OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Corin BRAGA
Le Paradis interdit au moyen age. La quête manquée de l’Eden oriental
Editura L’Harmattan, Paris, 2004,
404 p.

Paradisul este un loc istoric. Nu in sensul ca este un loc unde s-a intimplat ceva, ci pentru ca el exista in istorie, desi nu exista in geografie. E un loc care nu-si gaseste locul, ceea ce nu-l impiedica sa fie linistit, placut si pasnic. Azi e un simbol al fericirii, al desfatarii si al unei inocente imposibile, adica doar o referinta metaforica. Nu ne gindim ca, de fapt, paradisul pamintesc este locul pacatului, al nesupunerii protoparintilor, inceputul tuturor suferintelor omenesti. Inteleptii medievali, reflectind la chestiune cu multa seriozitate, au ghicit ca gradina Raiului, situata undeva la rasarit de cimpia zisa Eden, trebuie sa fie imaginea ruinei si a paraginii, de vreme ce nimeni nu mai locuieste acolo de citeva mii bune de ani (doar pentru Toma din Aquino acolo ar trebui sa se afle Enoh si Ilie).

- O aventura culturala si spirituala atintita asupra Orientului, izvor al oricarei revelatii a sacrului
Fiinta istorica a Paradisului consta in aceea ca, in Evul Mediu, stramosii nostri credeau ferm ca el se afla undeva la izvoarele Tigrului si Eufratului, in muntii Armeniei. Problema e ca din el trebuiau sa izvorasca, dupa traditie, patru fluvii. Celelalte doua se numeau Gihon si Phison. Alte doua fluvii, la fel de mari precum cele mesopotamiene, nu se afla in regiune, decit doar Gangele si Nilul. Dar acestea par ca isi iau apele din cu totul alta parte decit din Armenia. Asadar, urmeaza cu necesitate ca ele izvorasc de unde spune traditia sfinta, adica din Armenia, si apoi curg pe trasee subterane, ascunse la mare adincime sub scoarta Pamintului, pina in Africa si respectiv in Himalaya, unde izbucnesc in sfirsit la suprafata.
Corin Braga a studiat aceste credinte intr-o frumoasa carte, aparuta anul trecut la editura franceza L’Harmattan: Le Paradis interdit au Moyen Age. La quête manquée de l’Eden Oriental. Cartea este rezultatul unei teze de doctorat sustinute la Universitatea Lyon II cu profesorul Jean-Jacques Wunenburger, specialist in istoria si filozofia imaginarului.

Cunoscutul profesor prefateaza, de altfel, lucrarea: „Cu marea sa cultura si eruditie, scrie domnia sa, cu afinitatile pe care le are pentru cultura antica si medievala, dobindite atit in Europa bizantina sau balcanica, cit si in Europa crestinismului occidental (si refacind astfel unitatea Imperiului crestin de Rasarit si de Apus), Corin Braga a izbutit sa schiteze momentele culminante ale acestei aventuri culturale (prin calatoriile pamintesti) si spirituale (prin spatiile imaginalului teofanic), aventura atintita indelunga vreme asupra Orientului, orient nu doar geografic, ci orient simbolic, izvor al oricarei revelatii a sacrului“. Este, pare-se, doar un prin volum, cercetind sfirsitul Antichitatii si prima parte a Evului Mediu, dintr-o opera mai vasta, care ne va aduce probabil mai aproape de modernitate.
Cartea lui Corin Braga nu este doar o expunere, oricit de fina, a ideilor rostite de inaintasii nostri in legatura cu paradisul pamintesc. Ea are o teorie, care a fost expusa si intr-un articol publicat in Caietele Echinox. Dar dincolo de teorie, interesul cel mai viu pe care-l stirneste cartea se naste din prelucrarea unei literaturi putin cunoscute, in care un loc important il ocupa apocrifele si din care nu lipsesc o multime de texte publicate recent, ce-i dau medievistului obisnuit cu citarea la nesfirsit a acelorasi surse o impresie de prospetime si de noutate.

- Tentativa pentru descoperirea Paradisului este sortita esecului
In esenta, teoria lui Corin Braga este ca tentativele, imaginare sau reale, facute in cultura europeana pentru descoperirea gradinii in care Adam a vazut fata Dumnezeului celui viu sint sortite esecului. Aceste esecuri se datoreaza unui refuz, specific crestinismului, de a lua in serios dobindirea nemuririi ca solutie metafizica. Autorul ne aminteste ca in culturile mesopotamiene oamenii exceptionali erau ridicati de zei la cer si primeau nemurirea, prin intermediul unui ospat, al unei bauturi, al unei plante ori al unui fruct. Grecii, care-si eroizau mortii, acceptau bucuros ca un Ganimede sa fie ridicat la cer. Evreii au privit insa critic aceasta teorie. In mitul lor fundamental, prin gura lui Yahwe, au interzis oamenilor orice aspiratie la nemurire. Oprelistea se pronunta in gradina raiului. De aici tema cartii: paradisul este de atunci incolo interzis, iar orice cautare a lui va fi ratata.
Tabuul rostit de mitul fundamental se va transmite intregii culturi europene, cel putin in Antichitatea tirzie si in Evul Mediu. Mitul cautarii Graalului ar putea fi desigur legat de aceasta opreliste originara, deoarece Graalul, vasul mintuirii, nu este gasit decit pentru a fi pierdut sau pentru a fi transportat inapoi in Orient, de unde a venit.

- Ideea nemuririi in Evul Mediu
Pentru a fundamenta ideea ca tabuul nemuririi este pronuntat de cartea Genezei, in chip contrastant cu idei mesopotamiene anterioare, care acceptau posibilitatea ca unii oameni (Utnapishtim sau Ziusudra) sa acceada la viata vesnica, autorul are nevoie de teoria dupa care religia yahvista este o rasturnare a religiilor orientale, ale caror mituri le preia invers sau partial negativizate. Aceasta teorie este sustinuta de o serie de autori americani ca Jan Alberto Soggin, James Barr sau Howard N. Wallace. Insa Barr, in The Garden of Eden and the Hope of Immortality, subliniaza ca in Geneza nu apare cuvintul „cadere“ si nu se vorbeste de pacat.

Omul ar fi in toate religiile mesopotamiene, ba chiar si in textele Pentateucului, imaginat ca fiind pacatos prin firea lui, in chip natural, si nu datorita greselii Evei. Adam a fost creat bun, dar nu perfect, iar nesupunerea lui era previzibila pentru Creator. Cit despre moartea lui Adam, ea are loc abia dupa 930 de ani, astfel incit fiul lui, Abel, moare inaintea tatalui sau, fara sa fi comis nici un pacat, precum primul dintre acestia. Asadar, povestea marului nu istoriseste caderea omului, creat perfect si pierdut din propria-i vointa, ci sansa extraordinara pe care au avut-o doi oameni, Adam si Eva, de a deveni nemuritori. La fel, Adapa din mitul mesopotamian pierde ocazia de a minca „mincarea vietii“ si de a bea „bautura vietii“. Intr-un asemenea context interpretativ, nu este deloc limpede ca mitul Genezei este o preluare inversa a ideilor mesopotamiene – desi admit ca, la citeva pagini mai departe, istoria turnului Babel este (cum a aratat si Paul Zumthor) o relatare critica, negativista sau chiar razbunatoare a constructiei marilor zigurate babiloniene.

Ideea ca interdictia nemuririi este o tema relevanta pentru cultura europeana mi se pare corecta. Intr-adevar, ideea pare a induce un anumit ethos – daca nu in iudaism, atunci macar in crestinism. Cum unii specialisti spun ca interpretarea caderii omului prin Eva ii apartine doar Sfintului Pavel, adica este de data relativ recenta, ar rezulta ca tematizarea pacatului este specific crestina. Trebuie sa tinem seama de faptul ca in crestinism au existat intotdeauna mai multe curente interpretative, cu ethos-uri diferite. Dar Corin Braga are dreptate ca forma narativa a multor povestiri de Wanderung se poate datora acestei atitudini fundamentale, de scepticism fata de nemurire si de experienta religioasa a tabuului. Din punct de vedere cultural, o forma artistica se poate explica prin atitudini si valori inradacinate in textele fundamentale sau macar in lecturile dominante ale acestor texte.

Esecul cautarii paradisului se situeaza ontologic pe planul imaginarului, in ceea ce numim cultura, si de aceea orice varianta a pattern-ului va fi ori conforma, ori va stirni scandal. De aici, o prima problema, si anume cit de bine da seama o asemenea interdictie de cultura medievala. Pe de alta parte, e nevoie sa disociem intre problema nemuririi si problema topografica a regasirii paradisului ca loc de pelerinaj. O a doua problema, deci, ar fi ideea nemuririi in Evul Mediu. O a treia ar fi locul paradisului in relatarile de calatorie, reale sau fictive.
In cultura medievala, tema vinovatiei Evei si a intrarii pacatului in lume prin
primul om este bine documentata. Pe de alta parte, se pot scoate in evidenta si legende cum este aceea a lui Tannhäuser sau a paradisului reginei Sibylle, unde viata de desfatari, in ciuda vinovatiei care-i este atasata, e posibila pe pamint, dimpreuna chiar cu eternitatea ei. Jean Delumeau a studiat aceste teme si valorile care le sint atribuite. Totusi, oamenilor nu le e data insensibilitatea sau impasibilitatea unor creaturi cum sint zeii, sirenele ori demonii, si intr-un fel sau altul pierd darul posibil al nemuririi.

- Crestinismul este vazut ca revelatie a nemuririi, a eliberarii de moarte
In Evul Mediu, nemurirea este mai degraba prezenta decit absenta, mai degraba un bun de care se poate bucura virtual, la sfirsitul timpului, un crestin, decit o absenta dureroasa ori o nevoie neimplinita. Crestinul are un suflet nemuritor: e o idee pozitiva. Crestinismul este vazut ca revelatie a nemuririi, a eliberarii de moarte. Inversarea inversarii ebraice a miturilor mesopotamiene ale nemuririi, gnosticii o fac intr-un fel, iar crestinii in alt fel. Pentru gnostici, spune Corin Braga, Abel este un preot al materiei, fiindca-i aduce jertfe lui Yahwe, zeul cel rau. Pentru crestini, Isus a sfarimat portile iadului, unde ajunsesera dupa moarte Adam si Eva (desi, intr-un apocrif, stramosul oamenilor e dus la cer de un car tras de vulturi).

Relatarile de calatorie ne fac sa regretam ca Pamintul nu mai este azi un loc atit de rational cum il prezentau hartile de tip T-O (terrarum orbis). Pe acestea, O este Oceanul, de jur imprejurul oikumenei. Uscatul are forma unui cerc in care se decupeaza litera T, piciorul acesteia fiind format de Mediterana, iar bratele de Don si de Nil. Donul desparte Europa de Asia, iar Nilul separa Asia de Africa. Nimic mai simplu decit geografia, daca n-ar exista istoria sacra, care trebuie plasata in context. Astfel, Siberia si Mongolia sint tara lui Gog si Magog. Intr-o asemenea lume, poti calatori chiar fara sa te deplasezi prea mult, cum a facut-o Sfintul Macarie, aflat in cautarea gradinii Raiului, sau Jean de Mandeville, care a repovestit pur si simplu o multime de legende minunate, pretinzind ca le-a trait. Viata si cuceririle lui Alexandru cel Mare sint o alta ocazie de a se expune toata aceasta pseudo-cunoastere care ofera atitea marturii pretioase pentru analistul imaginarului. Preotul Ioan, un suveran mitic in a carui existenta cruciatii credeau inca, isi descrie tara intr-un mod care o face sa semene cu o intruchipare a paradisului terestru.

Corin Braga se misca dezinvolt prin traditia patristica, la fel ca si prin apocrife. Grecii si latinii se impaca sub pana lui, marturisind pe varii glasuri un imaginar comun. O bibliografie critica impresionanta, obisnuinta eruditiei, o formatie de baza foarte solida fac din Corin Braga unul dintre cei mai capabili specialisti tineri in domeniul filologiei. El anima un grup de (si mai) tineri cercetatori la Cluj, pe care ii conduce pe o directie serioasa, jalonata de granturi de cercetare, de publicatii si de colaborari internationale. Lui si lui Alexander Baumgarten, pentru ca este vorba de Cluj, le datoram o buna parte din optimismul nostru referitor la destinul cercetarii umaniste in Romania.