Îţi vorbesc în acest ceas,
în aceste zile cînd/
mi-am pierdut harul poeziei/
iar ploile despărţirii ne înconjoară
pic-poc/ asemenea pieselor
de la jocul de Go.
Michael ONDAATJE, De vorbă cu tine
În ce măsură îi poţi
cunoaşte pe cei din jur? Sau, mai bine zis, în cazul în
care cei din jur îţi sînt mai mult sau mai puţin
indiferenţi, în ce măsură îi poţi cunoaşte pe cei pe
care-i iubeşti? S-ar putea oare găsi posibile răspunsuri în
realităţile trecutului – sau, dacă nu răspunsuri complete,
măcar unele certitudini care să rezolve problemele şi
incertitudinile prezentului? Fără îndoială, aceste întrebări
nu sînt noi, ele reprezentînd, în fond, una dintre
constantele literaturii de pretutindeni. Nici Madeleine Thien nu e
prima care se opreşte asupra lor. Însă Certitudine, romanul
pe care scriitoarea canadiană îl publică în anul 2006,
are meritul de a încerca să ofere tuturor acestor întrebări
– şi multor altora, pe deasupra – nu neapărat nişte răspunsuri
unice şi definitive, ci mai degrabă de a da cititorilor un prilej
de meditaţie asupra cîtorva din problemele esenţiale ale
lumii prezentului şi, deopotrivă, asupra contextului general al
secolului al XX-lea, marcat de conflagraţiile mondiale care au lăsat
urme de neşters asupra întregii umanităţi.
Madeleine THIEN, Certitudine, Traducere de Carmen Ciora şi Domnica Drumea, Editura Humanitas Fiction, Colecţia
„Raftul Denisei“, Bucureşti, 2009, 248 p.
Cuprinzînd mai multe spaţii de
desfăşurare a acţiunii, din Canada, de la Vancouver pînă în
Malaezia, Indonezia sau Olanda, şi raportîndu-se la mai multe
perioade istorice bine determinate, mergînd de la cel de-al
Doilea Război Mondial şi pînă în anii ’90, cartea
aceasta ar risca extrem de uşor să se piardă în detalii
inutile şi în excesive complicaţii narative. Însă
Madeleine Thien reuşeşte să evite cu mare grijă aceste pericole
şi să construiască o naraţiune care, deşi structurată pe mai
multe planuri (care fie se suprapun, fie se intersectează), nu
devine nici o clipă lipsită de substanţă şi nici incoerentă.
Evident, autoarea urmează, aici, mecanismele care o consacraseră
încă din volumul său de debut, Simple Recipes (2001) – se
raportează la tradiţia şi amintirile propriei familii (părinţii
săi fiind de origine sino-malaeză, stabiliţi la Vancouver) şi
alege să aducă în prim-planul romanului de faţă o
combinaţie de teme literare consacrate: războiul şi iubirea.
Desigur, substanţa nu e nouă, la fel cum nu e nici ideea de bază a
cărţii – universul plasat sub semnul confuziei de violenţa
războiului din Asia –, însă Thien transformă vechea „temă
internaţională“, prezentă adesea în literatură, cel puţin
de la Henry James încoace, o combină cu o serie de procedee ce
trimit la proza lui Michael Ondaatje (şi el scriitor canadian legat
de lumea asiatică), combinînd intriga din Pacientul englez cu
senzualitatea şi lirismul din Obsesia lui Anil, însă
găsindu-şi, aproape paradoxal, la capătul acestui complicat
experiment literar, vocea proprie şi reuşind s-o şi afirme cu o
neaşteptată pregnanţă.
Acţiunea romanului începe în
Vancouver şi este centrată pe situaţia în care se găseşte
medicul Ansel Ressing după neaşteptata moarte a iubitei sale Gail
Lim, alături de care trăise aproape zece ani, însă pe care o
dezamăgise profund, printr-un inexplicabil act de infidelitate, pe
care ea nu reuşeşte să-l ierte şi nici măcar să-l înţeleagă.
De aici, planul narativ se schimbă şi va fi centrat asupra
existenţei părinţilor lui Gail, Matthew şi Clara – şi, mai cu
seamă, asupra modului în care trecutul le schimbă şi lor
existenţa. Căci, în urmă cu ani de zile, în timpul
brutalei ocupaţii japoneze, pe cînd se afla încă în
Borneo de Nord, Matthew trăise o mare pasiune pentru Ani, însă,
din cauza colaborării tatălui băiatului cu forţele nipone, cei
doi se despart, iar el va pleca pentru totdeauna din această parte
de lume, pentru a-şi construi o nouă existenţă, departe de rănile
trecutului şi de sentimentul de vinovăţie pe care atitudinea
părintelui i-l provocase. Şi, ca şi cum aceste planuri n-ar fi
fost suficiente, Madeleine Thien mai construieşte încă unul –
dacă nu cumva mai multe, căci structura cărţii devine de-a
dreptul arborescentă –, plasat în Olanda, unde Gail,
specializată în documentare radiofonice, merge pentru a se
întîlni cu un colaborator care o ajutase să descifreze
un cod secret utilizat de un fost soldat de pe frontul asiatic din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-şi scrie
jurnalul. Însă, tot aici, ea îl va cunoaşte pe Sipke
Vermuelen, fotograful olandez care devenise soţul lui Ani, va
descifra şi o parte din misterele propriului său trecut şi ale
trecutului familiei sale – şi, esenţial, îşi va pune
întrebarea fundamentală a acestui roman, transformată, apoi,
de autoare, în adevărat laitmotiv („În ce măsură îi
putem cunoaşte pe ceilalţi?“), doar pentru a înţelege că
„a cunoaşte fiinţa pe care o iubeşti înseamnă nu atît
căutarea unui răspuns, ci un fel de act de credinţă“.
