OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In relatarea despre colocviul cu tema „Mircea Eliade nella cultura contemporanea“ (Roma, 22 martie), publicata in numarul 373 al Observatorului cultural, anuntam un interviu cu unul dintre protagonistii acestuia, profesorul Pietro Angelini. L-am mentionat atunci in primul rind ca autor al volumului, aparut in 2001, L’uomo sul tetto. Mircea Eliade e la „storia delle religioni“. Adaug acum faptul ca Pietro Angelini preda cursuri de antropologie culturala si de conflicte si sincretisme religioase la Universitatea „L’Orientale“ din Napoli.

De asemenea, a predat cursuri de etnologie si istoria religiilor la Universitatea din Cagliari, fiind autorul unor importante studii si volume despre istoria si metodele stiintelor antropologice si religioase.

Stimate domnule profesor, comunicarea dumneavoastra, cu titlul Eliade e Brelich: un confronto sul tema del sacrificio, a stirnit numeroase reactii in rindurile publicului. S-a vazut asta si la discutiile de la finalul colocviului. V-as ruga sa prezentati cititorilor Observatorului cultural ipoteza expusa la Roma.
De ceva vreme se poate observa in Italia o tendinta de a deduce din opera lui Eliade o intreaga teorie a sacrificiului. in fapt, este vorba de o tendinta inaugurata de Furio Jesi, autorul controversatului studiu aparut in 1978, La cultura di destra e la religione della morte, tendinta care a fost reluata, si chiar intarita ulterior, de un alt istoric italian al religiilor, Cristiano Grottanelli, intr-un volum aparut la Editura Laterza in 1999, care aduna cele mai importante studii asupra temei sacrificiului. in acest volum, Grottanelli il considera pe Eliade principalul exponent al unui curent care atribuie sacrificiului o semnificatie mintuitoare, interpretare care a putut insa degenera de cele mai multe ori intr-o ambigua exaltare a ideologiei sacrificiului. in comunicarea mea, am incercat ca prin relectura textelor sa aprofundez aceasta teorie care pune probleme nu numai pentru evidenta sa, dar si pentru imaginea hard pe care o da despre Eliade.

Este corect sa vedem in Eliade un „teoretician“ al sacrificiului?
Afirmatia reprezinta o exagerare. Eliade – este adevarat si inevitabil – acorda mai intotdeauna prioritate in cercetarile sale riturilor de sacrificiu, insa de fiecare data explica geneza, semnificatia si functia acestora, incadrindu-le in clasica sa teorie asupra permanentei regenerari. Ceea ce nu inseamna, automat, ca acorda riturilor de sacrificiu un rol autonom si specific. Cu o unica si semnificativa exceptie, insa: sacrificiile de constructie. Acestora, mult mai mult decit sacrificiilor agrare, Eliade le acorda o atentie speciala, probabil pentru ca ele pot fi interpretate ca niste mari metafore: sint, intr-adevar, rituri de intemeiere, care se ilustreaza si se explica singure – si nu socheaza, in plus, simtul comun. Cind ne gindim la ridicarea unui edificiu important: un turn, un pod, o casa, pare natural sa reflectam si la necesitatea de a ne pune in contact – prin intermediul unui sacrificiu, conform principiului do ut des – cu genius loci, spiritul locului. in acest caz, sa ne punem in locul acelui homo religiosus al lui Eliade: ne vom revolta, cu siguranta, in fata ideii ca importanta constructiei trebuie sa fie direct proportionala cu importanta vietii sacrificate. Exact asa se intimpla in Balada Mesterului Manole, binecunoscuta cititorilor romani, in care constructia ce trebuie inaltata este o manastire, iar victima este chiar sotia constructorului-sef.

Care este, in opinia dumneavoastra, esenta interpretarii date de Eliade Baladei Mesterului Manole? Cum se explica faptul ca aceasta interpretare a devenit unul dintre motivele contestarii autoritatii morale si stiintifice a lui Eliade?
Mircea Eliade a dedicat baladei patru studii: primul, care, din nefericire, nu s-a pastrat, e facut pe baza lectiilor sustinute intre 1936 si 1937 la Universitatea din Bucuresti, ca asistent al lui Nae Ionescu; al doilea, publicat in revista Zalmoxis, intre 1941 si 1943, intitulat Comentarii la legenda Mesterului Manole; al treilea a fost publicat in 1955, in Revue des Études Religieuses; in fine, al patrulea a fost inserat in mai amplul studiu Structurile si functiile mitului din 1956. in interventia mea de la Colocviul Eliade, organizat de Fundatia Dragan, am incercat sa analizez cel de-al doilea studiu, cel mai consistent si mai articulat, chiar daca mai putin cunoscut, mai ales in Italia, unde studiul a inceput sa circule numai dupa moartea lui Eliade, in traducerea lui Roberto Scagno.

De ce v-au atras atentia Comentariile lui Eliade la legenda Mesterului Manole?
Acest studiu prezinta foarte clar metoda pe care Eliade o utilizeaza de fiecare data atunci cind comenteaza un document si il face sa devina „viu“. Discursul sau incepe in mod descendent si continua apoi ascendent. Astfel, dinspre textul baladei romanesti, analizat cu mare finete, Eliade ne conduce spre variatul si impresionantul corpus al legendelor de edificare, raspindite in toata Europa rasariteana, si care a atras diferiti artisti si scriitori, intre care Kipling si Andric, cistigatori ai Premiului Nobel. Din acest corpus, Eliade „coboara“ spre studiul practicii rituale pe care acest tip de legende tinde sa il impuna memoriei colective sub forma a ceea ce numim sacrificiul de intemeiere. Dar Eliade nu se opreste aici: cine ii cunoaste opera isi da seama ca, inclusiv din punct de vedere stiintific, el are mereu in atentie „ceea ce se ascunde dincolo“, adica mitul. in cazul Baladei Mesterului Manole, mitul este acela primordial al sacrificiului care insoteste legendele privind intemeierea lumii; Cosmosul insusi este creat prin uciderea unei fiinte gigantice si raspindirea membrelor sale.

Dupa demersul descris mai sus, Eliade schimba directia si se aventureaza intr-o „ideologizare“ a secventei individualizate: toate sacrificiile de constructie nu ar fi decit repetarea rituala a mitului sacrificiului individual, avind, deci, o functie creatoare. Legendele, la rindul lor, nu reprezinta decit o transfigurare a actului fondator, prin excelenta. Daca legenda Mesterului Manole a ajuns in Romania esenta unei balade cu o constructie evident epica, inseamna ca poporul roman se recunoaste in aceasta balada si se raporteaza la ea – explicit sau implicit – atunci cind isi revendica radacinile spirituale. Cu alte cuvinte, conchide Eliade, balada este atit de iubita de romani pentru nobilul motiv ca acestia „nu se tem de moarte – iar atunci cind e vorba de o moarte rituala (precum o batalie), o infrunta cu bucurie“. Evident, aceasta a doua parte a discursului lui Eliade are un sens „ascendent“ si nationalist – si tocmai aici au aparut rezerve si obiectii. Dar au aparut dupa treizeci de ani de la publicarea studiului: si tocmai acesta e unul din paradoxurile literaturii pro si contra Eliade.

Este valabil acest paradox si pentru receptarea studiului cu pricina in Italia?
Asa cum am spus, studiul a circulat putin. Totusi, el a facut obiectul preocuparilor unor importanti cercetatori, precum Giuseppe Cocchiara, Angelo Brelich, Furio Jesi, Anita Seppilli; in plus, a fost recent contestat de Gianluca Nesi.
Cocchiara a scris in 1950 un important si consistent studiu dedicat baladelor referitoare la construirea podului din Arta (varianta greaca a legendei Mesterului Manole). Acolo si-a expus parerea despre interpretarea lui Eliade, retinind insa numai partea „descendenta“ a discursului acestuia si exprimindu-si chiar perplexitatea asupra rezultatului generalizant; arhetipul invocat in chestiune de Eliade ar apartine unui domeniu specific psihologiei, iar nu filologiei ori euristicii istorice.

Cocchiara, care s-a zbatut in zadar pentru publicarea in Italia a studiului lui Eliade, a avut cu savantul roman chiar un scurt schimb epistolar (reconstruit recent, dar inca nepublicat). Cercetatorul italian a evitat sa ia in considerare partea a doua, cea ideologizanta, a discursului lui Eliade. Mai mult, Cocchiara s-a numarat printre aceia care, in Italia, nu au acordat atentie posibilelor interpretari politice ale studiului, in contextul epocii in care acesta fusese scris. Spre deosebire insa de Furio Jesi, care, in studiul mentionat, s-a concentrat aproape exclusiv pe aspectul de „exaltare“ a sacrificiului uman, prezent in studiul lui Eliade. Dupa Jesi, ar fi vorba de un antisemitism ascuns al lui Eliade, care il ducea spre identificarea manastirii din Arges cu natiunea romana si a sotiei lui Manole cu minoritatea ebraica. Saltul de la conceptul religios la conceptul rasist e, desigur, mare, dar el a fost facut de Gianluca Nesi in articolul „Mircea Eliade e la mitologia nazista del sacrificio ebraico“, publicat in 1998, in care duce la extrema teza lui Jesi.

Au existat si interpretari „la obiect“ ale tezei lui Eliade?
Cel mai echilibrat a fost, in aceasta chestiune, marele istoric al religiilor Angelo Brelich, elev al lui Kerenyi si Pettazzoni. Alaturi de acesta din urma si de Ernesto de Martino, Brelich s-a numarat printre putinii din Italia care au incercat sa inchege un dialog critic, dar constructiv cu Eliade. Nu stiu in ce masura se poate sustine afirmatia lui Grottanelli, anume ca intreaga teorie a sacrificiului elaborata de Brelich poate fi interpretata ca un raspuns la excesele ideologice si speculative ale lui Eliade; sigur este insa ca, in cursurile tinute la Universitatea de la Roma, in anul 1966-1967 (si publicate acum citeva luni de M. Massenzio sub titlul Presupposti del sacrificio umano), Brelich analizeaza studiul din 1941-1943 al lui Eliade cu o metoda critica echilibrata si la obiect.

Obiectiile pe care istoricul le aduce interpretarii lui Eliade se pot reduce sintetic la trei. Prima este aceea ca riturile de intemeiere nu presupun un sacrificiu real, ci o moarte rituala, adica un rit autonom care nu implica raportul cu un spirit (adica cu genius loci), si nu cu o divinitate. A doua obiectie este aceea ca tema nu poate fi generalizata, intrucit recursul la sacrificiile rituale era rar si privea, invariabil, momentele de criza acuta ale societatii, cind trebuia restabilit un echilibru natural intrerupt de un eveniment nenatural. in fine – si acesta este punctul decisiv al argumentatiei lui Brelich –, Eliade plaseaza in mod arbitrar mitul la un nivel logic si cronologic succesiv celui al elaborarii sale, ca si cind riturile ar lua nastere din mituri; or, mult mai frecvent este cazul contrar. in orice caz, mitul reprezinta o creatie umana, si nu o prelungire catre absolut a dramelor pe care umanitatea le infrunta si le stapineste prin mecanismele pe care orice mit le pune in miscare. A explica un rit prin mitul aferent inseamna a atribui divinitatii alegerile – fundamentate istoric – pe care omul le face pentru a nu cadea in haosul disperarii si al inertiei.

Sinteti si autorul volumului L’uomo sul tetto. Mircea Eliade e la „storia delle religioni“, aparut la prestigioasa Editura Bollati Boringhieri in 2001. Ati putea sa ne prezentati ipotezele cele mai importante ale cartii dumneavoastra?
Cartea a incercat sa raspunda la doua imperative. imi dau seama acum ca primul era si ingenuu, si ambitios: voiam, in fapt, ca in Italia sa reinceapa, in limitele posibilului, o lectura a lui Eliade de la zero, ca si cum s-ar fi sters tendinta de a-l citi ca pe un text sacru, de a-l considera un clasic a priori, de a-l iubi fara rezerve, asa cum este adorat un guru sau un campion sportiv. Dar, in acelasi timp, priveam cu suspiciune scandalul iscat de lipsa tirzie de certitudini asupra trecutului sau si care, in loc sa provoace eventual un nou curent de interpretare, se transformase intr-o sterila „demonizare“ a operei lui Eliade in ansamblul sau. Efectul acesteia a fost insa ca Eliade reprezenta in anii ’90 un autor „indezirabil“, tot asa cum fusese si in anii ’60.

De ce spuneti ca demersul dumneavoastra era ingenuu?
Pentru ca acum mi se pare evident ca nu atunci era momentul potrivit pentru acest tip de demers; drept dovada, reactiile jenate sau isterice la aparitia cartii, venite atit de la admiratorii, cit si de la detractorii lui Eliade. Desigur, era pretul pe care trebuia sa il platesc, insa toate acestea m-au pus pe ginduri. Cu atit mai mult cu cit in cartea mea reconstruiam geneza a doua opere fundamentale ale lui Eliade (Tratatul de istoria religiilor si Samanismul), pentru a trasa o „a treia cale“ in lectura lui Eliade, plecind tocmai de la stratigrafia textelor. Au trecut sase ani de la aparitia cartii: din fericire, perspectiva este putin diferita astazi, au inceput deja sa se intrevada semnele unei schimbari. Sintem mai multi angajati pe aceasta „a treia cale“, care este, de altminteri, si aceea a lecturii detasate, fara prejudecati, a textelor lui Eliade unul cite unul, fara a cadea in tentatia de a recladi monumente care pot sa cada dintr-un moment in altul, dupa cum bate vintul.

Si al doilea imperativ caruia voia sa ii raspunda cartea dumneavoastra?
Al doilea imperativ avea un continut istoric si cultural. Voiam chiar – dar cu mai putine ambitii si cu mai putina ingenuitate – sa explic motivele si natura prestigiului, cu adevarat imens, de care s-a bucurat Eliade in Italia. Care erau admiratorii lui Eliade? Ce ii determina sa accepte, uneori cu ochii inchisi, modul sau de a intelege istoria religiilor? intrebarea era legitima cu atit mai mult cu cit succesul lui in Italia nu a fost unul de public, ci s-a datorat unui numar restrins de intelectuali.
Demersurile mele continua si in prezent, sperind sa le pot duce la bun sfirsit, inclusiv cu ajutorul altor specialisti. Acestea se refera la raporturile lui Eliade cu Ernesto Bonaiuti, cu Vittorio Macchioro, cu Giuseppe Tucci si altii. Dupa cum stiti, raporturile – epistolare si stiintifice – cu Pettazzoni au facut deja obiectul volumului lui Natale Spineto, Mircea Eliade storico delle religioni. Con la corrispondenza inedita Mircea Eliade – Károly Kerényi (Morcelliana, 2006).

V-ati oprit in cartea dumneavoastra la doua nume: Giovanni Papini si Ernesto de Martino. Care au fost cu adevarat raporturile lor cu Eliade?
Raportul Papini-Eliade a fost unul bazat pe afinitati elective; in schimb, raportul dintre Martino si Eliade s-a intemeiat pe cercetarile lor paralele. in orice caz, din studierea ambelor raporturi au rezultat noi reflectii, care-i pot interesa nu numai pe cititorii lui Eliade, ci si pe cei, atit de diferiti de primii, ai lui Papini si de Martino. Totusi, ele prezinta o trasatura comuna: cele doua raporturi (primul – intens, al doilea – delicat) nu sint guvernate de regula reciprocitatii. De la Papini, ca scriitor catolic, Eliade deduce o etica, „etica geniului“, pe care ulterior va tinde sa o interpreteze in cheie religioasa, conform careia geniul si misticul sint una si aceeasi persoana; de la de Martino, in schimb, preia ideea „terorii istoriei“, care il va conduce la reperarea mecanismelor culturale de aparare si, implicit, a tehnicilor de „dezistoricizare“. Ambele cazuri, cred eu, ilustreaza ideea ca intilnirea intre intelectuali de extractie diferita – chiar atunci cind nu se bazeaza pe reciprocitate – da nastere intotdeauna unor idei noi, fiind vorba in fapt de o intilnire intre reprezentantii a doua culturi.

Receptarea lui Eliade: un proces de selectie si sedimentare
Dupa cum stiti, anul trecut, odata cu aparitia unor noi contributii despre Mircea Eliade (comentate si in Observator cultural), precum si cu desfasurarea la Bucuresti a Congresului International de Istoria Religiilor, au fost reluate in Romania dezbaterile privind mostenirea si actualitatea lui Eliade, au reaparut si polemicile privind probleme controversate ale biografiei sale. As dori sa aflu punctul dumneavoastra de vedere asupra viabilitatii si actualitatii contributiei savantului roman in cimpul istoriei religiilor, mai ales ca dumneavoastra sinteti si autorul unei remarcabile prefete la editia italiana a Tratatului de istoria religiilor.

Este mai mult decit o mostenire. Putem vorbi de un proces de selectie si sedimentare care aseteapta sa se concretizeze intr-un fel de antologie „ideala“, care ar putea cuprinde – intr-un mod utopic, fireste – „ce e mai bun in Mircea Eliade“: in gindire, in eruditie, in proza, in memorialistica, si chiar si in corespondenta. Un demers care, fie din lene intelectuala, fie din exces de respect, a tot fost aminat, dar a carui urgenta devine tot mai evidenta. Marele „castel de cristal al operei lui Eliade“ (expresia ii apartine lui de Martino) trebuie darimat totusi, cel putin temporar, „deconstruit“, cum se spune astazi, fie pentru a stabili ce anume ii este specific lui Eliade si ce apartine traditiei, fie pentru a selecta ce ramine valabil.
Dupa cum nu poate fi „iubit“ in bloc, tot asa Eliade nu poate fi analizat in bloc, pentru simplul motiv ca nu este autorul granitic si monotematic pe care atit discipolii, cit si detractorii sai il descriu pentru a simplifica lucrurile. Or, Eliade s-a format din adolescenta sub semnul plurivalentei. Din acest punct de vedere, vina sa ar fi aceea ca a sacrificat – eu consider ca din motive preponderent academice – acest mod de a naviga „cu toate pinzele sus“ in oceanul cunoasterii.

Astfel, teama de a nu semana prea tare cu Papini, cu Iorga sau, generic, cu acel homo universalis destinat autodistrugerii a frinat generosul impuls initial al lui Eliade si l-a impins la a se multumi cu gloria universitara: tocmai el, care avea putin sau chiar nimic dintr-un profesor.
Ideea aceasta cred ca va parea multor cititori socanta. Se situeaza, asadar, virfurile creatiei lui Eliade in afara perioadei sale academice?
Trebuie sa recitim si sa analizam cu mult mai multa atentie pe acel Eliade din anii ’40 si din anii ’50. Esenta operei sale se afla in cele douasprezece-treisprezece carti pe care le-a scris intr-un ritm sustinut si fara repetitii excesive, de la studiul despre Balada Mesterului Manole la Mit si realitate. in comparatie cu acestea, ceea ce a scris dupa inseamna foarte putin, si aici ma refer inclusiv la Istoria ideilor si credintelor religioase, care, evident, nu trebuie sa lipseasca din biblioteca unui specialist. in realitate, nimic nou nu s-a mai adaugat carierei creatoare a lui Eliade. Nu stiu daca e important sa aflam motivele acestei bruste opriri. Stiu insa ca, de la un punct incolo, Eliade nu mai poate stavili – sau nu-si mai poate ascunde – tendintele de autoreciclare si de autocelebrare pe care, pina atunci, le controlase destul de echilibrat.

Deci, care ar fi dupa dumneavoastra reperele operei lui Eliade?
in cartea mea, m-am oprit – dar merita sa continui – la Tratat si la Samanism, care mi se par doua opere „colosale“: sint adevarate constructii epice, cu o arhitectura liniara si totodata indrazneata, cu cele mai multe semnificatii probabil ascunse. Constructii „cosmice“, de mai mici dimensiuni, insa pline de continut sint alte doua studii fundamentale despre mit, foarte citite si citate, dar care nu sint cunoscute cu adevarat in profunzime: Mitul eternei reintoarceri si Mit si realitate (mai ales acesta din urma). Ele contin, dupa mine, cele mai interesante idei si teorii ale lui Eliade. impreuna cu Imagini si simboluri si Mituri, vise si mistere, cele doua lucrari citate au intemeiat in disciplina istoriei religiilor studiul categoriilor (sacre si profane) ale Spatiului, Timpului si Persoanei.

As spune ca aici se afla masura contributiei lui Eliade la o disciplina care si-a ratat de multe ori vocatia teoretica.
Cit priveste alte valorizari, nu am instrumentele necesare pentru a decide daca si partea „nocturna“ a operei sale trebuie sa fie reanalizata. Ma refer la scrierile literare, despre calitatea carora am unele retineri. Dar eu nu sint critic literar... Impresia mea – repet, strict personala – este ca ne aflam in fata unor opere care, in cel mai bun caz, sint grevate de un exces de ideologie. As vrea sa adaug, totusi, ca aceasta impresie nu priveste cartile lui Eliade cu substrat explicit autobiografic: in acestea, Eliade este un scriitor mare si original. Jurnalele si Memoriile sale aduc o contributie majora la reconstructia istoriei intelectuale a secolului trecut. Din acest punct de vedere, Mircea Eliade este comparabil cu André Gide, Julien Green, Stefan Zweig, Gertrude Stein si, evident, cu Giovanni Papini.
O intrebare directa: ce credeti despre discutiile care au avut si au inca loc in Romania, in Italia sau in Statele Unite despre optiunile politice de tinerete ale lui Eliade, despre asa-zisa sa „vinovatie“

privind „nerecunoasterea“ sau „ascunderea“ acestora? Sint astfel de discutii relevante – sau pot aduce noi valorizari – pentru ceea ce am discutat mai sus, anume mostenirea intelectuala a lui Mircea Eliade?
Daca ne limitam la sfera intelectuala, atunci se ivesc doua probleme, in opinia mea. Ambele majore, ambele privind iluzoria forta a tacerii: tacerea sustinatorilor lui Eliade, pe de o parte, si tacerea lui Eliade insusi, pe de alta parte. Despre celelalte probleme (biografice si filologice) privind adeziunea sa la Garda de Fier, si apoi la miscarea anticomunista, as spune ca s-a discutat chiar prea mult in ultimii 20 de ani. Daca nu se vor mai ivi alte marturii si documente (lucru putin probabil), „cazul Eliade“ ar putea fi inchis definitiv in scurt timp. inchis din punct de vedere istorico-politic. La nivel istoric-cultural insa, as spune ca el ramine inca deschis. Deschis in sensul ca totul trebuie revazut si analizat in profunzime, renuntindu-se insa la indignarea – altminteri, de inteles – asupra gravitatii faptelor lui Eliade. Un prim pas in aceasta directie ar fi, in opinia mea, studiul cenzurilor intelectuale (omise sau impuse) care, de-a lungul multor ani, de la sfirsitul razboiului la moartea autorului, au insotit construirea oficiala a biografiei sale.

In anii ’50, valul a cazut si imparatul s-a vazut dintr-odata gol
Care este situatia „la zi“ a acestor dezbateri in Italia?
Este istoria unei taceri asurzitoare. Spun asta pentru ca, la inceputul anilor ’50, multi intelectuali – functionari culturali, istorici, politici – aveau cunostinta despre parcursul lui Eliade, gratie cailor diplomatice. Cu toate astea, cu exceptia unui caz – care a facut vilva in epoca si asupra caruia voi reveni –, pentru mult timp optiunile politice ale lui Eliade (deloc marginale in viata si personalitatea sa) au ramas in sfera discutiilor private sau a birfelor. Acolo, Eliade era un „clasic“, deci deasupra oricarei banuieli, dincolo de contingentul si mizeriile istoriei omenesti. Asadar, ca unul „de neatins“ fie pe plan stiintific (pentru ca nimeni nu se incumeta sa il citeasca pe Eliade cu un ochi critic), fie pe plan biografic (redus, in genere, la calatoriile si recunoasterile academice). Aceasta realitate poate sa ne uimeasca – si sa nasca o serie de controverse –, pentru ca printre admiratorii italieni ai lui Eliade nu era numai un Tucci, care nu avea nici un interes sa cerceteze trecutul savantului roman (fie si numai pentru ca era vorba de un trecut pe care cei doi il impartaseau intr-o oarecare masura), erau si intelectuali cu un profil etico-politic superior, ca Pettazzoni sau Brelich. Acestia au preferat insa, din motive inca neclarificate, sa nu abordeze tema, considerind-o poate de un nivel inferior sau, in orice caz, in afara sferei lor de competenta. Astfel, fara a le fi fost aceasta intentia, tacerea lor i-a adus un deserviciu lui Eliade, pentru ca a contribuit la construirea unui portret prea putin sau deloc uman, a unei „efigii“ ce nu putea fi refacuta, altminteri nu ar fi aparut in discursul despre Eliade, a unui flux incontrolabil de opinii obscure si nelinistitoare.

Puteti dezvalui cititorilor Observatorului cultural exceptia de care vorbeati mai sus in receptarea lui Eliade in Italia?
in anii ’50, pentru o clipa – sau chiar mai putin – valul a cazut si imparatul s-a vazut dintr-odata gol. Dar e vorba de un episod prea putin edificant, instructiv doar in masura in care depune marturie despre razboiul rece care se instaurase in climatul politic si cultural. in redactia Editurii Einaudi, care avea in lucru o serie de traduceri din opera lui Eliade, ajunse vestea ca era vorba, in fapt, de un autor „cu un inalt grad de risc“ pentru o editura care facuse din atitudinea antifascista un titlu de glorie. Stirea a fost oficializata de Ambasada Romaniei la Roma si sustinuta apoi de Ambrogio Donini, inalt functionar al Partidului Comunist Italian, responsabil in Comisia de Cultura si cunoscut indeosebi pentru intransigenta sa politica, dar si pentru reala competenta in domeniul studiilor de istoria religiilor. Deciziei de stopare a proiectului Eliade luata de Donini i s-au raliat imediat alti trei sau patru intelectuali, apropiati fie doctrinei partidului, fie Editurii Einaudi, in scopul de a determina conducerea acesteia sa intirzie aparitia Tratatului si sa o abandoneze pe cea a altor traduceri (Samanismul, Mitul eternei reintoarceri, Imagini si simboluri), acestea din urma ajungind mai apoi, cu mari pagube pentru Einaudi, in cataloagele altor edituri.
in acel episod doar un singur intelectual, Ernesto de Martino, s-a pronuntat in favoarea publicarii lui Eliade, cu solutia de compromis a introducerii unor „avertismente pentru cititor“. Dar nici el nu a avut curajul – politic si intelectual – sa abordeze chestiunea transant si sa depaseasca limitele unei lecturi „stiintifice“ a parcursului lui Eliade. Un lucru este sigur: asupra trecutului lui Eliade ori se asternea in acei ani un val de tacere, ori izbucneau semnele unui scandal. Nu am depasit nici astazi, cel putin in Italia, aceasta sterila alternativa.

Trebuie sa adaug neaparat faptul ca ne-am aflat si ne aflam in aceasta situatie chiar din pricina tacerii lui Eliade insusi, care a favorizat – daca nu chiar provocat – aparitia unor reactii extreme referitoare la atitudinea sa. Iar aceasta este o problema inca si mai dificila decit cea precedenta, pentru ca ne pune intr-o mare incurcatura.
Nu as reusi, in limitele unui interviu, sa convertesc aceasta „incurcatura“ intr-un instrument de analiza si reflectie, chiar daca este, dupa mine, singura cale de urmat; de aceea, voi prezenta trei puncte de vedere, care pot constitui ulterioare piste de cercetare.

Si care ar fi acestea?
Asupra motivelor tacerii lui Eliade este, cred, inutil sa se mai insiste. Eliade se simtea in pericol, fie in Franta, fie in Statele Unite. Anumite concesii i-au pus in pericol atit cariera in formare, cit si numele si, probabil, chiar si viata, mai ales in anii de virf ai Razboiului Rece (dar nu numai atunci, ca sa ne referim la misterioasa asasinare a elevului sau, Culianu, intimplata dupa caderea Zidului Berlinului). Eliade se simtea cu constiinta curata, dar stia, in acelasi timp, ca cea mai mica aluzie la trecutul sau putea sa declanseze un scandal si polemici de joasa extractie, exact cum s-a intimplat si in cazul confesiunii recente a lui Günter Grass.
Cu toate acestea, ramine valabil faptul ca Eliade nu a stiut sa-si gestioneze pina la sfirsit propria biografie, ceea ce este oarecum surprinzator, pentru simplul motiv ca s-a implicat mult timp, si in mod constant, in construirea publica a propriei biografii, cu o energie mult disproportionata in raport cu rezultatul pe care il cunoastem astazi.

Mai ramine sa ne precizati celelalte doua puncte de vedere asupra „tacerii“ lui Eliade...
Al doilea: nu putem afirma raspicat ca tacerea lui Eliade a fost absoluta. Sau, cel putin, nu acum. Esenta problemei sta in natura tacerii lui Eliade. De citeva ori in cursul ultimilor ani de viata, el a sustinut ca ar fi scris „totul“ si ca nu ar mai avea nimic de spus despre trecutul sau. Din punct de vedere teoretic, ramine de demonstrat exact contrariul. Daca vrem sa mergem la fondul chestiunii, atunci trebuie sa luam ca atare aceasta afirmatie a lui Eliade si sa procedam la o relectura a operei sale – ce este publicat si ce este inedit – cu acea ingenuitate si incapatinare specifice celui care se „preface“ ca da crezare, tocmai pentru a-l pune la incercare pe autor prin proba textelor, fara a pleca insa de la prejudecata – foarte raspindita atit printre cei „indulgenti“, cit si printre cei „intransigenti“ – ca Eliade a ales calea cea mai usoara (aceea a minimalizarii), care este o cale fara intoarcere. in fine, sint multe cai de urmat, incepind cu cele indicate, desi vag, de catre Eliade insusi: ma refer mai ales la dubla semnificatie a Padurii interzise. Sa nu uitam, apoi, de jurnale, memorii, corespondenta: toate sint de reexaminat.

Care ar fi, in concluzie, esenta unei noi evaluari si valorizari a lui Eliade?
Cea mai importanta limita teoretica a lui Eliade a fost, fara indoiala, absenta, in itinerariul sau intelectual, a reperelor autocritice. Demersul care mi se pare necesar pentru o noua evaluare a lui Eliade ar avea ca scop cel putin relevarea logicii si dimensiunilor acestui tip de atitudine, pe care eu insumi am taxat-o pripit acum ceva timp drept nestiintifica si imorala. Redescoperirea planetei Eliade depinde de noi si de modul nostru de a fi inlauntrul Istoriei. Eliade nu este un caz prin el insusi, dupa cum nu este nici unul diferit de noi. Si cred ca tocmai de aceea ne tulbura si, intr-un fel sau altul, ne intereseaza in mod direct pe toti.