„Şi mai sînt acele
redescoperiri
ale conştiinţei evreieşti despre
care avem mărturii sfîşietoare în secolul nostru
şi care atestă că ghetoul
e imposibil, că asimilarea e
imposibilă,
că singura posibilitate rămîne
necesitatea redescoperirii unui iudaism
interior şi autentic.“
(Andre Neher, Cheile identităţii
iudaice)
Preliminarii
Există chestiuni asupra cărora
documentarea livrescă, oricît de strălucită ar fi mintea
care citeşte şi oricît de întinse lecturile, este
insuficientă. Mai e nevoie şi de o minimă experienţă personală.
A scrie din exterior despre problemele identitare, ca şi despre cele
sexuale, incumbă riscul de a scăpa ceva. Iar acest ceva poate fi
esenţialul. Dintre toţi cei ce discută pasionat, prin diverse
publicaţii, cazul Sebastian, readus în atenţie de
excepţionala carte a Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae
Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009), mi se pare că aproape
nici unul nu poate invoca o experienţă similară. Vorbim – cei
mai mulţi dintre noi din cărţi şi din ziare. Poate de aceea ne
scapă atîtea lucruri. Şi nici măcar cărţile şi ziarele nu
ne oferă materialul complet pentru discuţie. Mai ales atunci cînd
Diavolul afirmă ca valoare supremă Viaţa. Şi atunci cînd
îşi cucereşte ucenicul dîndu-i iluzia libertăţii
absolute, cînd îl cîştigă spunîndu-i:
„Scrie ce vrei“.
Stadiul documentării
Pînă la apariţia cărţii
Martei Petreu, imaginea generală asupra lui Sebastian se constituise
din tipărirea romanelor, a pieselor de teatru şi a unor culegeri
selective de publicistică, mai ales cu subiect literar sau general
cultural. La a treia sau la a patra generaţie de la moartea
scriitorului, amintirea omului viu şi a faptelor sale se pierduse.
În 1994, la fosta Editură Minerva, a apărut primul volum de
Opere, îngrijit de Cornelia Ştefănescu, care se preocupase
constant de Sebastian, de-a lungul vremurilor. Volumul ar fi trebuit
să conţină publicistica pînă la sfîrşitul anului
1927, adică aceea din primul an de activitate a lui Sebastian. În
acest prim an, Sebastian nu a publicat decît 7 (şapte) texte
cu implicaţii ideologice sau politice. Dintre acestea, lipsesc din
ediţie trei, adică 43%. Cititorul nu este în nici un fel
prevenit că se află în faţa unei ediţii selective, cum
fuseseră toate celelalte, care îşi asumaseră parţialitatea,
dar păstraseră o tăcere absolută asupra textelor neselectate,
dimpotrivă, atît „Prefaţa“, cît şi nota asupra
ediţiei îi întreţin iluzia că se publică tot. Nu ştim
cum ar fi continuat ediţia, avînd de înfruntat marile
probleme ideologice ale anilor 1928-1933. În 1996 se publică,
la 51 de ani de la moartea scriitorului, Jurnalul său, cu textul
impecabil îngrijit de Gabriela Omăt şi „Prefaţă“ de
Leon Volovici. Jurnalul, pe care familia nu acceptase să-l facă
public decît după 50 de ani de la moartea diaristului, era
unul dintre textele cele mai aşteptate, pe baza unor fragmente
apărute anterior în presă. Tipărit repede, pentru a
satisface un orizont de aşteptare tensionat, Jurnalul este însoţit
doar de sumare note de identificare a persoanelor, dar lipseşte
orice fel de notă de istorie literară. Faptele consemnate în
intimitate nu sînt corelate cu manifestările publice ale lui
Sebastian, nici cu alte documente ce îi aparţin, fiind
adresate unor străini (scrisori, dedicaţii), nici cu apariţiile
lui Sebastian în însemnările contemporanilor săi. (Cu
oarecare timp la dispoziţie, e foarte probabil că Gabriela Omăt ar
fi alcătuit note la fel de exacte şi de ample ca şi pentru
Agendele lui Lovinescu.)
Ceea ce a înlesnit considerarea
notaţiilor lui Sebastian drept unicul adevăr asupra
contemporanilor săi. Jurnalul începe în anul 1935.
