OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Literatura japoneză, epurată de orice eventual balast verbal, oferă de obicei imagini criptice, codate aşa încît numai cunoscătorul unor elemente de cultură şi civilizaţie niponă să le pătrundă înţelesul. Banala mişcare a unui evantai, tremurul unei pleoape, sclipirea fulgurantă a unei ape, umbra unui zîmbet, în cazul nostru, sînt mărunte incidente naturale care punctează imperceptibil acţiunea, dezvăluind o secretă complicitate a destinului uman cu viaţa în toate manifestările ei: uneori simpla deplasare a unui rest de nor pe cer sprijină şi participă la un eveniment. De altfel, tematica generală a romanului se referă la marile mişcări tectonice ale istoriei, reflectate de evenimentul privat: evoluţia tînărului Kiyoaki, fiul Marchizului Matsugae, surprinde transformările unei întregi societăţi, în care se contopesc străvechea aristocraţie japoneză şi noua nobilime, din care face parte Kiyoaki. Povestea de dragoste dintre acesta şi frumoasa Satoko, membră a unei vechi familii de aristocraţi, se desfăşoară la un dublu nivel: cel privitor la metamorfozele de mentalitate pe care le presupune epoca şi cel al psihologiei melancolicului şi frămîntatului Kiyoaki, care transformă cea dintîi experienţă erotică într-un joc al orgoliilor şi onoarei. Naraţiunea are cursivitatea prozei occidentale, urmînd logica unui fir epic unde evenimentele sînt punctate de sintagme-cheie, care anticipă episoade viitoare: copilăria lui Kiyoaki se organizează în jurul unei sărbători de Anul Nou memorabile, cînd este invitat să fie pajul Prinţesei Kasuga, a cărei trenă trebuie s-o ţină.

 

Împiedicîndu-se şi smucind puţin trena prinţesei, micul Kiyoaki beneficiază de un zîmbet aproape imperceptibil al acesteia, care-l va urmări întreaga viaţă, pînă la un alt eveniment major: „Prinţesa a întors uşor capul, schiţînd un zîmbet fermecător [...] O singură şuviţă de păr îi alunecase pe obrazul alb şi destins, iar zîmbetul fugar, ca o scînteie aprinsă, se iţise la coada ochiului frumos conturat. Linia nasului rămăsese neclintită, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat... Lucirea aceea trecătoare, care dezvăluise chipul Prinţesei – prea vag pentru a putea fi numit profil – i-a dat lui Kiyoaki senzaţia că, pentru o fracţiune de secundă, văzuse licărind un curcubeu într-o prismă de cristal pur“. Eveniment derizoriu şi nebăgat în seamă de ceilalţi, măruntul gest de bunăvoinţă al prinţesei echivalează pentru micul paj cu un moment epifanic, de intuire a esenţei feminităţii pe care abia ani mai tîrziu o va regăsi, concretizată în eleganta înclinare a frunţii lui Satoko, pe care o priveşte de la distanţă – „aleanul neostoit“ de care se simţise atîta vreme copleşit e acum vindecat: „... cînd Satoko s-a depărtat de heleşteu, privind spre clădirea principală cu o mişcare graţioasă a capului, Kiyoaki s-a simţit brusc eliberat de fosta lui obsesie [...] acum, după şase ani, parcă recuperase un fragment de timp, sclipitor şi cristalin, dintr-o perspectivă diferită“. Zîmbetul pieziş al prinţesei Kasuga traversează prima parte din roman, însoţind maturizarea erotică a lui Kiyoaki. Asocierea cu lexemele luminii, curcubeu într-o prismă de cristal pur sau fragment de timp „sclipitor şi cristalin“, conotează obsesia pentru perfecţiune-stilistică, dar şi a constructului narativ, micul episod anamnetic semnalînd noua etapă existenţială în care intră personajul.

Imaginea emblematică a unei ricşe ce traversează oraşul sub o ninsoare de primăvară acţionează fără îndoială ca punct ordonator al poveştii de dragoste pe care o trăiesc cei doi. Sub semnul acestei plimbări, ce declanşează în personaje sentimente contradictorii, cu atît mai intense, cu cît asupra ei apasă tabuul social, stă de fapt întreaga evoluţie narativă: scurta poveste de iubire nu pare să dureze nici ea mai mult decît această fantasmagorică furişare, lipsită de direcţie, a celor doi purtători ai ricşei prin oraşul acoperit cu pînza subţire a zăpezii. Variantă niponă a acelei trăsuri care străbate Parisul, ducînd cu ea o altă dragoste deznădăjduită, a Emmei Bovary (şi ea tot cu un sfîrşit tragic), ricşa, cu „spaţiul ei mic şi întunecat“, găzduieşte cea dintîi manifestare erotică a relaţiei dintre Kiyoaki şi Satoko, la antipodul posedării groteşti (petrecută şi ea tot sub imperiul interdicţiei, în spaţiul întunecat al bibliotecii de la conacul Matsugae) a lui Mine de către Iinuma, tînăr dotat cu o inteligenţă ieşită din comun şi o educaţie privilegiată, adus de Marchiz să-l slujească pe fiul său. Cu obsesia amănuntului ce-l caracterizează, naratorul subliniază cele două momente şi la nivel imagistic: dacă zăpada ce acoperă ricşa iubirii e un „vîrtej alb“, în episodul din bibliotecă, pe Iinuma, chinuit de gîndul complicităţii stăpînului său la întreaga aventură, îl obsedează imaginea unui morman de zăpadă murdară, iar actul erotic se petrece în colţul din cameră „cel mai apropiat de zăpada aceea maculată“, în zgomotul şobolanilor care „aleargă înnebuniţi, puşi pe fugă de un demon nevăzut“. Imaginea sugerează, de asemenea, tensiunea latentă, imperceptibilă la nivelul ritualurilor vieţii cotidiene, dar existentă în societatea ale cărei reguli stricte conduc şi spre despărţirea brutală a celor doi tineri.

Fără a sufoca textul, aşa cum au tendinţa parte din autorii japonezi, cu referiri la existenţa ritualizată, îngrădită de coduri ale onoarei şi de obligaţii de ordin mistic ce ordonează universul privat, dar şi existenţa socială a fiinţei nipone, naratorul descoperă modalitatea de a sprijini cursul evenimentelor prin pasaje referitoare la diferitele etape iniţiatice prin care personajele trebuie să treacă. Unul dintre acestea, ritualul Otachimachi, se îndeplineşte pe 17 august şi are un rol divinatoriu: familia adolescentului ce tocmai împlineşte cincisprezece ani aşază în curtea casei, la căderea nopţii, un vas cu apă; dacă noaptea este fără lună, destinul acestuia se anunţă unul nefast, plin de greutăţi şi lipsit de noroc – dacă însă luna se oglindeşte în apă, atunci viaţa îi va fi senină. Imaginea întregului peisaj nocturn comprimat în ovalul mişcător al apei, muchia ciubărului de chiparos devenită hotar între două lumi, emoţia resimţită de tînăr de-a lungul ceremoniei, cînd Kiyoaki „parcă şi-ar fi expus sufletul gol pe iarba umedă“ sintetizează într-un singur pasaj semnificaţiile globale ale textului: „Rămăsese cu privirea aţintită în ciubărul rotund. În apa de-acolo se reflecta cel mai tainic  ungher al său, în care luna se scufundase adînc, ca o scoică aurie. Captase astrul. Strălucea ca un fluture auriu prins în mrejele sufletului său.“ Senzaţia contradictorie ce însoţeşte ritualul îi dezvăluie lui Kiyoaki derizoriul şi zădărnicia ce se ascund dincolo de orice victorie, în sens buddhist, dezvăluindu-i totodată natura înclinată către stările melancolice şi meditative.

 

Fiinţă autodistructivă, sfîşiată între certitudinile pe care i le dă vechea ordine a lumii tradiţionale şi neliniştile induse de mentalitatea occidentală (despre care discută, de altfel, în pasaje întregi, cu prietenul şi colegul său de şcoală Honda), Kiyoaki sfîrşeşte prin a antrena în lupta sa cu sine şi cu regulile societăţii sale o serie de destine, cu un deznodămînt dramatic – Satoko, aristocrata cerută în căsătorie de un prinţ din familia imperială, îl urmează în riscanta aventură care o va face să se autoclaustreze într-o mănăstire, refuzînd deopotrivă un statut social privilegiat, însoţit însă de o existenţă lipsită de iubire, dar şi oprobiul social, pe care şi l-ar fi atras rupînd logodna cu prinţul. Imaginea unui bondar al cărui zbor îl urmăreşte de la fereastră îi revelează lui Kiyoaki sensul existenţei – acela de a o „traversa cu frumuseţe“: „Îşi unduia antenele precaut [...], absorbit de propriu-i univers ce părea extrem de caraghios în curgerea învolburată a timpului. Cu cît îl privea mai atent, cu atît îl fascina mai tare. Bondarul se apropia de el tot mai mult, de parcă înaintarea lui fără rost s-ar fi dorit o lecţie din care să înveţi că atunci cînd traversezi o lume în permanentă schimbare singurul lucru important este să răspîndeşti frumuseţe“.