Către un ghetou virtual?

Autor: Florin BOTONOGU, Catalin BERESCU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ne-am obişnuit să privim problema locuirii persoanelor defavorizate din România într-un mod deja stereotip: în contextul sărăciei, legat în principal de evacuări şi ca problemă ce ţine de segregare şi discriminare. Deşi adevărată, peste această imagine se suprapune de obicei o alta, mai soft, cea a percepţiei cotidiene, dat fiind că nu vedem prea mulţi romi fără adăpost.

Criza recentă din Italia ne arată, de fapt, cît de importantă este problema locuinţelor şi, în special, cum o abordare inadecvată a acestei chestiuni poate genera acţiuni discriminatorii. Reacţia politică a Europei faţă de criza din Italia se bazează pe violările drepturilor omului, acesta fiind, evident, discursul potrivit şi urgent în momentul de faţă. Acest text argumentează însă că problema locuirii se află în miezul crizei şi că nu ar trebui să ne limităm analiza şi reacţiile doar la violarea drepturilor omului. Nu există nici o dezbatere serioasă în legătură cu tema locuirii în România şi credem că acesta este un moment bun pentru a porni această discuţie. Scopul acestui text este de a evidenţia diferite aspecte ale problemei locuinţelor romilor români în Italia şi de a sugera direcţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale persoanelor care trăiesc în sărăcie în România. În acest moment, nu toţi romii sînt supuşi amprentării, ci doar cei care trăiesc în tabere, ceea ce demonstrează că a trăi într-o aşezare segregată sporeşte şansele de a fi discriminat. Nu toţi romii care trăiesc într-o tabără, în Italia, sînt dezavantajaţi economic şi este evident că mulţi dintre ei au o viaţă mai bună decît în România. Pentru subiecţii amprentării, elementul comun al excluziunii şi al discriminării îl reprezintă spaţiul în care locuiesc.

De ce este o problemă de locuire

Intenţia noastră nu este aceea de a nega complexitatea problemei romilor în Italia. Toate rapoartele şi documentele care tratează acest subiect dezvăluie aspecte diferite ale violării drepturilor omului. Dacă luăm în considerare acţiunile guvernului italian, îndreptate împotriva unui anume grup etnic, atunci devine clar că discursul ar trebui să fie direcţionat pe plan politic.

Am dori să adăugăm însă anumite elemente acestui discurs. Discuţia privind încălcarea dreptului la condiţii decente de locuire şi toate recomandările menite să asigure romilor o locuinţă satisfăcătoare ar trebui privite în strînsă legătură cu o viziune precisă asupra dezvoltării şi, mai cu seamă, asupra regenerării urbane.

Problema locuirii este folosită în moduri diferite în discursul autorităţilor italiene. Am selectat cîteva dintre cele mai relevante teme din acest discurs şi din alte documente legate de situaţia din Italia şi am încercat să vedem cum au fost reflectate locuinţa şi spaţiul.

Fondul problemei este legat de migraţie. Pe lîngă minorităţi, emigranţii sînt un alt mare grup afectat de problemele locative.

Un raport al Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Migranţi, minorităţi şi locuire: excluziune, discriminare şi anti-discriminare în 15 state membre ale Uniuinii Europene“ (2005), arată în mod clar că, „în diferite state membre, mecanisme similare de dezavantajare şi discriminare în ceea ce priveşte locuinţele afectează migranţii şi minorităţile, precum interzicerea accesului la locuinţă pe baza culorii pielii, impunerea unor condiţii restrictive limitînd accesul la locuinţele publice sau chiar atacuri fizice violente, menite să împiedice stabilirea minorităţilor în anumite cartiere“. Dacă privim problema ca pe una ce ţine de migraţie, atunci îmbunătăţirea locuirii trebuie să fie considerată o prioritate.

Unul dintre principalele motive de îngrijorare cu privire la tratamentul romilor în Italia îl reprezintă comportamentul agresiv, atît al forţelor de ordine, cît şi al oamenilor obişnuiţi. Existenţa „taberelor de romi“ este unul dintre elementele majore care au încurajat acest comportament. Chiar dacă este vorba de o tabără legală, cu toate facilităţile, faptul în sine că celălalt ocupă un loc anume, adeseori izolat, în afara oraşului, poate facilita violenţa. Ar fi mult mai dificil pentru atacatori să ardă casele romilor dacă aceştia ar locui într-un bloc sau, în mod ideal, într-o comunitate mixtă. Spaţiul segregat nu este doar o chestiune ce ţine de dezavantaj economic, dar adeseori se dovedeşte a fi o problemă de securitate.

Romii sînt priviţi în general ca un pericol pentru societate. În Italia, discriminarea nu pare neapărat legată de originea etnică, ci mai degrabă de forma locuirii, fiind cunoscut faptul că anumite grupuri etnice trăiesc în aceste aşezări. Cel puţin asta pare a sugera titlul decretului italian din 21 mai 2008: „Declarare a stării de urgenţă cu privire la aşezările comunităţilor nomade din teritoriile Campania, Lazio şi Lombardia“. Mai mult, în preambulul decretului se afirmă că „aşezările menţionate anterior, dat fiind caracterul lor extrem de precar, au generat o situaţie de alarmă socială gravă“. Chiar dacă este clar că romii sînt ţinta principală, spaţiul joacă din nou un rol important în discriminare.

Cea mai evidentă formă de excluziune a unui anumit grup o reprezintă excluziunea spaţială. Excluziunea în sănătate, educaţie sau muncă nu e foarte evidentă pentru omul obişnuit. Dar excluziunea la nivelul locuirii nu are nevoie de dovezi ştiinţifice. E nevoie doar de o vizită la periferie. Cu toate acestea, nu este reflectată în discursul public din România aşa cum ar trebui, abia fiind menţionată.

Experienţa Franţei a dovedit că locuitorii suburbiilor se pot revolta şi din motive legate de excluziune spaţială. În România întîlnim numeroase exemple de excluziune socială şi spaţială. Au existat atacuri violente la adresa romilor la începutul anilor ‘90 şi, dacă nu vrem să repetăm această experienţă, va trebui să deschidem o dezbatere serioasă asupra acestor aşezări în România.

Nu este un lucru nou pentru noi să vedem un primar sau un reprezentant al autorităţilor locale adoptînd un discurs rasist sau prezentînd crearea unor comunităţi segregate de romi ca o soluţie bună pentru problemele acestora. În Italia, dezbaterea nu este despre segregarea comunităţilor rome, care este deja o realitate, ci despre nevoia de a-i controla şi de a-i localiza.

În discursurile lor, reprezentanţii guvernului italian par îngrijoraţi în legătură cu condiţiile de trai ale romilor. Amprentarea a fost prezentată chiar ca un răspuns la caracterul inadecvat al locuirii şi la creşterea infracţionalităţii. Pentru noi, această măsură reprezintă o nouă formă de ghetoizare. Doar că, de această dată, nu există ziduri de cărămidă sau garduri, ci un gard digital. Ideea generală privind ghetoul este aceea de a-i ţine pe oameni laolaltă într-un spaţiu special şi de a le limita contactul cu ceilalţi. Din moment ce nu a fost oferită nici o explicaţie oficială privind folosirea bazelor de date digitale, sîntem îngrjioraţi că aceasta ar putea fi o formă modernă de ghetoizare, un alt mod de a construi garduri între romi şi ceilalţi.

Paşi pentru viitor

O lecţie simplă care vine din experienţa italiană este că politicile de locuire sînt puternic influenţate de felul în care problema locuirii este introdusă în discursul public. Dacă pornim de la premise greşite, ajungem la soluţii greşite. Prima direcţie înspre găsirea unui bun remediu este aceea de a avea politici publice privind problema locuirii în zone defavorizate. Trebuie să depăşim momentul în care abordăm problema locuinţelor doar cînd vin alegerile, cînd sîntem loviţi de o catastrofă naturală sau cînd taberele de romi sînt arse sau evacuate.

E nevoie de acţiuni imediate pentru îmbunătăţirea aşezărilor romilor din România şi pentru integrarea lor în planurile de dezvoltare a oraşelor. Problema locuinţelor este una sensibilă şi are nevoie de un puternic sprijin politic.

Conform estimărilor recente, aproximativ 3 milioane de români trăiesc în sărăcie severă şi în sărăcie extremă. Dacă reuşim să generăm programe de locuinţe pentru defavorizaţi, vom avea forţă de muncă pentru a genera creştere economică, iar aceştia se vor gîndi cu siguranţă de două ori înainte de a emigra. Deocamdată, de această forţă de muncă beneficiază societăţi care, în ciuda unor comportamente pe care le identificăm ca rasiste, sînt, în orice caz, mai incluzive decît societatea românească. Conştientizarea rolului economic al păturilor sărace este un tabu pentru politicienii români, parcă jenaţi de moştenirea discursurilor marxiste cărora încă nu le găsesc o alternativă decentă.

Un alt punct de reflecţie îl reprezintă reconsiderarea paradigmei „clasice“ asupra problemei locuinţelor. Aşa cum am văzut, ea nu este legată doar de sărăcie. Ar trebui să integrăm în problematica locuinţei chestiuni ce ţin de securitate, migraţie, discurs rasist şi violenţă. Problemele de locuire ale păturilor sărace au început să devină din ce în ce mai vizibile, iar ignorarea sau tratarea lor superficială de către clasa politică, mass-media şi societatea civilă vor afecta grav întreaga societate.

––––––––––––––

Florin Botonogu este coordonator social al proiectului Beautiful Romania iniţiat de United Nations Development Programme Romania.

Cătălin Berescu este arhitect.

Supliment realizat cu sprijinul Institutului Aspen Romania

Coordonat de Cristian CERCEL şi Ciprian STĂNESCU