OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai DINU
Chronosophia.
Chipuri ale timpului
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, f.p.


Lucrarea lui Mihai Dinu, Chronosophia. Chipuri ale timpului, isi propune abordarea unei teme mai mult decit fascinante. Autorul reuseste sa depaseasca barierele unei abordari inguste, matematice dupa cite se pare, si sa propuna o abordare filozofica a problemei timpului. Chiar daca contine si elemente psihologice, literare, teologice etc., lucrarea este in primul rind una de filozofie, adevaratul motiv pentru care, marturisim, ne-a trezit interesul.
Termenul cronosofie, propus in 1982 de Kimon Valaskakis pentru o stiinta a timpului in locul termenului mai propriu cronologie, care are deja un alt sens, trimite de asemenea la o atitudine in fata timpului, daca este sa ne raportam la etimologie. Pe linga stiinta a timpului, cronosofia ar fi o atitudine de intelepciune, de iubire a timpului, acest zeu blind, cum il caracterizeaza Sofocle.

Autorul propune o distinctie intre imaginea endopneumatica si imaginea exopneumatica a lumii. Liniile de forta ale celor doua imagini sint date de asemanarile si, mai ales, deosebirile in conceperea timpului. In primul rind, daca imaginea endopneumatica se bazeaza pe o conceptie asupra timpului ca fiind subiectiv, interior, psihic, imaginea exopneumatica se intemeiaza pe un timp obiectiv, exterior, fizic cu care opereaza stiinta si pe care il masoara ceasornicele (p. 111). Timpul personal reprezinta insa mai mult decit „o simpla anamorfoza, o reflectare deformata a timpului astronomic“. El este timpul unei lumi autonome, al unui univers ce functioneaza dupa propriile sale legi si, ceea ce e, cu siguranta, si mai important, constituie singura dimensiune temporala a acelei lumi. Constiinta cunoaste si poate cerceta oricit de aprofundat timpul fizic, dar nu traieste in el, relatia cu aceasta ipostaza a temporalitatii se inscrie pe coordonatele gnoseologiei, nu pe cele ale ontologiei, caci unicul timp care are pentru ea valoare existentiala este cel individual, subiectiv (p. 95).

In al doilea rind, daca timpul subiectiv este eterogen, timpul obiectiv este omogen, necompartimentat in trecut, prezent, viitor. Prezentul nu exista decit in cadrul viziunii endopneumatice, fiind „o creatie a subiectului, un domeniu temporal necunoscut universului obiectiv“ (p. 37). In optica exopneumatica a fizicianului, starea lumii la un moment dat corespunde unui punct adimensional al axei timpului, iar nu unui moment prezent. Prezentul este apanajul exclusiv al constiintei si, cum frontiera pe care o traseaza reprezinta unicul criteriu de delimitare a celorlalte doua domenii temporale, trecut si viitor, rezulta ca pentru universul material „trecutul si viitorul... nu exista“ (p. 37).
Timpul subiectiv se scurge in mod diferit atit pentru indivizi, cit si de la o etapa la alta a vietii unei persoane.

Asta inseamna ca timpul subiectiv are un continut, autorul aratind ca este alcatuit „din prezente de durata nenula“ (p. 68). Ce este interesant e ca aceasta totalitate de prezente contine atit ceva din trecut, cit si ceva din viitor: „timpul nostru interior nu este constituit din momente de durata nula, ci din calupuri temporale de dimensiuni masurabile, care includ intotdeauna, pe linga nucleul central al clipei nemijlocit prezente, atit o portiune de trecut perceputa subiectiv ca persistind inca, cit si o mica transa de viitor, adica de anticipare a clipei urmatoare fara de care orice actiune umana ar fi de neconceput“ (p. 320). Cu alte cuvinte, timpul subiectiv este discret, in vreme ce timpul obiectiv este continuu, aceasta fiind a treia caracteristica fundamentala a timpului.

In fine, in al patrulea rind, exista o importanta diferenta data de principiul fundamental sub care sint subsumate cele doua feluri de timp. Autorul considera ca timpul subiectiv este corelat cu principiul finalitatii, in timp ce timpul obiectiv este supus principiului cauzalitatii. Comportarea diferita a lumii vii, „in raspar cu incetinirea devenirii lumii fizice“, sugereaza nu numai aparitia, „o data cu viata, a unei noi ipostaze a timpului, ci pe aceea a unei cauzalitati rasturnate, care implica situatia paradoxala ca, judecind in termenii cronologiei proceselor materiale, evenimentele viitoare sa fie cele care sa le determine pe cele prezente“ (p. 106).

Aceasta cauzalitate rasturnata, caracteristica viziunii endopneumatice a lumii, este pusa in legatura nu cu principiul entropiei, ci cu un principiu negativ al entropiei. Daca in imaginea exopneumatica a lumii, este valabila legea entropiei, dat fiind faptul ca intr-un sistem inchis cantitatea de dezordine creste o data cu timpul, in imaginea endopneumatica a lumii cantitatea de ordine pare sa creasca. Explicatia ar fi ca mintea, sau constiinta, este negentropica, ordonatoare, generatoare de structuri complexe si ca atare devenirea ei este orientata in directia scaderii entropiei (p. 79). Sint aduse de asemenea exemple privind accelerarea evolutiei speciilor, si a lumii vii in general.
Citeva capitole ale lucrarii analizeaza dificila problema, chiar si pentru Einstein, dupa cum ne povesteste Carnap, a lui acum, a momentului prezent. Una din multiplele fatete ale acestei probleme este data de durata prezentului, autorul infatisind rezultatele unor experimente privind „perceptia timpului“.

Prezentul apare, si din aceasta perspectiva, ca fiind o sinteza de evenimente trecute: „o analiza mai atenta ne releva faptul ca ceea ce numim «acum» se prezinta ca o coincidenta senzoriala eteroclita de evenimente petrecute uneori la intervale de timp apreciabile unele in raport cu altele“ (p. 89).
Teza principala, din perspectiva psihologica, este ca viata psihica variaza direct proportional cu radacina patrata a virstei cronologice (p. 130 sqq.), idee sustinuta de autor inca din 1977, dar publicata intr-un volum din 1982 (ce contine un text in care doi autori chilieni prezinta rezultate asemanatoare). Partea matematica a solutiei este prezentata pe larg prin modelul discret al timpului interior, completat (sau corectat) cu un model continuu al perceptiei temporale.

Am vrea sa incheiem cu o observatie. Am vazut ca autorul sustine ca imaginea exopneumatica a lumii concepe timpul ca ascultind de principiul cauzalitatii si deci se supune legii entropiei, in vreme ce imaginea endopneumatica a lumii se bazeaza de principiul finalitatii si pe legea negentropiei. Ma intreb daca nu cumva aceasta teza are citeva consecinte neplacute. Prima consecinta este legata de capacitatea ordonatoare a constiintei. Se poate sustine ca, in ciuda capacitatii sale de a produce ordine in lume, tot constiinta este cea care produce dezordinea din lume, razboaiele, crimele, minciunile, rautatile, nenorocirile etc.

Autorul afirma ca legea entropiei nu functioneaza la nivelul constiintei. Trebuie subliniat ca nici nu poate, daca este sa pastram acelasi sens al termenului „constiinta“. In schimb, legea entropiei este prezenta din plin la nivelul creierului. Daca consideram creierul un sistem inchis, atunci o data cu trecerea timpului se poate sustine ca cantitatea totala de dezordine creste daca ne gindim la faptul ca exista un numar de celule nervoase cu care ne nastem, ca se produc altele, ca mor dupa un timp altele si asa mai departe. Sensul orientat al timpului, dat, dupa cum bine arata Mihai Dinu, de cresterea entropiei (putind deci spune ca trecutul este sensul in care entropia este mai mica, iar viitorul este sensul in care entropia este mai mare), ar putea cu mare greutate sa fie pus in evidenta intr-un sistem care nu poate fi catalogat drept material.

Pe de alta parte insa, legea entropiei functioneaza si la nivelul constiintei, daca ne gindim la faptul urmator: ne amintim trecutul, in nici un caz viitorul. Daca consideram ca deosebirea dintre trecut si viitor este data de sensul in care creste entropia, atunci ne amintim de trecut si nu de viitor pe baza faptului ca este respectata legea entropiei si la acest nivel.
In fine, faptul ca legea entropiei este considerata ca fiind prezenta pentru imaginea exopneumatica duce la concluzia ca timpul este orientat si ca in acest fel exista trecut, prezent si viitor, in raspar cu ceea ce sustine autorul cu privire la imaginea exopneumatica.
Scrisa cu pasiune, admiratie si tandrete, lucrarea lui Mihai Dinu reprezinta un important reper al bibliografiei dedicate fascinantei probleme care este timpul. Lucrarea continua si imbogateste rezultatele la care au ajuns Solomon Marcus, E. Bernea, Vulcanescu ori Radulescu-Motru si consideram ca va trezi interesul tuturor celor care macar o data in viata si-au pus vreo intrebare despre natura timpului.