Se vede, chiar de la prima lectură, că
personajele pe care Madeleine Thien le construieşte sînt nu
doar marcate de trecut, ci de-a dreptul urmărite de acesta, cu atît
mai mult cu cît însăşi noţiunea de trecut se confundă,
pentru protagoniştii din Certitudine, cu imaginea războiului. De
aici şi accentul pus pe semnificaţiile exilului, ale despărţirii
de locurile dragi şi de fiinţele iubite. Şi tot de aici
dificultatea unei apartenenţe clar definite şi stabilite odată
pentru totdeauna, precum şi nevoia tuturor, de la Gail şi Ansel la
Clara, Matthew sau Ani, de a descoperi acel „acasă“ de care au
nevoie pentru a se împăca nu doar cu trecutul, ci şi cu ei
înşişi. Căci existenţa fiecărui personaj cuprinde
numeroase mistere, infidelităţi, promisiuni neonorate, goluri sau
situaţii inexplicabile, astfel că urmările anilor războiului sînt
încă extrem de actuale şi la a doua generaţie. Deloc
paradoxal, în ciuda oricărei posibile aparenţe, majoritatea
acestor personaje încearcă să rezolve toate dificultăţile
cu care se confruntă şi să umple golurile căutînd mereu
explicaţiile definitive, care, după ani de zile, se vor dovedi nu
neapărat inutile, însă, în orice caz, tardive pentru a
mai putea schimba ceva – iar întîlnirea pe care Matthew
o are cu Ani, doar pentru a afla că e tatăl unui băiat de a cărui
existenţă nu ştiuse nimic, nu face decît să pună o durere
nouă în locul unui gol vechi. Iar dacă unii dintre cei a
căror existenţă e urmărită în Certitudine se îndreaptă
către domeniul artei sau, dimpotrivă, către exactitatea ştiinţei,
pentru a găsi consolarea pentru problemele prezentului sau pentru
suferinţele trecutului, aceasta nu înseamnă decît că
autoarea e pe deplin conştientă de provocările pe care un asemenea
subiect i le pune în faţă, dar şi de singura posibilă
rezolvare pe care acestea o pot avea. Cartea nu devine, tocmai de
aceea, o expresie a vreunei politici corecte – indiferent care ar
fi aceasta! – şi nici vreo demonstraţie de retorică axată pe
tematica multiculturalismului. Ea îşi păstrează, de la
început şi pînă la sfîrşit, tonul meditativ şi
adesea elegiac, precum şi o uimitoare capacitate de a accentua mai
ales imaginile vizuale, prinse, nu o dată, într-o atmosferă
de senzualitate care, fără îndoială, ne trimite nu atît
la proza lui Michael Ondaatje, cît, mai degrabă, la poezia
acestuia din volumul Handwriting, lectură ale cărei semnificaţii
Madeleine Thien demonstrează că le-a înţeles pe deplin.
Veritabil studiu asupra naturii
iubirii, suferinţei şi despărţirilor de tot felul, romanul
acesta, avînd, pe alocuri, aerul unei naraţiuni poliţiste
care îşi ţine cititorul cu sufletul la gură, nu cade nici în
melodramatic şi lacrimogen, şi nici nu complică naraţiunea pînă
la punctul în care aceasta să devină prea greu de urmărit.
Ci, cu o măiestrie desprinsă parcă din arta muzicală, suprapune
doar fragmente ale liniilor narative principale, pentru a le dezvolta
ulterior, contrapunctic, şi utilizînd, pe alocuri, tehnica
fugii şi a compoziţiei polifonice. În acest context, rolul
epigrafelor se dovedeşte a fi tocmai acela de a clarifica sensul
fundamental al cărţii şi de a oferi încă o posibilă
perspectivă de lectură pentru destinele personajelor şi pentru
acţiunile lor. Astfel, cel dintîi e preluat dintr-o scrisoare
a lui Einstein: „Pentru noi, fizicieni convinşi, deosebirea dintre
trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie, chiar dacă una
stăruitoare“. Celălalt, aparţinîndu-i lui Michael
Ignatieff, vorbeşte explicit tocmai despre tema esenţială a
romanului: „Am putea face faţă la ce-i mai rău, dacă pur şi
simplu am renunţa să mai căutăm certitudinea. Dar care dintre noi
este capabil să renunţe la aşa ceva?“. Iar aceasta este şi
întrebarea căreia Madeleine Thien însăşi încearcă
să-i dea un răspuns, scriind această carte şi abordînd,
implicit, toate delicatele şi complicatele probleme ale
reprezentării narative, pornind, subtextual, de la simbolul codului
secret al jurnalului de război descifrat de Gail, convinsă, la fel
ca şi autoarea, că, dincolo de orice descifrare, mai rămîne
întotdeauna ceva care se încăpăţînează să
reziste înţelegerii. Iar dacă toate răspunsurile se vor
dovedi, în cele din urmă, insuficiente şi parţiale,
important este, pare a spune Thien, să nu uităm să medităm, măcar
din cînd în cînd, asupra lor.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters