OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Amendarea eseistului Mircea Mihaies de catre Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii pentru un articol considerat discriminator pe criterii de virsta a propulsat in prim-plan un subiect pe cit de delicat, pe atit de imposibil de ocolit de catre cei preocupati de politicile publice privind discriminarea: relatia dintre libertatea de exprimare si lupta impotriva discriminarii. Cazul Mihaies a fost comentat de presa nationala si disecat pe canalele de televiziune. De curind, mai multi intelectuali publici au fost invitati sa-si expuna punctul de vedere intr-un numar al revistei Dilema veche (61/2005).

Desi primii pasi au fost facuti, mai ramine mult pana la o dezbatere la rece, impersonala si informata, a temei. O demonstreaza chiar numarul revistei amintite, pe care il voi folosi in continuare ca punct de plecare intr-o discutie a principalelor puncte ce merita atinse intr-o dezbatere de substanta a relatiei dintre libertatea de exprimare si anti-discriminare, precum si a celor mai importante obstacole pe care o asemenea discutie le-ar avea de depasit. Sa incepem cu acestea din urma.

- Ocolirea sistematica a problemei de fond
O prima caracteristica a grupajului din Dilema veche se vadeste ocolirea sistematica a problemei de fond de catre majoritatea covirsitoare a celor invitati sa se exprime. In afara de Mihaela Miroiu si Horia-Roman Patapievici, nici unul dintre autori nu se incurca in detaliile cazului ori in tema ampla pe care acesta o ridica. Cititorul doritor de lamuriri are parte de literatura oniric-deconcertanta, descrieri ale „starii de fapt“ din universitatile americane, scurte consideratiuni despre utilizarea apelativelor condescendente in public sau productia de accesorii casnice inainte de 1989, de istorioare cu jurnalisti rromi si razboaie intre sexe.

Mihaies este, cu exceptiile notate, complet absent din textele grupajului, iar de o discutie cit de cit consistenta a discriminarii si/sau libertatii de expresie nu poate fi vorba.
E greu de izolat cu precizie cauza acestei reticente – daca despre asa ceva este vorba – in tratarea chestiunilor concrete puse pe tapet de cazul autorului timisorean. Pesemne ca la mijloc se afla si o slaba apetenta a intelectualilor publici de la noi pentru teme mai tehnice, precum conflictul dintre libera exprimare si lupta impotriva discriminarii. Nu ca problema de fata ar fi, la urma urmelor, exagerat de abstracta sau excesiv de specializata. Dimpotriva, termenii sai ar trebui sa faca parte din vocabularul politic comun al cetatenilor oricarei democratii. Una peste alta, asemenea abordari, pe care nu as ezita sa le numesc frivole, ar trebui sa ocupe un loc marginal intr-o dezbatere publica serioasa.

O alta trasatura comuna textelor avute in vedere, oarecum legata de cea comentata anterior, o constituie personalizarea perspectivei in detrimentul efortului de obiectivizare.
Atunci cind contributorii nu istorisesc anecdote la persoana intii despre acuzatii de hartuire sexuala – aduse, pe deasupra, de vreo universitara care-si ascunde cu dexteritate calitatea de a nu fi „chiar asa urita“ –, ei ramin blocati in universul experientelor proprii. Transferul de energie de la istoria traita la judecata de ansamblu nu se mai produce. In loc ca prima sa functioneze drept catalizator pentru cea din urma, i se substituie in intregime. Consideratiile stagneaza, prin urmare, la nivelul experientelor mai mult sau mai putin placute pe care autorul a avut sansa sau, dupa caz, nesansa sa le traiasca in Occidentul imbibat de corectitudine politica (sau pe strada, sau la job, sau inainte de 1989…). Depasirea anecdoticului personal se arata, la rindul sau, indispensabila pentru angajarea unei dezbateri publice fructificabile.

In al treilea rind, simpla asociere a libertatii de exprimare cu discriminarea pare sa orienteze automat interesul comentatorilor spre Statele Unite. Motivul nu e greu de ghicit – ideea ca America ar fi cumva reprezentativa prin violarea primeia in scopul combaterii celei din urma a ajuns un loc comun in mentalul romanesc, pe care nimeni nu pare sa se mai osteneasca astazi sa il conteste.
Or, o asemenea perspectiva comporta doua dezavantaje importante. Mai intii, se bazeaza pe o proasta cunoastere a sistemului politic si juridic american. Numai asa se pot explica fraze precum „masurile guvernamentale impuse sin SUAt universitatilor s…t (obligate sa angajeze conform proportiei minoritarilor din totalul populatiei)…“. Autonomia universitara in SUA este suficient de puternica, in sine si relativ la Europa vestica, incit sa nu se puna problema impunerii de sus a criteriilor de angajare. Ideea unor cote conforme cu „proportia minoritarilor din totalul populatiei“ a fost sistematic respinsa de Curtea Suprema, ca si de comentatorii potrivnici ori simpatetici combaterii discriminarii.

- Fixatia americana ar trebui abandonata
Identificarea SUA cu restrictiile impuse liberei expresii in vederea protejarii categoriilor defavorizate constituie o falsificare grosolana, cu atit mai mult atunci cind termenul explicit sau implicit al comparatiei e Europa civilizata. Protectia acordata libertatii de exprimare in Statele Unite de catre prevederile constitutionale si jurisprudenta Curtii Supreme s-a dovedit cu mult mai ferma si mai sistematic aplicata decit in statele membre ale Uniunii Europene. Horia-Roman Patapievici nu ne spune care sint „masurile legislative de ingradire a libertatii individuale de expresie“ pe care le condamna in America anilor ’90.
Acolo unde au existat, acestea au fost invalidate de judiciarul federal. Oricum, palesc pe linga legislatia in materie adoptata de statele europene. Sanctionarea de catre stat a discursului rasist, xenofob ori negationist – o realitate in mai multe state de pe Vechiul Continent – ramine inca tabu peste Atlantic. La nivelul institutiilor publice – grup care include si o majoritate a universitatilor importante –, curtile au respins constant incercarile de a impune restrictii dreptului la libera exprimare.

Asocierea Americii cu „corectitudinea politica“ deturneaza discutia de la cazurile cu adevarat relevante: mai intii Romania, unde exista de ceva vreme legislatie care incrimineaza discursul „discriminator“; si, mai apoi, statele europene, al caror sistem juridic e mai apropiat ca structura de cel autohton si mult mai probabil poate sluji acestuia ca model. Fixatia americana ar trebui abandonata in favoarea unei analize a situatiei din tarile mai apropiate geografic si cultural. Cel mult, America ar putea servi drept standard in privinta apararii libertatii de exprimare.
In fine, ultimul aspect la care ma voi referi aici priveste polarizarea opiniilor la extremele laissez-fair-ista si, respectiv, interventionista, lasind neacoperit un spatiu vast de acomodare a protectiei libertatii de exprimare si a combaterii discriminarii.

- Doua texte inteligibile: al Mihaelei Miroiu si al lui Horia-Roman Patapievici
Singurele texte care se pronunta inteligibil cu privire la relatia dintre cele doua principii apartin, asa cum spuneam, Mihaelei Miroiu si lui Horia-Roman Patapievici. Primul sustine sanctionarea unor afirmatii „discriminatoare“, precum aceea ca persoanelor in virsta ar trebui sa li se interzica dreptul de vot, sau ca ar trebui oprit accesul femeilor la profesii si pozitii de putere. Cel de-al doilea condamna, cu vehementa specifica, chiar ideea unui Consiliu National de Combatere a Discriminarii, denuntat ca faptas al unei mineriade pe taramul libertatilor civile.

Cred ca ambele solutii se dovedesc inacceptabile. Daca analiza tropismelor limbajului xenofob, ageist sau patriarhal oferita de Mihaela Miroiu se arata lucida, empatica si convingatoare, concluziile desprinse sint incompatibile cu statutul libertatii de exprimare intr-o societate democratica. Idei precum aceea ca persoanele in virsta ar merita sa piarda dreptul de vot, ca locul femeilor e la cratita ori ca Holocaustul e o inventie, ca romii sint genetic inferiori albilor, ca sectele neoprotestante nu au ce sa caute pe teritoriul unei tari ortodoxe s.a.m.d. apartin dezbaterii politice elementare. A plasa asemenea asertiuni in sfera incriminabilului se reduce la a transforma dezbaterea politica intr-un discurs monocolor.

Imi vine greu sa vad cum statul si-ar mai putea aroga dreptul de a sanctiona faptele de discriminare rasiste, xenofobe, antisemite sau de gen in conditiile limitarii drastice a dezbaterii publice cu privire la rasa, etnie, Holocaust ori rolul social al femeilor. Dimpotriva, expresia libera trebuie sa functioneze ca o premisa indispensabila combaterii discriminarii, care implica asumarea de catre stat a unui punct de vedere moral clar conturat (ne mai vorbind de dreptul de a interveni in sfere considerate inca sacre de unii, precum libertatea contractuala, redistribuirea veniturilor, sau criteriile de selectie la angajare).
Desigur, exista un aparat teoretic destul de bogat in sprijinul libertatii de exprimare, de la teze metafizice despre natura adevarului, la teorii morale despre autonomie (a vorbitorului si a auditoriului) si la consideratii privind profilaxia maladiilor autoritariste (inclusiv citeva versiuni ale argumentului „pantei alunecoase“).

Nu e aici locul pentru a discuta pe larg aceste chestiuni, dar ele vor trebui avute in vedere in orice dezbatere privind libertatea de expresie si anti-discriminarea, laolata cu distinctii precum aceea dintre act expresiv si act (sau, mai bine zis, fapta) de discriminare.
De partea cealalta, mai ales din directia intelectualitatii de mare vizibilitate culturala, se intrevede pericolul transformarii luptei pentru libertatea de exprimare in combaterea anti-discriminarii. Articolul lui Horia-Roman Patapievici despre Legalizarea criminalizarii diferentelor de opinie ofera un bun exemplu despre cum nu trebuie tratat raportul dintre cele doua principii discutate aici. Si anume, confundind protectia libertatii de exprimare cu o atitudine nediferentiat si vehement antietatista, iar apoi opunindu-le pe acestea unui profil caricatural al „corectitudinii politice“, care acopera orice tendinta ce indrazneste sa se manifeste mai la stanga fata de punctul de centru politic (fixat lax de autor).

Urmarea fireasca a acestui tratament nediscriminat al combaterii discriminarii, care trateaza holist orice forma de rectificare sau prevenire a faptelor de discriminare, este denuntarea, pe deplin nenuantata, a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii ca o forta minereasca pe tarim legal. Emanatie a cabalei „organizatiilor care promoveaza agenda corectitudinii politice“, CNCD se transforma intr-o autoritate a carei misiune se reduce la „sanctionarea judecatilor de valoare considerate nocive“. Ca urmare, orice aparator consecvent al libertatii de exprimare nu ar avea cum sa urmareasca altceva decit defiintarea Consiliului, atita vreme cit misiunea sa e prin definitie incompatibila cu protectia liberei expresii.

Din fericire, asa cum spuneam, exista strategii intermediare de lupta impotriva discriminarii, care nu presupun restringerea dreptului la libera exprimare. Acestea se sprijina, mai intii, pe masuri de sanctionare a faptelor de discriminare si, mai ales, pe masuri pozitive de cultivare a valorilor tolerantei si integrarii, de prevenire si remediere a injustitiei, masuri care nu sint nicidecum straine societatii romanesti. Actiunea afirmativa in favoarea tinerilor rromi, de pilda, a devenit o realitate institutionala in mai multe universitati publice si trebuie continuata. Statul poate contribui la formarea si sustinerea de lideri ai comunitatilor defavorizate si grupurilor discriminate in mod traditional. Mai important, autoritatile pot promova o mentalitate toleranta fata de comunitatile etnice, rasiale, religioase, de gen, sexuale etc. discriminate: prin oferta de cursuri despre Holocaust in institutiile militare, asigurarea unei prezentari corecte a acestuia in manualele de istorie, eliminarea termenilor si reprezentarilor sexiste din cartile scolare, introducerea comunitatilor etnice si rasiale minoritare in acestea din urma si asa mai departe.

In fine, statul poate organiza pe bani publici campanii de promovare a valorilor asociate anti-discriminarii, dupa cum poate recomanda institutiilor publice – tinind cont de specificul si autonomia acestora – sa elaboreze coduri de limbaj si sa infiinteze comisii de etica, insotite de proceduri adecvate de contestatie si recurs.
Fata de ingradirea libertatii de exprimare, masurile pozitive au doua avantaje imediate. Mai intii, ridica probleme de natura principiala, indraznesc sa afirm, mai putin serioase. Ceea ce nu inseamna ca masurile speciale sint lipsite de dificultati specifice, ci doar ca acestea din urma nu vor avea greutatea celor asociate restrictiei dreptului la libera exprimare.
In al doilea rind, masurile pozitive functioneaza mai eficient decit sanctionarea opiniei.

Interzicerea discursului asa-numit „discriminator“ (in realitate „doar“ rasist, xenofob, sexist, antisemit), eliminarea sa completa din spatiul public, are toate sansele sa duca la auto-reprimare, interiorizarea cliseelor intolerante si internalizarea celor conspirationiste, precum si la transformarea bigotismului in martirat pe altarul drepturilor civile. Asa cum scria Jefferson cu mai bine de jumatate de secol inainte de Mill, restrictiile impuse expresiei ii fac pe oameni mai ipocriti, nicidecum mai generosi. Masurile pozitive, in schimb, au avantajul de a combate discriminarea „la locul faptei“, rectificind injustitiile acolo unde acestea se petrec si promovind activ toleranta. Fara a minimaliza potentialul lor de intruziune, masurile speciale ramin, la nivel subiectiv, mai putin intruzive decat sanctionarea opiniei. Decuplate de restringerea libertatii de exprimare, ele vor pastra functionala o supapa de eliberare a tensiunilor acumulate in lupta impotriva discriminarii.

In incheiere, as spune ca marea miza a dezbaterii publice cu privire la relatia dintre anti-discriminare si dreptul la libera exprimare ramine functionarea pe coordonate firesti a CNCD. In ciuda vehementei cu care e contestat de o anumita sectiune a intelectualitatii publice, Consiliul constituie o institutie indispensabila in raport cu misiunea pentru care a fost infiintat. Tocmai de aceea excesele sale, in cazul Mihaies si altele similare, au de ce sa stirneasca ingrijorarea. Vigilenta sanctionarii faptelor de discriminare ar trebui dublata de apararea, nu mai putin vigilenta, a expresiei, care va acorda un plus de legitimitate deciziilor institutiei.