prin confruntarea critica a teoriilor de tipul „dialogismului“. in fine, este notabila incercarea de a depasi vechea dihotomie diltheyana dintre „explicarea“ cauzala, tipica pentru stiintele dure, si „comprehensiunea“ specifica celor umane, transformind-o in complementaritate necesara.

in toate aceste demersuri, rationalitatea incearca sa „imblinzeasca“ interpretarea fara a ceda tentatiei reductioniste. Cornea porneste de la premisa unui „act personal si creativ“ ce tine mai degraba de domeniul „artei“, aratind ca „inferentele“ pe care le presupune interpretarea depasesc mecanismul codurilor, punind in joc rationamente necanonice de tipul abductiei sau analogiei. in ciuda acestei complexitati, el considera ca procesul de interpretare poate fi descris si modelat in etapele sale constitutive. Mai mult, mentine notiunea de regula intr-un sens slab, ca „mod de lucru recomandabil“, formulind o serie de prescriptii privind respectarea „nucleului invariant“ al diverselor texte, alegerea grilei interpretative, umplerea cu sens a nedeterminarilor etc. in spiritul vechii filologii, el pledeaza pentru „autonomia obiectului de interpretat“, altfel spus, pentru respectarea „drepturilor textului“, polemizind cu diversele hermeneutici radicale ce tind sa-l transforme in simplu „pretext“. Cele trei criterii de validare pe care le ofera in final – cu titlul de „norme de acceptabilitate“ si nu „de adevar“ – sint, se poate spune, clasice: concordanta cu „faptele“ (oricit de ambigue), coerenta enunturilor si consensul, inteles ca „acord intre experti“.
Cind aceste criterii sint intrunite, putem vorbi despre o „interpretare corecta“ si nu despre „uz liber“ sau „suprainterpretare“ (cf. Eco). Trecind peste faptul ca este controversabil, putind sa para desuet sau autoritar, acest ultim concept ramine, in mod curios, nesustinut de nici o exemplificare. Paul Cornea scrie ca interpretarile concrete „sint greu de elucidat, deoarece refuza lumina tare a conceptului, ni se infatiseaza sub forme ocolite si evanescente“. Sa fie oare un alibi? Jean Starobinski afirma ca anumite interpretari se contopesc cu opera interpretata pina la a deveni indiscernabile. Sa fie oare „marile“ interpretari totuna cu interpretarile „corecte“?

- „A fi rational inseamna a imbina principiile cu pragmatismul, bunul-simt
si fuga de rutina“
Las intrebarea deschisa. Voi spune doar ca, in climatul relativismului actual, „interpretarea corecta“ nu mi se pare un concept abuziv. Sloganul anything goes nu conduce, cum s-ar crede, la o utopica „democratie a interpretarilor“. Dimpotriva, el cautioneaza ceea ce Paul Cornea numeste „instrumentalizarea afectiva sau ideologica“ a interpretarii, transformarea ei intr-o „curtezana“ atunci cind „gasim in oameni si in texte ceea ce ne asteptam sa gasim“. Ce-i drept, fenomenul se produce si fara voia noastra, caci, evident, nu exista interpretare fara background ideologic. intre credintele noastre si reaua noastra credinta exista, totusi, o diferenta: o dovedeste, daca mai era nevoie, asa-numita criza a „biletelelor“ din politica si mass-media noastra, cu pletora ei de „interpretari“. Greu de conceput o „indreptatire“ indirecta mai urgenta si mai brutala a cartii scrise de Paul Cornea.

Ultimul capitol reia afirmatia ca „Interpretarea este un act rational“, adaugindu-i un crez simplu: „A fi rational inseamna a imbina principiile cu pragmatismul, bunul-simt si fuga de rutina“. O reia insa ca „exigenta“, autorul precizind ca nu are „certitudini“ de oferit, deoarece „drumul spre moralitate nu este convergent cu cel al rationalitatii“. imi iau ingaduinta sa-l contrazic: admirabila in cartea aceasta de 500 de pagini, pe linga bogatia si rigoarea ei intelectuala, este moralitatea implicita a interpretarii.