Perioada 1926 (anul debutului) – 1934 rămăsese practic
necunoscută cititorilor, pentru că nimeni nu mai reprodusese
contribuţiile lui Sebastian din presa vremii. Marta Petreu citeşte
aproape toată presa perioadei, atît publicaţiile la care
colaborează Sebastian, cît şi pe celelalte, şi descoperă că
imaginea pe care ne-o făcusem despre scriitor este falsă, pentru că
e unilaterală. Descoperirea are efectul unui şoc psihic, din care
se naşte cartea despre Diavol şi ucenicul său. O carte care
conţine numeroase şi ample citate probatorii pentru noua imagine a
lui Sebastian. Lucrarea provoacă un efect tot atît de puternic
ca şi publicarea Jurnalului. Numai că toţi comentatorii se ocupă
de felul în care prezintă Marta Petreu faptele, şi nu de
faptele însele. Toată lumea reinterpretează citatele Martei
Petreu, singurele la îndemînă, şi emite judecăţi
asupra autoarei. Deocamdată nimeni nu poate arăta dacă citatele
sînt, într-adevăr, cele mai semnificative, şi care e
raportul dintre fragment şi întreg. Comentatorii comentează
comentariul Martei Petreu, nu obiectul comentariului. Li se arată
luna cu degetul, iar indignarea vizează degetul. Vînturarea de
vorbe va continua pînă cînd ne vom afla în
prezenţa obiectului cercetat, adică pînă cînd se va
publica, integral şi cu serioase note de istorie literară, tot ce a
tipărit Sebatian între 1926-1934. Abia atunci vom şti dacă
Marta Petreu are dreptate şi dacă severitatea ei se justifică.
Personalitatea lui Sebastian – o
personalitate paradigmatică
„Cu cît îmbătrînesc,
îmi dau seama că malentendu-urile sînt irevocabile.
Cuvântul rămîne în viaţa mea o chestiune etern
deschisă. Nimic n-o va închide – nimic, nici scrisul meu,
nici viaţa mea.“ (Jurnal, 10 octombrie 1942) O primă disociere
se impune: Sebastian nu e cu nimic responsabil de receptarea lui
Sebastian după 1945. El s-a despărţit de Cuvântul, dar n-a
încercat să-şi ascundă colaborarea, ceea ce, de altfel, nici
nu era posibil faţă de contemporanii săi. De redescoperirea tîrzie
a anilor săi de tinereţe este responsabilă exclusiv istoria
literară, şi anume aceea de după 1990, cînd lucrurile se
puteau pune în discuţie. Între anii 1945-1990, orice
aluzie de acest tip l-ar fi eliminat pe scriitor din circuitul
literar. Marta Petreu deschide un proces ignoranţei, relei credinţe,
incapacităţii de a explica ale celor care au ştiut, dar au tăcut,
sau n-au ştiut, deşi era de datoria lor să ştie. Îşi
atrage imediat reproşuri pentru felul în care îl
prezintă pe autorul pe care, deocamdată, numai ea l-a cercetat în
întregime. Falsificarea personalităţii lui Sebastian se
răsfrînge, la 64 de ani de la moartea sa, asupra scriitorului
însuşi, adăugînd la respingerea unei etape de care el
însuşi s-a dezis sugestia ipocriziei oportuniste. Cred că
tăcerea i-a făcut lui Sebastian mai mult rău decît şi-a
făcut el însuşi. După apariţia cărţii Martei Petreu,
ucenicul Diavolului a început să mă intereseze mult mai mult
decît înainte. Am citit la Biblioteca Academiei cea mai
mare parte a articolelor lui şi ale lui Nae Ionescu din Cuvântul.
O lectură captivantă, incitantă în cel mai înalt grad
(înţeleg de ce exegeta a scris în starea de spirit în
care a scris: s-a contaminat de radicalism – invers – de la
obiectul său de studiu). Depun mărturie: imaginea pe care o propune
Marta Petreu asupra tînărului Sebastian e corectă – „un
antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal
înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în
măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a
fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a
locului; a fost un antihitlerist ingenios, a simpatizat fascismul
mussolinian şi pe revoluţionarii spanioli..., a fost un
antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept
oraganicist al autarhiei României“.
Aş avea de adăugat însă
propriile nuanţe. Mihail Sebastian face în primul rînd
publicistică politică, abia în subsidiar este doctrinar
ideologic, şi nu întotdeauna, aşa cum ne atrage atenţia
Marta Petreu, pentru a sublinia lipsa de personalitate a lui
Sebastian, obedienţa faţă de Nae Ionescu, ideologul. Absenţa
vocaţiei doctrinare are totuşi micile ei avantaje, unul dintre ele
fiind arta de a ocoli fanatismul. Sebastian atacă în primul
rînd persoane şi abia în al doilea rînd
principiile pe care aceste persoane le întrupează sau pretind
că o fac. Percepţia noastră în procesul de analiză este
inversă: îl considerăm întruparea unor principii
ideologice absolute şi facem procesul acelor principii, chiar dacă,
în lupta politică zilnică, adversarii lui nu sînt decît
nişte persoane ale căror acţiuni îl deranjează foarte tare.
Disocierea între principiu şi persoană în lupta
politică, în general, şi în acest caz, în
special, mi se pare importantă. E, de altfel, o tactică frecventă
în gazetăria politică de pretutindeni. În momentul în
care înţelegem că Sebastian nu este un doctrinar, ci un
militant, schimbările lui de atitudine devin parcă mai uşor de
explicat. Şi dacă adăugăm că articolele lui sînt
inteligent şi bine scrise (cum spune fără echivoc şi Marta
Petreu), parcă nu se mai prezintă chiar atît de infect, cel
puţin pentru mine. Un exemplu: campania, constantă, împotriva
lui I.G. Duca, marele adversar al Cuvântului. Aleg spre
exemplificare (cu ample citate, acestea fiind singura sursă de
informare a cititorului) un articol-bilanţ al lui Sebastian,
consacrat lui I.G. Duca, adversarul constant al Cuvântului.
Articolul „Ordinea publică şi economia clasică“ a apărut la 5
noiembrie 1933, pe pagina întîi. I.G. Duca va fi
împuşcat pe peronul gării Sinaia, la 29 decembrie 1933, de
către studentul Nicolae Constantinescu. Cuvântul va fi
suprimat la 2 ianuarie 1934. În aceeaşi zi. Nae Ionescu va fi
arestat, sub acuzaţia de instigare la crimă. I.G. Duca era
prim-ministru şi şeful Partidului Naţional Liberal (ales în
1930, după Vintilă Brătianu). Conferinţa sa, Doctrina liberală,
fixa „cele patru coloane care susţin doctrina liberală“:
proprietatea privată, ordinea publică, democraţia, naţionalismul
bazat pe armonie socială. La acestea face Sebastian aluzie. Ceea ce
îi reproşează el lui I.G. Duca nu sînt principiile, ci
faptul că nu a aplicat principiile afirmate, acţiunea politică şi
nu doctrina:
„Lipsa de memorie este unul din cele
mai caracteristice elemente ale vieţii politice româ-neşti.
Configuraţia partidelor noastre, programele lor, temele lor de
luptă, sistemul lor de gîndire politică – toate ar fi
inexplicabile dacă nu ar fi acest unic resort care le mişcă pe
toate şi care este, înainte de orice, facultatea de a uita.
Este în viaţa noastră publică o totală amnezie, care
explică tot şi justifică tot. Această amnezie devine acută în
momentul delicat al trecerii de la guvern în opoziţie şi din
opoziţie la guvern. Se face atunci o schimbare integrală de
poziţie, ca într-un joc în care partenerii şi-ar
schimba cărţile: eu joc cu atu-urile d-tale, d-ta joci cu atu-urile
mele. Ar putea cineva obiecta dacă am generaliza această afirmaţie?
Foarte interesant de urmărit din acest
punct de vedere acţiunea partidului naţional-ducist şi a şefului
său în ultima vreme. Oamenii aceştia, pe care sarcina
ostenitoare de a ocupa în permanenţă guvernul i-a împiedicat
pînă în 1928 să cugete, au început de atunci, din
melancolica reculegere a opoziţiei, să mediteze, să-şi pună
probleme, să caute soluţii, să încerce în sfîrşit
a înţelege formulele politice pe temeiul cărora au impresia
că există. Opoziţia este, după cum vedeţi, o silită şi poate
ne-plăcută, dar lăudabilă în orice caz, întoarcere la
inteligenţă.
Nimeni nu cred că are dreptul să
ironizeze aceste eforturi liberale de gîndire. Indiferent de
valoarea lor, ele sînt respectabile. Partidul liberal este
oarecum în situaţia unui poliţai, care după ce a terorizat
şi a jecmănit o viaţă întreagă cu biciul şi cu pumnul pe
oricine i-a căzut în mînă, ajunge într-o zi, în
urma unei întorsături de soartă, să-şi pună întrebarea
dacă existenţa lui nu a fost o sălbatecă deşertăciune şi dacă
n-ar trebui să o ia de la capăt, răscumpărînd fiecare
infamie trecută cu o generozitate viitoare. [...]
