Sebastian, în articolul-bilanţ,
nu rosteşte nici o vorbă de laudă îndreptată direct spre
director. Şi nu numai pentru că dorea să dea cititorului iluzia
obiectivităţii, ci şi pentru că nu ştia ce îi rezervă
viitorul. Dar atunci, numai el şi Nae puteau înţelege asta.
Primul paragraf al articolului situează
ziarul în peisajul publicistic românesc. Merită citat in
extenso, pentru că explică, în mare parte, şi succesul
publicaţiei la intelectuali, separînd presa de informaţie de
presa de opinie:
„Cuvântul a apărut în
ziua de miercuri, 4 noiembrie 1924. Aducea de la întîiul
său număr în presa românească un nou tip de gazetă.
Nou în toate sensurile: de la înfăţişarea paginilor
sale pînă la spiritul scrisului său.
În grafica ziarului românesc,
Cuvântul impune o nouă paginaţie, care de atunci a făcut
şcoală şi a fost la nesfîrşit imitată, dar care în
acel moment însemna o bruscă schimbare a obişnuinţelor
cetitorului.
Cuvântul a descoperit şi a impus
în presă o pagină întîi, care-i aparţine
exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu, în marea lor
majoritate, anonime: scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvântul
rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de
colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de
atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze
cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această
informaţie sub lumina unei judecăţi critice. şDe aceea îşi
luase Sebastian ca motto un mic paragraf dintr-un articol al lui Nae
Ionescu, din 1926: „Noi nu sîntem conducătorii unei mişcări,
ci numai reflexul unei stări de fapt. Este bine totuşi să
precizăm: reflexul critic, ca să ştie toată lumea“.ţ Din
primul moment, îşi propunea să urmărească în politică
şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le
prezinte în ierarhia lor justă.
De aceea, primul element în
ierarhia ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv
dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce
fixa, înainte de orice, o răspundere intelectuală, toate şase
strînse la un loc.
Încercarea nu era fără risc.
Umblă prin lume zvonul că cetitorul de ziar e un cetitor comod.
Ziarul de aceea trebuie să ţină seama de curiozităţile lui şi
să-i ofere în ordinea cea mai facilă ştirile zilnice, după
gradul lor de senzaţional. Dacă a căzut guvernul sau dacă un
satir a iubit ş-a omorît 14 femei, asta trebuie să fie scris
cu litere mari, în capul foii. E o lege la care se supune cu
unanimitate toată presa şsic!ţ de pretutindeni. Ei bine, Cuvântul
avea temeritatea să contrazică această lege şi să creadă
împotriva ei că ce interesează în primul rînd nu
sînt evenimentele în sine, luate de-a valma şi
prezentate cu duzina, ci judecata noastră despre evenimente,
orientarea noastră între ele. Era oarecum din primul moment,
prin simpla aşezare a materialului în pagină, un fel de a
afirma primatul atitudinii şi al judecăţii asupra informaţiei, de
senzaţie sau nu.
Informaţia însăşi era pentru
Cuvântul un prilej de atitudine critică, şi nu era rînd
în ultima sa pagină, dedicată tradiţionalei «Ultimă
oră», nu era rînd care să nu fi trecut nu numai
printr-un control de verificare a faptului, dar printr-unul de
interpretare a lui. Reportagiul Cuvântului din pagina ultimă
avea obligaţii egale cu articolul din pagina primă: precizie,
documentare completă, tenacitate în urmărirea unei probleme
pînă la deplina ei lămurire“.
Micul studiu, pentru că de un mic
studiu e vorba, realizat în maniera obiectivităţii
ştiinţifice, continuă făcînd istoria atitudinilor gazetei,
a polemicilor, a anchetelor. Tonul este descriptiv şi precis, nu
encomiastic. Despre articolele lui Nae Ionescu, care încep să
apară de la 4 ianuarie 1927:
„Toate atacă valorile capitaliste
burgheze şi democrate, confruntîndu-le cu realităţile vii
ale unei ţări de plugari, afirmă spiritul organic şi valorile
colective“.
O frază pe care ar putea s-o
iscălească şi Marta Petreu. Deosebirea constă în
valorizarea atributelor: burghez, democrat, spirit organic,
colectivism. Tonul admirativ este rezervat unei singure persoane, lui
Titus Enacovici, economist, fondator şi prim director al Cuvântului,
„care, la apariţie, se recomanda simplu: un ziar politic
independent scris de intelectuali“. (Personajul Ghiţă Blidaru,
profesor de economie, prezintă o combinaţie între ideile
economice ale lui Enacovici şi comportamentul lui Nae Ionescu.
Enacovici, om în plină putere, murise în 1928, în
cîteva zile, în urma unei septicemii provocate de o
extracţie dentară. Nae Ionescu va muri subit la 15 martie 1940,
oficial în urma unui atac de cord; Sebastian va muri la 29 mai
1945, în urma unui accident cu autor niciodată identificat. Să
fie numai mîna destinului?) Este reprodus în întregime
articolul acestuia, „1933“, scris în 1928, un fel de 1984
economic, avant la lettre. În articol este reprodus, la un
moment dat, un citat din Emil Ludwig, care făcea o paralelă între
Mussolini şi Napoleon. Sebastian îl citează pe Enacovici,
care îl citează pe Emil Ludwig, care îl comentează pe
Mussolini. Pentru cititorul contemporan, îl citez şi eu pe
Sebastian:
„Dar spiritul timpurilor îl
împiedică şpe Mussoliniţ de a realiza tocmai marile sale
făgăduinţi. Fiindcă spiritul său se bazează nu pe o
preponderenţă de forţe, dar pe unirea celor 25 de state care
constituiesc Europa şi care nu ar face nimic mai bine decît
dacă ar deveni Statele Unite ale Europei. Este singura lor
protecţiune în contra absorbirei eventuale de către nişte
puteri mai mari încă, fie ele albe sau galbene“.
Două mari idei organizează studiul
lui Sebastian, amîndouă în absolută dependenţă de
viziunea lui Nae Ionescu. Cea dintîi reprezintă refuzul
oricărei fixări a realităţii într-o formulă, primatul
vieţii asupra ideii. Nefixare care justifică orice schimbare de
atitudine, dar, în materie de gazetărie, şi formulă a
supravieţuirii:
„Gazetă creştină, gazetă de
realităţi locale, gazetă monarhică, era în acelaşi timp
Cuvântul o gazetă de dreapta sau de extremă dreaptă? Formula
a fost repede lansată, cu amicale intenţii de defăimare. Adevărul
este că ziarul acesta n-a judecat niciodată printr-o formulă, fie
ea de dreapta, de centru sau de stînga, ci printr-un simţ al
realităţilor organice, realităţi ce refuză să încapă
într-o etichetă. Nu formulele îl interesau, ci viaţa.
Succesele acestui ziar se explică toate prin această obiectivitate
în faţa realităţilor. Cuvântul ştia să privească şi
avea curajul de a spune răspicat ce vede“.
Sofismul acesta – sîntem cum ne
impune realitatea să fim – este strîns legat de cea de a
doua idee de bază a lui Sebastian: disocierea între ideea de
politică şi cea de partid. Cînd am separat antiliberalismul
de politica antiliberală, am făcut ce făcea el însuşi şi
ceea ce atribuia, generalizînd, şi publicaţiei la care
colabora: „şÎncă de pe vremea lui Enacoviciţ, Cuvântul
îşi învăţa cetitorii să disocieze ideea de politică
de aceea de partid“.
Disocierea este semnul
politico-gazetăresc al unei sciziuni psihice profunde, pe care voi
încerca s-o discut separat.
