OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tema recurentă a ultimelor spectacole ale regizorului Alexandru Tocilescu este comunismul. Casa Zoikăi, recenta sa premieră de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, îi prilejuieşte o nouă incursiune în perioada lui de început, în vremea cînd se consemnau victoria MRSO (pentru cei sub 30 de ani, MRSO – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie) şi constituirea URSS. Apărea astfel, forţat, o lume cu reguli strîmbe, care impunea domnia tiraniei şi a supravegherii, a fricii şi a minciunii, a imposturii şi a făţărniciei.

Trama piesei, prin seria de evenimente tragice, absurde, stupide, amuzante care au loc în această casă, devine expresia însăşi a adaptării individului în sistemul totalitar de Răsărit, a modalităţilor de supravieţuire dezvoltate. Indiferent de care parte a puterii s-ar afla, oricare ar fi statutul şi poziţia sa, adaptarea în cauză înseamnă activarea tuturor resurselor întru disimulare, minciună, fraudă, înşelătorie, ipocrizie, răutate, escrocherie... Acestea sînt datele caracteristice ale personajelor care populează apartamentul de o sută de metri pătraţi, transformat ziua în atelier de croitorie şi noaptea în bordel de lux.

De o parte a baricadei se află reprezentanţii puterii sovietice. Unul dintre ei este tovarăşul Gus (Valentin Teodosiu), care profită din plin de funcţia sa de director comercial. Încă de la început, intimidează şi înspăimîntă, dictează atitudini şi impune raporturi, apoi pare a se lăsa cumpărat cu atenţii şi fete, după care ameninţă mai mult sau mai puţin voalat, promite îndoielnic şi bea zdravăn. Sigur pe sine, îşi permite chiar să sufere sincer din dragoste (evident, nu faţă de soţie, ci faţă de o tînără văduvă, dezorientată, naivă şi visătoare – Emilia Popescu). Este însă greşeala pe care o va plăti cu viaţa.

Se mai află prin preajmă şi preşedintele comitetului de bloc. Într-un regim totalitar, acesta devine cineva cu drept de control al vieţii private. Portupeia (Gheorghe Dănilă) întruchipează jalnicul specimen, gata de orice pentru dramul de putere cu care a fost învestit. Iar acest „orice“, în cazul lui, se compune din presiuni fără efect, acte ratate de spionaj, accese timide de tiranie, încercări eşuate de a forţa mîna, ce nu pot fi însă ignorate de cei direct vizaţi.

Summum-ul acestor trăsături se întîlneşte la Ametistov (George Mihăiţă), un văr de circumstanţă al Zoikăi, care şi-a propus să rămînă în ţară şi să profite la maxim de pe urma regimului şi a oamenilor, conştient fiind că în vremuri confuze orice este cu putinţă. Acesta întruchipează versatilitatea absolută, fiind capabil să etaleze o infinită gamă de atitudini, întotdeauna însă în concordanţă cu starea, poziţia sau aşteptările conlocutorului, dar şi cu interesele sale. Dacă situaţia o cere, poate să fie servil sau tăios, înţelegător sau distant, melancolic sau pragmatic, viclean sau sincer, reţinut sau entuziast. Este motorul care pune în mişcare afacerile licite şi mai ales ilicite din croitoria-bordel. Este cel care-i antrenează pe toţi în afaceri şi orgii. Rezultatele sînt pe măsura eforturilor depuse.

Muzica, dansul, defilările de modă de la Paris, precum şi cele autohtone dau spectacolului un glamour aparte, pe care îl susţin convingător toate personajele aflate în plan secund. Prezenţele lor completează tabloul unei lumi în disoluţie, a prăbuşirii tuturor reperelor morale şi civice pe care comunismul le-a adus cu sine. Dimensiunea tragediei de jumătate de secol se impune cu pregnanţă din spatele veseliei şi al şlagărelor sovietice, al citatelor din Lenin şi al aplauzelor de altădată, înregistrate pe bandă, al umorului irezistibil al actorilor. Stîrnesc toate hohote de rîs, dar şi fiori de gheaţă.