OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Guvernul format la 23 august 1944 ii cuprindea pe sefii partidelor din opozitie: Iuliu Maniu, Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu, partidul comunist fiind reprezentat de Lucretiu Patrascanu. Trei ani si jumatate mai tirziu acesta este arestat din initiativa secretarului general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, sustinut de intregul Birou Politic, inclusiv de trimisa Moscovei, Ana Pauker. Dupa o ancheta care a durat sase ani, sub multiple acuzatii: tradare nationala, crime de razboi s.a., Patrascanu este judecat, condamnat si executat la Jilava in aprilie 1954.
In martie 1965 Gheorghiu-Dej moare, locul lui fiind luat de Nicolae Ceausescu. In chiar anul urmator acesta lanseaza o campanie de discreditare a predecesorului sau, sub pretextul reabilitarii postume a lui Patrascanu. Amanunte revelatoare despre aceasta campanie sint furnizate de unul dintre organizatorii ei, Grigore Raduica, pe atunci sef al departamentului care se ocupa, in aparatul Comitetului Central, de armata, Securitate, justitie. Coordonatorul acestui departament era Vasile Patilinet, unul dintre tinerii secretari ai CC promovati in graba de noul secretar general.

„Prin primavara lui 1966 – isi aminteste Raduica – Vasile Patilinet m-a chemat si mi-a adus la cunostinta faptul ca Nicolae Ceausescu a decis sa se constituie un colectiv la sectia mea, colectiv pe care sa-l conduc eu si care sa se ocupe de lamurirea celor petrecute in legatura cu cazul Patrascanu“ (Grigore Raduica, Crime in lupta pentru putere, Editura Evenimentul Romanesc, 1999, p. 12). Desi atit de arida, evocarea ofera totusi citeva repere plauzibile. Primul: pentru a putea pune actiunea in miscare in primavara-vara lui 1966, noul secretar general incepuse probabil sa o gindeasca imediat dupa ce fusese numit, cu numai un an inainte. Al doilea: lansarea actiunii nu se face printr-o discutie pe aceasta tema intr-un for statutar, ci prin convorbiri interpersonale. Dupa cit reiese din documentele cunoscute, operatia reabilitarii nu a fost decisa de Comitetul Central sau de Prezidiul permanent, ci de Ceausescu personal. Al treilea reper: pentru pornire propriu-zisa treaba este incredintata unui departament semi-militarizat din aparatul Comitetului Central care lucrase si inainte sub controlul noului secretar general.

Colectivul format in acest scop cuprindea reprezentanti ai unor institutii susceptibile prin natura lor sa aiba acces la resursele necesare. Constituita chiar a doua zi dupa ce fusese data dispozitia, echipa ii cuprindea pe Teodor Vasiliu, adjunctul lui Raduica pentru Justitie si Procuratura, Ion Medrea, adjunct al presedintelui Colegiului Central de partid, Buru Lefter, adjunct al procurorului general, si general Tanase Evghenie, din partea MAI. La intilnirea de instruire a acestei echipe Patilinet „a atras atentia ca nu trebuie spus nimanui ca ne ocupam de un caz anume, membrii colectivului neavind voie sa comunice nici sefilor lor acest lucru“, precizind ca „nimeni altcineva din conducere nu cunoaste despre aceasta masura luata – cu exceptia lui Cornel Onescu, Ministrul Afacerilor Interne“ (Idem, p. 14). Intreaga activitate a echipei urma sa se desfasoare numai in biroul lui Raduica. Ceausescu porneste o contra-ancheta de o extrema rigoare conspiratoriala, tainuita pina si noilor organisme conducatoare, fara a caror consultare nu avea dreptul sa o lanseze.
Declansind actiunea de reabilitare a lui Patrascanu, Ceausescu isi asuma o autoritate morala pe care nu i-o putea conferi decit completa sa neimplicare in respectivul caz. In realitate, neimplicarea lui nu a fost atit de totala – el si-a avut partea lui de vina atit prin inactiune, cit si prin anumite momente de angajare directa in desfasurarea macabrului scenariu.

Astfel, referindu-se la pregatirile pentru procesul din 1954, fostul sef al echipei insarcinate initial cu aceasta cercetare noteaza: „Presedinte al completului de judecata a fost numit generalul Ilie Moisescu, care pina la acea data a fost sef al Directiei secretariat juridice la cabinetul lui Emil Bodnaras, de la Ministerul Apararii Nationale… el a fost recomandat de Bodnaras si de Ceausescu, care era prim-adjunct al lui Bodnaras si seful Directiei superioare politice a armatei, ca fiind un om de mare incredere pentru partid si foarte disciplinat, ascultator, maleabil“ (Grigore Raduica, Op. cit., p. 154). Facind acest gest, Ceausescu nu indeplinea o obligatie de serviciu, el se oferea din proprie vointa sa ajute la organizarea farsei judiciare. Dar pentru a-si putea manifesta o asemenea vointa el trebuia sa fie la curent cu faptul ca se pregatea acea inscenare si, de asemeni, cu scopul ei.

La inceputul toamnei lui 1967 – noteaza Raduica – Patilinet mi-a spus ca Ceausescu apreciaza ca e necesar sa luam noi masuri pentru a stapini mai bine Securitatea inainte de a trece la aceste dezvaluiri“ (Idem, p. 21). Respectivele dezvaluiri nu ii vor afecta numai pe membrii fostului Birou Politic, ci si pe unii dintre vechii sefi ai Securitatii. Infuzia de cadre noi, plasate in pozitii-cheie, este pe cale sa provoace o infruntare care va opune Securitatea Securitatii, ferindu-l pe secretarul general de surprize neplacute. In pregatirea aceluiasi moment, al dezvaluirilor, Ceausescu ia inca o masura. Echipa care lucrase pina atunci era compusa din oameni cu competente tehnice. Ei ii este suprapusa, asa cum arata Hotarirea plenarei CC din 22-25 aprilie 1968, „o comisie de partid alcatuita din tovarasii Gheorghe Stoica, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR, Vasile Patilinet, secretar al CC al PCR, Nicolae Guina si Ion Popescu-Puturi, membrii ai CC al PCR (N.B.: Hotarirea il uita pe Ion Stanescu sSzilagyt, membru al CC al PCR si presedinte al Consiliului Securitatii Statului recent constituit).

Menita sa imprime conotatii politice operatiei care avusese pina atunci un accentuat caracter politienesc, noua comisie nu a fost formata de vreun for de partid, ci tot de Ceausescu singur. El a selectat oameni pe care putea conta – trei dintre ei proveneau din partile Olteniei – si care detineau functii potrivite unei astfel de misiuni. Criteriile folosite in aceasta selectie par sa fi fost mai sofisticate decit s-ar fi crezut la prima vedere. In fiecare dintre cele doua comisii Ceausescu a inclus cite un personaj care, ca si el, fusese implicat in reprimarea lui Patrascanu. Abia dupa incheierea actiunii, Raduica a aflat ca in 1953-1954 generalul Evghenie Tanase fusese seful Sectiei administrativ politice a CC. „In aceasta calitate – subliniaza fostul responsabil al comisiei tehnice – a cunoscut tot ce s-a facut pentru pregatirea procesului si chiar a participat la aceste pregatiri. El ar fi putut sa ne dezvaluie cum anume s-a organizat si pregatit practic desfasurarea procesului. Ne-ar fi ajutat mult, usurindu-ne actiunea de documentare in legatura cu procesul, dar n-a facut-o“ (Idem, p. 17).
Si mai flagrant inca este echivocul prezentei in comisia de partid a lui Popescu-Puturi. Motivul: ca martor al acuzarii, el a contribuit direct la pronuntarea sentintei capitale impotriva celui pentru a carui nevinovatie era chemat acum sa garanteze cu bunul lui renume. La 25 aprilie 1953, in cursul unui interogatoriu care a durat patru ore, Puturi isi debiteaza amintirile despre Patrascanu, pe care l-a cunoscut din 1927-1928. Conform acestei depozitii, in mai multe rinduri, dupa ce se intilnise cu Patrascanu, Puturi a fost arestat. Pe cind conducerea PCR functiona la Praga, inhaitindu-se cu „o femeie de moravuri usoare“, Patrascanu a venit insotit de aceasta la adresa unde se tineau sedintele Biroului Politic, desconspirind respectiva casa.

Numit intr-un colectiv insarcinat cu organizarea muncii de masa, „Patrascanu si-a inceput activitatea prin a face presiuni sa se convoace o plenara de partid, unde el tindea sa joace rolul prim si sa preia conducerea“. Mai tirziu, isi aminteste martorul, „eu l-am caracterizat pe Patrascanu ca pe un Buharin al Romaniei“ – aceasta cind adevaratul Buharin era executat la Moscova ca dusman al Uniunii Sovietice si spion al puterilor imperialiste (Procesul Patrascanu, Op. cit., pp. 335-340). „Pe timpul acelor aproape sapte luni cit a functionat comisia – comenteaza Raduica – pina la plenara CC din 1968, eu am tot sperat ca Popescu-Puturi va gasi un prilej sa vorbeasca despre «greseala» facuta de el prin acea marturie la proces si va lua pozitie fata de ea; dar el n-a facut-o atunci, n-a facut-o nici la plenara CC care a dezbatut acest caz si, din cite cunosc, n-a facut-o nici dupa aceea, n-a facut-o niciodata“ (Raduica, Op. cit., pp. 32, 33). Reabilitarea lui Patrascanu era gestionata de vechi militanti care, de-a lungul celor sase ani de ancheta, fie participasera activ la reprimarea lui, fie o sprijinisera neschitind nici un gest in favoarea celui impreuna cu care lucrasera in anii ilegalitatii. Ceausescu nu dorise sa ceara rejudecarea procesului Patrascanu de catre o instanta legala, iar instanta ilegala pe care o improvizase in acest scop nu avea autoritatea morala pe care o astfel de rejudecare ar fi presupus-o.

Raportul final nu a fost intocmit de comisia de partid, ci, in mod surprinzator, de comisia tehnica. Rezultatul nefiind insa la inaltimea asteptarilor, s-a facut apel la poetul Ion Brad, care, introdus in conspiratie, a fost adus sa lucreze pe text intr-unul dintre birourile sectiei dirijate de Raduica. Raportul, in forma lui definitiva, i-a fost prezentat lui Ceausescu de Gheorghe Stoica si Vasile Patilinet in jurul datei de 20 aprilie 1968. Accentuind si mai puternic caracterul conspirativ al actiunii, fara a da citire documentului – din care nu avea ce sa afle, fiind informat la fiecare pas pe parcurs – secretarul general a convocat pentru 23 aprilie o sedinta a Prezidiului Permanent al Comitetului Politic Executiv pentru discutarea raportului; membrii inaltului organism urmau sa primeasca documentul numai in ziua sedintei si sa nu il ia cu ei, ci sa-l studieze toti laolalta in cabinetul secretariatului general.

Primul moment a fost in asa fel regizat incit discutia din prezidiu sa se ocupe mult mai putin de Lucretiu Patrascanu decit de Alexandru Draghici. Plenara Comitetului Central cu aceeasi tema a fost anuntata pentru a doua zi, membrilor prezidiului ingaduindu-li-se sa-si ia pina atunci exemplarele din raport care le fusesera distribuite. Discutiile din plenara au avut aceeasi orientare, s-a spus despre Draghici ca este un Beria al Romaniei, ca a executat orbeste ordinele lui Gheorghiu-Dej si chiar ca este un prost – diagnostic care nu era departe de adevar. Cristalizarea vinovatiilor in persoana fostului ministru de interne nu putea, pentru moment, decit sa-i relaxeze pe ceilalti fosti membri ai Biroului Politic, pe ai caror umeri apasa o grea responsabilitate pentru asasinatul din 1954. Ca si dezbaterile, nici hotarirea plenarei nu aminteste numele vreunuia dintre acesti oameni. Nu pedepsirea imediata, ci compromiterea si reducerea lor la tacere era telul acestui epilog.

Gheorghiu-Dej nemaifiind in viata, discreditarea lui nu se putea petrece decit intr-un plan simbolic. Cu totul alta era situatia fostului Birou Politic, a carui discreditare viza sa preintimpine un pericol latent. Puterea care le ingaduise acelor oameni sa-l numeasca pe Ceausescu secretar general putea fi folosita de ei la fel de bine si pentru a-i retrage aceasta functie. Reabilitarea avea obiectul de a neutraliza puterea acelui grup a carui vointa hotarise soarta noului secretar general, putind-o deci hotari si in continuare. La trei ani dupa ce il promovasera in functia suprema, la plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, Ceausescu ii constringe pe acesti oameni sa-si asume propria lor dezavuare votind o hotarire care subliniaza printre altele: „O raspundere insemnata pentru hotarirea luata de a se trece la judecarea lui Lucretiu Patrascanu, fara sa se fi asigurat de temeinicia invinuirilor aduse de organele de ancheta, revine membrilor de atunci ai Biroului Politic al CC al PCR. Aceasta arata lipsa de responsabilitate in luarea unei hotariri de asemenea gravitate“ (Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Roman din 22-25 aprilie 1968, p. 75). Formularea utilizata in text nu indreapta focul impotriva organismului, ci contra membrilor sai individuali. Dupa putini ani, exceptindu-l pe Bodnaras, toti acestia vor fi fost inlaturati din functii de prima marime. Ceausescu nu voia sa conduca impreuna cu oamenii care il numisera, ci cu oamenii pe care ii numise el.
Lunga campanie de incriminare post mortem a fostului secretar general avea pentru cel nou un obiectiv politic rapid de consolidare a pozitiei lui – si o functie psihologica: decompensarea frustrarilor acumulate de-a lungul timpului, incepind cu anii de la Caransebes. Importanta istorica a acestei evolutii poate fi sintetizata in urmatoarele propozitii:

a) Disocierea publica de Gheorghiu-Dej nu a insemnat disocierea de structurile socio-politice staliniste, ci, dimpotriva, regresia catre structurile vetuste ale stalinismului anterior industrializarii.

b) Ea a consemnat esecul tentativei de a impune stalinismului nociv, impus de Kremlin, un iluzoriu stalinism benefic, rod al creativitatii autohtone.

c) Ea a consemnat implicit esecul ideii potrivit careia calitatile si deficientele societatilor staliniste depind de calitatile si deficientele liderilor lor supremi – prezumtie fundamentala a cultului personalitatii.

d) Ea a consemnat, in sfirsit, infirmarea viziunii despre functia demiurgica a conducatorilor supremi, comensurabila prin distanta dintre telurile pe care le fixeaza si rezultatele pe care le obtin, distanta convertita pina la urma in antinomie.

e) Aceasta nu a fost o analiza critica a stalinismului, ci o critica prea putin analitica a lui Gheorghiu-Dej, obiectul ei nu l-au constituit structurile staliniste, ci abuzurile comise sub obladuirea lor.
Relevind cauzele politice profunde care au facut posibile astfel de excese, hotarirea plenarei mentioneaza, printre altele, ca pe atunci „masuri de importanta deosebita pentru viata social-politica a tarii erau luate fara o analiza temeinica si fara o dezbatere colectiva in organele de conducere ale partidului“ (Plenara CC al PCR din aprilie 1968, Op. cit., p. 74). Reabilitarea lui Patrascanu devine un act prin care fostii membri ai Biroului Politic, dimpreuna cu noii promovati in Prezidiul Permanent, accepta ca noul secretar general sa le ceara dezavuarea predecesorului sau folosind cu ostentatie metodele pe care le condamna la acesta. Atins tangential in hotarire, acest substrat al cazului va fi dat la iveala in mod raspicat o singura data, cu prilejul unei dezbateri publice. Este vorba despre o reuniune tinuta la IMF, cu participarea lui Raduica, pe care profesorul de socialism stiintific al Institutului, Silviu Brucan, il intreaba: „Oare fostii membri ai conducerii partidului din acea vreme – respectiv, al Biroului Politic de atunci – care sint si acum in conducerea partidului, nu au nici o legatura cu cele petrecute?“ (Raduica, Op. cit., p. 30). Nici in sedinta prezidiului, nici la plenara nu se ridica vreo voce care sa-l intrebe pe intempestivul secretar general cu ce drept a initiat si a dirijat o asemenea actiune ascunzindu-le-o singurelor foruri indreptatite sa se pronunte asupra oportunitatii sau inoportunitatii ei. Impus de Ceausescu si admis de toti cei in drept sa-l respinga, acest final va avea o influenta covirsitoare asupra viitoarei evolutii a PCR, a noului sef si a Romaniei. Metodele lui Gheorghiu-Dej sint in acelasi timp incriminate si perpetuate, daca nu cumva chiar agravate. Fara nici o abatere, membrii tineri si virstnici ai pletorei de noi organisme: Prezidiul permanent, Comitetul Politic Executiv, Secretariatul, Comitetul Central, accepta in fapt ca rolul lor este sa se supuna neconditionat vointei secretarului general. Prin capitularea lor unanima, membrii acestor foruri ratifica principiul stalinist al monopolizarii tuturor puterilor in miinile secretarului general. Plenara dedicata reabilitarii lui Patrascanu reprezinta o piatra de temelie la viitoarea dictatura a lui Ceausescu.

Cu privire la cazul lui propriu-zis, convertit intr-un simplu pretext, plenara adopta patru hotariri, si anume: reabilitarea celui asasinat in 1954, redusa la un soi de proclamatie; recomandarea de a se revizui in justitie sentinta de condamnare; depunerea osemintelor celui asasinat in mausoleul din Parcul Libertatii (cu mentiunea: in hemiciclu); si luarea unor masuri pentru reabilitarea (N.B.: nediferentiata) celorlalti condamnati din acelasi proces.
Absolvindu-l de invinuirile penale cele mai aberante: spionaj, tradare, crime de razboi, hotarirea nu ia in discutie opiniile politice profesate de Patrascanu spre nemultumirea conducatorilor de atunci ai partidului. Plenara reabilitarii nu rezolva decit una dintre necunoscutele ecuatiei. Pentru istoria Romaniei, cazul Patrascanu tot mai asteapta sa fie elucidat.

Reevaluarea critica a domniei lui Gheorghiu-Dej (care a durat de fapt 13 ani: 1952-1965) a avut meritul de a da in vileag o serie de fapte tainuite si cusurul de a tainui altele. Ea a avut meritul de a aduce pentru prima oara in dezbatere publica unele dintre gravele erori si abuzuri savirsite de fostul secretar general – ea a avut cusurul de a demara dupa moartea celui vizat si de a-l avea ca initiator pe unul dintre participantii cei mai activi la comiterea erorilor si abuzurilor pe care le dezvaluie. Inculparea explicita a proaspatului disparut servea disculparii implicite a urmasului sau. Prin retorica folosita si prin masurile adoptate, reabilitarea atit de restrictiva a lui Patrascanu tintea, in subsidiar, sa reabiliteze regimul stalinist din Romania. Stalinismului degenerat i se contrapunea un pretins stalinism reparator. O periodizare improvizata sublinia fara odihna antiteza dintre „obsedantul deceniu“ si diminetile care, dupa martie 1965, cintau din ce in ce mai zgomotos. Inceputul acestei campanii amintea intrucitva dezghetul hrusciovian, ambele dovedind insa ca regimurile staliniste nu pot iesi din criza decit iesind de pe scena istoriei.

(Fragment din lucrarea Ceausescu – anii numaratorii inverse,
in curs de elaborare)