I.G. Duca – acest domn Duca, astăzi
apărătorul fanatic al liniştei generale, a auzit d-sa de un oraş
care se numeşte Oradea Mare? Şi îşi aminteşte cumva ce s-a
petrecut acolo în iarna 1927-1928? Şi ştie cumva cine era
atunci ministru de Interne în România? Şi mai ştie din
îndemnul cui, cu banii cui, cu ştiinţa cui s-a făcut acolo
ce s-a făcut?
La Oradea, I.G. Duca organizase un
congres studenţesc, urmat de un enorm scandal. Era acuzat că
manipulase faptele, pentru a putea înăspri măsurile de ordine
publică.
A doua esenţială temă care
furnizează acţiunii duciste material de elocvenţă este problema
economică, problemă căreia i se găseşte o soluţie globală
într-o formulă încăpătoare: revenirea la economia
clasică.
Foarte bine. Sau foarte rău. E în
orice caz o formulă care se poate propune şi pentru care se poate
lupta. Cu o condiţie însă: ca atunci cînd aveai
posibilitatea să o realizezi să fi făcut tot ce puteai pentru
asta. Dar ştiţi Dvs., ştie d. Duca cui i se datoresc în
România cele mai grave abateri de la economia clasică? Să o
spunem tot noi: lui Vintilă Brătianu.
[...] Din punct de vedere liberal,
(vreau să spun din punct de vedere al liberalismului economic, pe
care la începuturile Cuvântului îl apăra Titus
Enacovici), din acest punct de vedere legislaţia liberală de la
1922 la 1926 este pur şi simplu o monstruozitate.
Ştiu asta liberalii? Ştiu sau nu ştiu
e totuna, de vreme ce şi într-un caz şi în altul au
larga posibilitate de a uita“.
Sensul e limpede: liberalul e acuzat că
nu a aplicat principiile liberale, teoretic acceptabile. Acesta nu e
antiliberalism, e politică antiliberală.
La fel, atunci cînd scrie despre
democraţie, vorbă fără acoperire în fapte, praf în
ochii credulilor. Ministrul Muncii, D.R. Ioaniţescu, îi
primeşte pe toţi jălbarii, chiar dacă solicitările lor mărunte
ar putea fi rezolvate de un funcţionar. Acesta e un exemplu de
omenie, mai presus de ipocrita democraţie:
„Pentru întîia oară de
foarte multă vreme am înţeles că democraţie nu însemnează
numaidecît înfumurare, lipsă de omenie, desconsiderarea
sălbatecă a celor mulţi. [...] Ştiu eu? Asta n-o fi mare
politică. Şi democraţie s-o fi chemînd „un sistem politic
de raliere a maselor populare la conducerea treburilor publice“. Şi
un ministru democrat o fi fiind „mandatarul colectivităţii“ la
conducerea acestor treburi. Dar am impresia că peste toate aceste
grave prostii de drept constituţional ce este mai necesar şi mai
urgent e un dram de omenie...“ („Un minister cu porţile
deschise“, Cuvântul, 4 noiembrie 1933). Antidemocraţia este
antifalsademocraţie.
Am ales, în mod deliberat, aceste
articole: unul a apărut cu două zile înainte de articolul
aniversar din 1933, altul – cu o zi înainte. Pot fi
considerate modalităţi de a aplica, la zi, principiile care vor fi
afirmate în articolul-program.
Despre acest cu totul deosebit articol,
„Cuvântul de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi“,
apărut la 6 noiembrie 1933, bilanţ şi program totodată, aş dori
să discut mai multe. Foarte inteligentă, Marta Petreu spune:
„Lungul text al lui Sebastian poate fi citit în multe
feluri“. Propun cîteva nuanţe proprii de lectură. Ceea ce
atrage privirea cititorului, din prima clipă, este modul de
prezentare a textului, foarte aerisit, înţesat de fotografii
de toate dimensiunile, care au un rol bine precizat: dau substanţă
umană principiilor abstracte, înfăţişînd redacţia ca
unitate, pe toţi cei care contribuie sau au contribuit la apariţia
ziarului, redactori sau personal tehnic şi tipografic; unele
fotografii aduc informaţie nouă, neprezentă în text, dar
simpatică, precum aceea în care se poate descifra meniul de la
masa primei aniversări a ziarului (de la tăierea moţului, cum ar
veni): Ţuică. Mastică. Gustări. Icre negre/Cegă rasol sos
maioneză/Curcan pe varză călită/Conopidă cu sos olandez/Fructe
felurite/Vinuri de Drăgăşani/Şampanie. Cafea. Lichior; sau pagina
în care întreaga redacţie e desenată uşor caricatural
de Victor Ion Popa. Cine a ilustrat şi a paginat articolul lui
Sebastian ştia foarte bine cum se face gazetăria. (Chiar şi harta
mijloacelor de transport din Bucureşti, care ocupă o pagină
întreagă, apariţie cam ciudată în mijlocul unui astfel
de articol, îşi are sugestia ei: toate drumurile duc la
Cuvântul.)
Ca şi Dora Mezdrea, autoarea unui
foarte documentat discurs îndrăgostit consacrat biografiei lui
Nae Ionescu, Marta Petreu consideră că „pentru Sebastian,
Cuvântul este Nae Ionescu“, articolul-sinteză nefiind decît
o Laudatio Nae Ionescu, cel mai abil şi cel mai lung argumentum ad
verecundiam. Mă despart în acest punct de cele mai bune
cunoscătoare ale subiectului în discuţie. Articolul, care
este cea mai exactă şi mai clară prezentare apărută vreodată
în presa românească a liniilor urmate de o publicaţie,
toate ilustrate cu citate din publicistica lui Nae Ionescu, operează,
de fapt, o separare: între ziar, ca unitate în sine,
avînd propria ei existenţă, şi mentorul ziarului. Sebastian
vorbeşte întotdeauna despre Cuvântul şi ilustrează
poziţia publicaţiei cu citate din opera directorului, dar nu le
identifică niciodată. În plus, nu există în tot textul
nici un cuvînt de admiraţie explicită pentru Nae. Ideile
acestuia sînt prezentate aparent obiectiv, în raport cu
viaţa politică românească, lăsînd pe seama
cititorului să judece cîtă dreptate şi clarviziune a avut
maestrul. Admiraţia expresă se îndreaptă către altcineva,
către fondatorul şi primul director al publicaţiei, Titus
Enacovici. O subtilă atitudine, ce nu trebuia observată decît
de un singur cititor, şi acela era Nae Ionescu. Articolul este scris
într-un moment de cumpănă al relaţiilor dintre cei doi, iar
nu în momentul iubirii absolute a discipolului pentru maestru.
În Cuvântul începuseră să apară articole
antisemite din septembrie 1933. În noiembrie, romanul De două
mii de ani era încheiat şi îi fusese înmînat
lui Nae Ionescu, pentru a-i scrie prefaţa. Pe care acesta o va amîna
pînă în primele luni ale anului 1934, cînd
Cuvântul, fiind suspendat, serviciile lui Sebastian nu vor mai
fi necesare. Romanul vorbeşte despre dezvoltarea conştiinţei
iudaice la un evreu care îşi începuse viaţa fără a-şi
pune problema apartenenţei etnice.
În raporturile dintre
Sebastian şi Nae Ionescu, romanul echivalează cu o mărturisire:
redactorul care scria atît de bine şi de conştiincios la un
ziar care începuse să fie antisemit avea, din ce în ce
mai marcată, conştiinţa etnicităţii sale. în acel moment,
Sebastian aştepta, din partea mentorului său, un răspuns care
întîrzia, îl provoca pe Nae Ionescu să se pronunţe
clar în chestiunea evreiască şi în ceea ce începuse
să fie problema lor specială, relaţiile dintre un mentor care îşi
decoperea antisemitismul şi un discipol care îşi descoperea
iudaitatea, un răspuns care putea provoca despărţirea lor
definitivă. Ceea ce s-a şi întîmplat, atunci cînd
răspunsul nu a mai fost adresat lui Mihail Sebastian, ci lui Iosef
Hechter. Nae Ionescu ştia probabil în acel moment cum va
scrie, de aceea amîna despărţirea de atît de necesarul
Sebastian, a cărui mărturisire probabil îi va fi provocat şi
lui un şoc. Pentru că nu numai Sebastian a fost fascinat de Nae. Şi
acesta a fost legat de Sebastian. Deşi la suprafaţă nu răzbătea
încă nici un semn, între cei doi situaţia nemărturisită
nu putea fi decît tensionată.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters