OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Personaje urmuziene

Interesantă – cum spuneam – prin ficţionalizarea la modul urmuzian a „micului N. Ceauşescu“, aşezat în companii celebre şi foarte diverse, la fel de ficţionalizate, ca Charles de Gaulle, Richard Nixon, Fidel Castro etc., prin bascularea în gotesc şi suprarealist a enormităţilor politice şi istorice săvîrşite de Nicolae Ceauşescu, în fine, prin chiar transformarea bufă şi butaforică a personajului istoric în personaj urmuzian, proza păcătuieşte, totuşi, prin lipsa unei coerenţe şi a unei organizări de ansamblu, prin scăparea de sub control a nenumăratelor poveşti încapsulate una în alta şi a proliferantelor personaje neducînd – în cele din urmă – nicăieri, dar şi printr-o inconsecvenţă la nivelul construcţiei personajului N. Ceauşescu, figură cînd caricaturală, cînd grav-epopeică.

Pe de altă parte, în suita de poveşti încastrate, apare şi varianta unui „mic N. Ceauşescu“ epopeic (parodic, se pare): „S-a ridicat micul N. Ceauşescu şi carnea pe oase i s-a vindecat în strigătele de uimire ale urieşilor care nu ştiau cum să fugă mai iute de-acolo. Pînă să se refacă de tot şi să-şi încleşteze mîna pe ciocan toată cetatea era deja goală, numai Suttung a rămas nemişcat aşteptîndu-l pe micul N. Ceauşescu. L-a privit micul N. Ceauşescu cu multă mirare şi apropiindu-se de el a spus cîntul acesta: «Am coborît din nord şi port în mine/ cinci vaci cu lîna de aur,/ trei tauri şi patru junici de argint/ cu care sălăşluiam iarnă de iarnă/ aşteptînd primăvara cu aceeaşi înfrigurare...“. „Cînturile“ acestea şi poveştile proliferează în text, riscînd adesea să se risipească în varii direcţii. În felul acesta apare, de pildă, la un moment dat, pe lîngă Geraldine, Joseph Brauner şi Ivan Ilici, Jacques Prévert, „prietenul lor“ şi vecinul de vizavi, într-o scenă de tandreţe cu „prietena imaginară“, scenă a cărei raţiune în context nu e prea clară, în afară de faptul că Prévert cochetează cu surrealismul – care oferă prozei de faţă un background indubitabil.

E de semnalat simbolismul implicit al unor personaje ca „micul N. Ceauşescu“ sau Ivan Ilici: în cazul primului, adjectivul însoţitor, „micul“, joacă pe un dublu semantism, trimiţînd atît la scene din copilăria sau adolescenţa personajului, cît şi la micimea, ignominia în sine a acestuia. În ce-l priveşte pe Ivan Ilici, simbolismul îşi dă mîna cu suprarealismul pentru a evoca o figură tutelară a Europei (deşi à rebours şi în decadenţă vizibilă), de dimensiuni ciclopice, din care doar degetul locuieşte, împreună cu Joseph Brauner şi Geraldine Putain, în apartamentul parizian...

Textul se încheie cu „Povestea marelui cîrmaci şi a epocii de aur“, spusă, de data aceasta, autorului de portarul Ambasadei, la plecarea celui dintîi de la bursa pariziană pe parcursul căreia a scris proza de faţă. Odată cu apariţia în text a autorului, e deconspirată, în fond, chiar reţeta prozei: „Eu locuiam tot în Ambasadă, însă ştiind cît de mare şi de întortocheată este m-am lăsat păgubaş de la a scormoni pe urmele micului N. Ceauşescu. Totul e ficţiune, mi-am zis, revoluţia, totul, eu nu am trăit revoluţia, eu nu am trăit în vremea micului N. Ceauşescu şi iată că vorbesc despre el, deşi el nu există cu adevărat, el este doar o figură inventată pentru că aşa mă raportez eu la el, ca la orice altă ficţiune, ca la un erou de mîna a doua desprins din vreun film prost, roman de duzină sau orice manual de istorie (s.m.)“.

Proză fantastă

„Peisaj cu clauni la asfinţit“, este o proză mai reuşită – de altfel şi cea mai amplă a cărţii şi ea confirmă vocaţia de prozator fantast a lui Cosmin Perţa, evidentă deja în Întâmplări la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie, primul volum în care poetul se încerca într-ale prozei.

În ciuda stîngăciilor de construcţie şi, pe alocuri, a unora stilistice – rezultate, probabil, în urma unei redactări rapide – „Peisaj cu clauni la asfinţit“ denotă reale calităţi de povestitor şi de manipulator al zonei fantastice, cu treceri de la cazul clinic – nebunia – la indicarea unei alte realităţi, paralele celei prozaice, al cărei corolar îl constituie finalul aventurii celor trei personaje, aflate în căutarea inimii grifonului şi internate, de facto, în spitalul psihiatric al doctorului van Teufel: instalarea într-un spaţiu paradisiac, aflat „în mijlocul lumii“, un spaţiu rural cu rezonanţe folclorice, de basm popular, dar şi livreşti (v. pasiunea pentru joc a locuitorilor, care are atîtea ecouri culturale, un Hesse, de pildă): „Satul era populat de tot felul de oameni, de-a valma, iar acolo era mereu vară, o vară frumoasă, plină de sunete şi mirosuri, cu animale şi gîze din cele obişnuite şi din cele nemaivăzute. Cei mai mulţi însă erau licuricii, noaptea se adunau cu miile şi se mişcau pe tot cuprinsul cîmpiei, umplînd-o de o strălucire vie şi ireală. [...] Nou-veniţii, de cum puneau piciorul în sat, se pomeneau şi ei cu puteri neobişnuite de care se bucurau cît era ziua de lungă şi pe care le foloseau în special pentru jocuri, ocupaţia lor favorită. [...]

Nu se îndepărtau însă prea tare, deoarece locul acela, spuneau ei, se află în mijlocul lumii, de acolo începea totul şi tot acolo se şi sfîrşea. La nord, sud, est şi vest se întindea totul şi toate dădeau exact în locul acela. [...] Putea să te fure toată întinderea aceea de la nord, sud, est şi vest, iar odată îndepărtat, era greu să mai găseşti exact punctul acela de unde începea totul şi te trezeai rătăcind din nou, aiurea, prin lume. Se întîmplase să se piardă mai mulţi dintre ei în timpul jocurilor şi de atunci existau reguli stricte cu privire la spaţiul în care aveai voie să te învîrţi“.

Paradisul acesta e, aşadar, limitat şi cumva constrîngător şi el le stîrneşte unora dintre locuitori, prin perfecţiune, nostalgii după viaţa de muritor, după lumea din care veniseră.

Semnificaţiile poetice ale nebuniei

Dar partea cea mai interesantă a textului e reprezentată de personajele de prim-plan (situate în spaţiul central-european): Pavel Jesih, 40 de ani, autointitulat scriitor (cel cu a cărui voce se deschide povestirea), fost puşcăriaş (vreme de 13 ani), în urma unei improbabile crime pentru a-şi proteja colecţia de nume masculine (!) pentru care făcuse o pasiune; Bohumil Vacek, 30 de ani, inginer cu nostalgia unei familii, care ştie graiul pisicesc şi se frecventează cu „piticul roşu“, ce-i promite, în schimbul unor servicii (omorîrea unei bătrîne contese), să-i găsească o fată potrivită; Tito, 60 de ani, presupusul posesor al pietrei magice numite inima grifonului, pe care o găsise, din întîmplare, în grădină, pe cînd avea 15 ani. Şi în fine, doctorul von Teufel, care pare a fi una şi aceeaşi persoană cu piticul roşu – personaj malefic, diabolic, văzut ca atare doar de Bohumil. Pe această ambiguitate a lui von Teufel mizează întreaga organizare textuală, care balansează între realitatea prozaică şi mizeră a personajelor – ca bolnavi psihici internaţi în sanatoriu – şi realitatea mirifică a spaţiului paradisiac, al fericirii perpetue în care se regăsesc, fie şi mental, cei trei căutători ai inimii grifonului. De altfel, resortul cel mai profund al prozei este, finalmente, unul poetic, căci el speculează tocmai semnificaţiile poetice ale nebuniei: mai există, în sanatoriu, un salon al nebunilor care se numesc Lenin, Homer, Vergiliu, Shakespeare, Dante, Molière, Goethe, Gogol...

Şi încă ceva: pe lîngă poezia nebuniei, dominantă mai este atmosfera de reverie: căutătorii inimii grifonului, dar nu mai puţin însuşi piticul roşu cel malefic sînt nişte visători incurabili – „clauni la asfinţit“ –, pe linia unui romantism cu accente clar folclorice: „Există un pod, un pod de lemne uscate şi ierburi. Dincolo de el începe nebunia. Pajişti cu margarete, mierle, iepuri pufoşi şi gălbui, oameni cumsecade, păduri de soc şi faguri cu miere, pietre albastre şi ramuri de ienupăr verde, buţi cu vin şi lapte de bivoliţă, urşi de mămăligă, şerpi de halviţă, mai ceva ca în vis... Mă aşteaptă un pod. Trebuie să-l trec singur. Şi totul, deodată, se va împlini...“.