Finalul articolului, care s-ar dori
apoteotic, foloseşte unul din cele două clişee gazetăreşti care
apar în tot textul: comparaţia tuturor contributorilor la
apariţia gazetei cu o familie, clişeu solidar cu celălalt, care
încă nu devenise o stereotipie de limbaj, dar va deveni:
compararea publicaţiei cu o casă. Cred că Marta Petreu exagerează
cînd consideră două clişee, seminţe ale gîndirii de
lemn, reprezentative pentru obedienţa lui Sebastian. Ele exprimă
doar lipsa de inspiraţie originală. (O curiozitate a limbajului
politic: compararea unei comunităţi eterogene, a cărei unitate se
dorea, cu o casă, apare prima dată în discursurile lui Hitler
despre Casa Europei, văzută metonimic – Italia era temelia,
Germania, acoperişul.)
Imposibilele iubiri. Sciziunea
Toate manifestările unui scriitor,
gesturile cotidiene, însemnările intime, autoficţiunile,
ficţiunile, publicistica de toate felurile, politică şi culturală,
în toate etapele vieţii sale, sînt solidare. Iar în
cazul lui Sebastian, această solidaritate este paradoxală, apare ca
semn continuu al unei crize. Modelul de lectură care mi se pare cel
mai potrivit personalităţii acestui scriitor nu uşor de descifrat
se organizează în jurul crizei de identitate. Criza de
identitate se manifestă întîi în planul biologic,
drept criză a identităţii masculine, apoi în planul
psiho-social, drept criză a identităţii etnice. Lectura Jurnalului
cred că descrie destul de clar criza biologică: momente
intermitente de impotenţă, apărute foarte devreme, de la
şaptesprezece ani şi jumătate. Acestea nu atrag însă o
orientare homosexuală, nici măcar latentă. Nici de masochism nu
poate fi vorba, întrucît lipseşte orice plăcere
asociată suferinţei. Este punctul în care lectura pe care o
propun eu pentru acest tip de personalitate începe să se
deosebească de lectura Martei Petreu. Jurnalul consemnează destul
de clar că disfuncţia biologică este permanent asociată cu
implicarea afectivă. Cu alte cuvinte, Sebastian e neputincios cu
femeile de care e îndrăgostit, cu cele (aproape) indiferente,
lucrurile se desfăşoară normal. Emoţia produce inhibiţia. Cine
urmăreşte în Jurnal evoluţia relaţiei cu Zoe va observa
imediat că nu există nici o inhibiţie atîta timp cît
femeia e o cunoştinţă oarecare, cu care îţi petreci o
noapte. Cînd apare un slab ataşament afectiv, începe şi
coşmarul, iar problema cea mai grea a diaristului este să se
debaraseze de o relaţie care îl pune în situaţii
umilitoare. De aici, închiderea în sine, refuzul
comunicării, evitarea situaţiilor nesigure, în care femeile
se propun. [Cum instinctul feminin funcţionează mai bine decît
orice încercare de psihanaliză, în Jurnal, numărul
femeilor care i se propun e mai mare decît al celor integrate
în relaţii eşuate.] Şi acceptarea, ca pe o fatalitate, a
relaţiilor sexuale întreţinute de femeia iubită cu alţi
bărbaţi. şCitez fişa biografică pe care o execută, în
stilul M.H.S., Ion Iovan, în inegalabila sa onirobiografie
Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale: „Leni Caler,
actriţă, fată veselă a Bucureştiului de după întregire.
Fugită de acasă, intră la doisprezece ani într-o trupă
ambulantă, devenind dansatoare şi cîntăreaţă. Rămîne
cam fără şcoală şi educaţie, dar izbuteşte să debuteze pe
scena teatrului în 1925, prezenţa ei fiind elogiată de mai
toţi, de la Nae Ionescu la Liviu Rebreanu. În 1935, abia
trecută de treizeci de ani, Leni Caler este femeia fatală a
teatrului bucureştean. În zece ani îşi impusese numele
ca actriţă; în paralel, palmaresul ei masculin se îmbogăţeşte
continuu, seducînd o sumedenie de oameni din politică, din
afaceri sau din artă. Sînt notorii relaţiile cu Sică
Alexandrescu pentru bani, cu Tudor Muşatescu pentru roluri, cu
Mihail Sebastian pentru stimă, cu Camil Petrescu pentru propria
plăcere. Soţul ei, obscurul dramaturg Scarlat Froda, asistă
impasibil, chiar interesat, la toată această seducţie
sentimentală“. O corectare: cu Sebastian, în speranţa că
va scrie o piesă numai pentru ea. El i-a scris două: Jocul de-a
vacanţa şi Steaua fără nume.ţ Sebastian înregistrează
situaţia nu fără gelozie, dar şi fără putinţa de a îndrepta
ceva. Încearcă să se vindece de iubirea fatală fie prin
metoda homeopatică – doze mici şi cît se poate de multe
alte relaţii –, fie prin înregistrarea lucidă a
defecţiunilor de toate tipurile ale iubitei. Fără nici un succes,
desigur... E foarte posibil ca printre prietenii apropiaţi ai lui
Sebastian situaţia să fi fost cunoscută. Mircea Eliade nu îl
vede nici o clipă (pînă la ruptura politică) ca pe un fost
amant al soţiei, ci ca pe un camarad al amîndurora. De altfel,
camaraderia e tipul de relaţie în care Sebastian se simte în
siguranţă, ca şi personajele sale masculine, neprimejduite de
ameninţarea eşecului. („Avec un camarade on ne couche pas. Avec
un ami on couche.“) Romancier fără mare personalitate şi relief,
Sebastian va îmbogăţi literatura română cu un tip
feminin pe care îl promovează aproape numai el: femeia –
camarad, infirmieră de suflet, aproape fără preocupări sexuale,
de tipul Nora din Accidentul.
Ştim prea puţin despre prima perioadă
din viaţa lui Sebastian, ca să putem emite fie şi umbra unei
explicaţii pentru asocierea afectivităţii cu impotenţa, a
stresului emoţional cu inhibiţia. El însuşi considera că
motivaţia nu e fizică, ci psihică şi încerca probabil să-şi
facă singur psihanaliza. De aceea îşi notează cu atîta
grijă în Jurnal visele. E firesc să apară aproape automat
reacţia compensatorie: nevoia de afirmare a personalităţii în
alte domenii ale existenţei, în planul culturii de exemplu. Cu
cît eşecul sexual e mai umilitor, cu atît „obrăznicia“
literară e mai mare. Este firesc pentru orice personalitate în
formare (şi Sebastian e în formare pînă la maturizarea
prin şocul produs de romanul De două mii de ani) să se afirme
încercînd să răstoarne valorile consacrate – de aici,
polemicile literare cu toţi criticii de marcă, în perioada
cuprinsă între 19 şi 26 de ani. Domeniul în care se
simte cu adevărat sigur pe el este cel al comentariului de carte. Nu
al ficţiunii, nu al autoficţiunii, ci al discuţiei, întotdeauna
informate, personale în opinii şi elegant exprimate despre
literatura altora. În primul an de publicistică, Sebastian
scrie, conform ediţiei de Opere, 104 articole despre literatură
(română şi străină). Cred că Lovinescu avea dreptate cînd
scria despre el că e un „copil bătrîn“. Era bătrîn
în raport cu tradiţia culturală şi copil în raport cu
viaţa cotidiană.
De o importanţă mult mai mare este
cealaltă formă de manifestare a crizei identitare, criza
identităţii etnice. Sebastian trăieşte într-o perioadă în
care asumarea identităţii iudaice echivalează cu asumarea unui
pericol de moarte. Toate problemele identitare se pun cu altă
gravitate în această perioadă şi soluţiile exprimate
public au alt impact asupra comunităţii, chiar dacă problemele
identitare, ca şi problemele sexuale, nu au decît soluţii
individuale. Aşa se explică şi reacţia foarte severă a presei
evreieşti la apariţia romanului De două mii de ani.
Relaţia maestru-discipol şi iudaismul
Deşi născut într-o familie
evreiască, educat probabil în respectul tradiţiilor evreieşti
(în Jurnal, sărbătorile evreieşti sînt consemnate tot
timpul alături de cele creştine; „Sinagoga mea din copilărie
avea geamuri mici, albastre şi roşii la ferestre... Ţin foarte
bine minte cei doi lei de bronz care propteau din dreapta şi din
stînga Tablele lui Moise“, De două mii de ani), Sebastian
are la începutul existenţei o conştiinţă minimală a
iudaităţii sale. Toată biografia sa, nefericită şi zbuciumată,
este istoria dezvoltării conştiinţei iudaice, dinspre exterior
spre interior, de la înregistrarea faptului că pentru ceilalţi
el e, în primul rînd, evreu pînă la asumarea
deplinei iudaităţi. Din această perspectivă, romanul De două mii
de ani şi Jurnalul sînt scrieri solidare, una continuînd-o
pe cealaltă. În roman, naratorul vorbeşte despre jurnalul pe
care l-a ţinut, iar naraţiunea, cu o tramă epică slabă,
succesiune de scene reprezentative pentru anume tipuri umane, pare
relatarea, abia mascată prin schimbarea numelor, a unor scene de
tipul celor notate mai tîrziu în Jurnal sau chiar
transcrierea exactă a unor pagini de jurnal. Cum devii cu adevărat
ceea ce fac ceilalţi din tine, aceasta cred că e marea temă a
existenţei şi a scrierilor de toate tipurile ale lui Sebastian.
Romancier fără relief, dramaturg al nostalgiilor fără mare forţă,
Sebastian, considerat în totalitatea biografiei şi a
scrierilor sale, devine, cred, reprezentativ pentru drama asumării
tîrzii, sub impactul istoriei, a identităţii etnice. El
parcurge un drum complicat şi dureros pînă cînd ajunge
să scrie: „Undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, în
plină pace, în plină securitate, în plină fericire,
mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sînt sau nu sînt
evreu. Dar aici, acum, nu pot fi altceva. Şi cred că nici nu vreau“
(Jurnal, 17 decemvrie 1941). În viaţa lui vor coexista, pînă
la capăt, două spaţii: spaţiul supus istoriei, în care îşi
asumă evreitatea, şi insula utopică, însorită şi pustie,
în care orice identitate etnică devine inutilă. În
funcţie de coexistenţa permanentă a celor două spaţii, cu
momente în care unul e privilegiat, cred că ar trebui să
gîndim şi prima parte a existenţei sale, cea dintre 19 şi 26
de ani, perioada de la Cuvântul, epoca formării personalităţii
adulte.
În fiinţa lui Sebastian se
împletesc şi se înfruntă două tradiţii: a mamei şi a
tatălui. În familia mamei „se moare de cu vreme, prin ardere
bruscă, cu agonii scurte, în care simţi zbătîndu-se
pentru ultima oară o căutare fără soluţie. Sănătatea lor e
provizorie, nervoasă, întreţinută cu permanente eforturi,
printr-o victorie dificilă de fiecare zi asupra unei biologii
obosite. E mai mult o rezistenţă cerebrală, un act continuu de
voinţă. Într-o zi, arcul interior care îi susţine prin
încordare plezneşte subit. E o moarte iudaică.
Oamenii din familia tatii n-au
cunoscut-o, şi cred că e într-asta o adevărată legendă
familială, căci nu există exemplu de bunic sau străbunic de
partea lor care să se fi sfîrşit înainte de 90 de ani.
E un sînge tare, pe care nu l-a subţiat talmudismul şi nu l-a
otrăvit lumina lămpii, serile tîrzii, în sinagogi. Au
trăit lîngă un fluviu, au trăit printre vapoare, printre
cereale. În intimitatea ei, Baba îi dispreţuia. Excesul
lor de sănătate i se părea probabil un semn de vulgaritate“ (De
două mii de ani).
Tradiţia problematizantă, talmudică
versus tradiţia unei existenţe fără probleme, adaptate perfect la
realitate. Cea de-a doua va fi idealul spre care va tinde Sebastian.
În nici una dintre scrierile
sale, tatăl biologic nu joacă vreun rol marcant. Este foarte
probabil ca rolul de modelator, tiparul patern, să fi lipsit din
dezvoltarea lui Iosef Hechter. Care, la vîrsta decisivă a
orientării în viaţă, îl întîlneşte pe Nae
Ionescu. Acesta va ocupa imediat locul spiritual al tatălui, vacant.
Cred că Marta Petreu califică greşit relaţia Nae
Ionescu-Sebastian drept o relaţie de dominare şi obedienţă,
relaţia dintre stăpîn şi slugă. De la greşita încadrare
a raporturilor reciproce porneşte şi aspra judecare a lui
Sebastian, pentru supunere absolută faţă de cineva care reprezintă
întruparea răului absolut. Eu citesc această relaţie, rămasă
fundamentală în conştiinţa lui Sebastian pînă la
sfîrşitul vieţii, drept relaţia tipică dintre un maestru
spiritual şi discipolul său. („Maistrul“ va fi numit Ghiţă
Blidaru în De două mii de ani.) Instituţia maestrului
spiritual funcţionează în transmiterea religiilor orientale,
în budism, în sufism, chiar şi în ortodoxie, dar
mai rar. Nae Ionescu, teolog de primă mînă, cunoştea bine
tehnicile ei şi, mai ales, avea harul necesar exercitării
paternităţii spirituale. Maestrul, tatăl spiritual al
discipolului, transmite o tradiţie (de aceea, originalitatea
gîndirii sale doctrinare e neînsemnată), dar nu prin
informaţii organizate logic, ca profesorul, nici printr-un statut
ideologic, ca un conducător politic, nici prin directive şi
constrîngeri, ca un director de ziar. Maestrul spiritual îşi
pune discipolul în situaţia de a descoperi el însuşi
adevărurile pe care doreşte să i le transmită, fără nici o
constrîngere şi fără nici o relaţie de autoritate, dîndu-i
învăţăcelului senzaţia alegerii în deplină libertate
a conştiinţei. Relaţia de ascultare şi supunere care se instituie
e însoţită de sentimentul deplinei realizări spirituale.
Altfel spus, un maestru spiritual renunţă la orice învăţătură
transmisă didactic, dislocă prin acte imprevizibile inerţiile de
gîndire ale discipolului, nu îi cere acestuia nimic şi
obţine de la el totul. Relaţia interumană e esenţială, urma
scrisă e neînsemnată, literă moartă. Toţi maeştrii
spirituali au ocolit scrisul şi nu l-au întrebuinţat decît
atunci cînd n-au avut de ales. Dacă maestrul e, oficial,
profesor de filozofie, renunţă la orice sistem filozofic şi aşază
în centrul experienţei filozofice Viaţa. Nu va scrie nesilit
nimic, iar ceea ce va rămîne scris în urma lui le va
părea celor care nu l-au cunoscut derizoriu. Îi va spune nou
venitului: „Scrie ce vrei“, şi acesta nu va voi decît ce
va voi şi maestrul său. E nevoie de har pentru a fi maestru
spiritual, şi Nae Ionescu a fost cel dintîi din cultura română
laică dăruit cu har. Unii din discipolii săi au încercat să
ducă mai departe relaţia maestru-discipol. Fără succes, căci
n-au avut har. Noica, de exemplu, care a rămas doar un bun pedagog.
Dacă ideile transmise (redescoperite) sînt nocive politic, ne
vom afla în miezul unei tragedii. Este cazul lui Sebastian,
care descoperă destul de tîrziu nocivitatea ideilor ce i se
transmit, dar care rămîne legat sufleteşte de maestrul său
pentru totdeauna, pentru că relaţia afectivă nu e dependentă de
observaţia şi gîndirea logică. Cea mai bună definiţie a
relaţiei maestru-discipol a oferit-o naratorul din De două mii de
ani: „Este pînă azi singurul om căruia simt că e
obligatoriu să mă supun, fără să am prin aceasta sentimentul
unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei
reintegrări“. Era esenţial ca Marta Petreu să ia în
considerare această mărturie.
Ceea ce a subminat relaţia
maestru-discipol a fost dezvoltarea, în paralel, a conştiinţei
apartenenţei la iudaism, la Sebastian, şi a conştiinţei
antisemite, la Nae Ionescu. În punctul de pornire al relaţiei
lor, nici unul nu se definea prin etnicitate. În toată
perioada colaborării la Cuvântul, Sebastian acumulează
experienţe care îl fac să se definească evreu, la început
pentru că toţi ceilalţi văd în el evreul, apoi,
interiorizînd experienţele, pentru că el însuşi refuză
să fie altceva. Şi refuză să fie altceva în momentul în
care asumarea evreităţii însemna asumarea tuturor
suferinţelor şi a primejdiei de moarte la care istoria îi
supunea pe evrei. Sebastian se afirmă evreu în situaţia
limită.
Pînă în 1935, există o
acumulare a faptelor care îl determină să-şi afirme
iudaitatea, dar o acumulare secretă, neexprimată public. Romanul De
două mii de ani, cu toată materia care îi stă la bază, în
anii 1927-1933 e conceput. El reprezintă faţa tăinuită a lui
Sebastian şi trebuie considerat ca făcînd parte din aceeaşi
unitate cu faţa lui publică. Aceasta înseamnă, din
perspectivă exterioară, o existenţă duplicitară (care l-a şocat
probabil pe Nae Ionescu). Din perspectivă interioară înseamnă
o structură psihică profund scindată, traumatizată de
imposibilitatea alegerii, care îşi impune inhibiţii
comportamentale ce iradiază asupra întregii vieţi sufleteşti.
Lucrurile sînt, de fapt, şi mai complicate: nici ca evreu,
Sebastin nu e satisfăcut de vreuna din soluţiile care existau la
începutul anilor ’30 pentru problema evreiască şi nici nu-i
place, omeneşte, nici unul dintre evreii remarcabili cu care are
de-a face: „Abraham Sulitzer nu e un domn Bergeret decît ca
soţ, în raporturile cu madam Roza. Ca intelectual însă,
în raporturile lui cu ideile, devine categoric şi asupritor.
Apărînd ghetoul, nu este mai puţin intolerant decît
Winkler apărînd sionismul şi nici decît S.T. Haim
înjurîndu-le pe amîndouă. Absolutul este viciul
lor comun“ (De două mii de ani). El se află, pînă cînd
antisemitismul devine clar politică de stat, în situaţia
paradoxală de a se recunoaşte evreu fără evrei şi român
fără români. Rămasă în acest stadiu, situaţia ar fi
fără ieşire, tragică. În acest moment, Nae Ionescu îi
scrie prefaţa axată pe ideea Iuda patet şi pe consecinţele ei.
Romanul pusese chestiunea suferinţei evreieşti din perspectivă
istorică şi prezentase eventualele soluţii obţinute prin acţiune
istorică. Nae Ionescu pune chestiunea suferinţei evreieşti din
perspectivă metafizică, ca dat iremediabil, fără soluţie
istorică. Cred că prefaţa are efectul unei palme care îl
trezeşte pe Sebastian: chiar şi pentru părintele său spiritual,
el nu va fi niciodată altcineva decît Iosef Hechter. Şi cred
că de abia de acum încolo va începe interiorizarea
iudaităţii. Nae Ionescu şi-a îndeplinit, pentru ultima dată,
rolul de maestru spiritual: şi-a pus discipolul în situaţia
de a deveni el însuşi, chiar cu preţul pierderii lui
iremediabile. O mai făcuse o dată, chiar la începutul
relaţiei lor: cînd Sebastian venise să i se plîngă că
a fost dat afară de la un curs al lui, Nae îl bruscase fără
să-i ia în seamă amărăciunea. Mai tîrziu îi
explicase: provocarea suferinţei e un antrenament pentru
conştiinţele puternice. Cu prefaţa, cercul s-a închis. De
acum încolo, în Jurnalul său va nota fără greş
situaţiile în care oameni apropiaţi resping evreii şi
evreitatea. Este un memento, pe care în relaţiile cu Nae îl
ignorase: pentru ei, tu eşti în primul rînd evreu. De la
De două mii de ani la Jurnal, Sebastian parcurge distanţa de la
evreitatea ca dat exterior la iudaitatea interiorizată. Naratorul
din roman simţea nevoia să-i atragă atenţia fiecărui cunoscut că
el e evreu, ca să nu-l pună pe acela în vreo situaţie
jenantă. După 1934, ştie că nu mai e nevoie să atragă atenţia
nimănui, pentru toţi, el e evreul.
Vacanţă şi autenticitate
Modelul de lectură a personalităţii
lui Sebastian pe care îl propun eu se deosebeşte de cel al
Martei Petreu: personalitate de la început scindată,
traumatizată, care păstrează secrete – trăsăturile care vor
deveni, în a doua parte a existenţei, definitorii. Secrete nu
în sensul de inexistente, ci neexprimate public. Tinereţea de
la Cuvântul nu e aberantă, e o etapă în parcursul
formării de sine, care nu e decît un răspuns dramatic la
întrebarea: Cum poate cineva născut evreu să dobîndească
conştiinţa interioară a iudaităţii sale? Din această
perspectivă, cazul Sebastian mi se pare paradigmatic pentru orice
evoluţie dramatică a conştiinţei etnice, fie ea iudaică sau nu.
Istoria furnizează argumentele tragice pentru această evoluţie.
Putea fi Sebastian, dacă nu fericit,
măcar uneori liniştit? Soluţia pe care i-o prescrie Ghiţă
Blidaru naratorului constă în suprimarea problemei: activitate
epuizantă, legată de materia concretă, care să facă imposibilă
orice problematizare. Răspunsul nu e decît temporar amînat.
Soluţia pe care şi-o prescrie şi şi-o aplică Sebastian însuşi
e ieşirea din istorie şi uitarea acelei părţi a sinelui legate de
istorie. Vacanţa. O scurtă rupere a legăturilor cu timpul,
scoaterea la suprafaţă a constantelor eului, nesupuse
temporalităţii. Sebastian şi Mircea Eliade se asemănau ontologic,
de aceea erau apropiaţi. Apropiaţi pînă cînd istoria
i-a despărţit. Jurnalul e plin de aşteptarea unei vacanţe, fie şi
de două-trei zile, adică de nostalgia regăsirii de sine dincolo de
timp, dincolo de spaţiu. În viaţa şi în opera lui
Sebastian, vacanţa e conceptul central, sinonimă cu autenticitatea.
Rănile sufleteşti numai în vacanţă se pot cît de cît
cicatriza. Tragedia vacanţei stă în prea scurta ei durată.
Vacanţa rămîne pentru totdeauna un joc. O dată, viaţa îi
dăruieşte lui Sebastian o vacanţă. Nae Ionescu îl invită
pe iahtul său, îi dăruieşte haine de marinar şi, odată cu
ele, o personalitate nouă, de om fără probleme, preocupat doar să
supravieţuiască între mare şi cer. Şi ei doi, probabil, nu
mai sînt un evreu traumatizat şi un antisemit de circumstanţă
istorică, ci maestrul şi discipolul care se regăsesc dincolo de
istorie. Dacă Sebastian a fost vreodată fericit, cred că numai
atunci putea să fie. Marta Petreu, care poate înţelege orice,
tocmai pentru acele zile îl judecă pe Sebastian mai aspru.
Cartea Martei Petreu are, printre
numeroasele ei merite, şi pe acela de a provoca o discuţie nouă
despre Sebastian, o discuţie care să ţină seama de toate datele
vieţii personale şi publice a acestuia. Prin tonul său ferm,
determină răspunsuri. Cred că abia de acum încolo, biografia
de evenimente şi biografia interioară ale lui Sebastian devin
posibile şi mai interesante ca niciodată. E o carte care marchează
o dată în istoria noastră literară, de aceea consider un
noroc posibilitatea de a participa la discuţia pe care o deschide.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters