Autor: 
Categoria: 
Povestea a început, cu ceva timp
în urmă, astfel: pe 10 mai 2008, Marco Travaglio –
editorialist şi scriitor specializat în chestiuni juridice şi,
după unii, paladin al justiţiarismului, foarte apreciat şi, din
cînd în cînd, foarte criticat, care se socoteşte
pe sine un liberal din stirpea lui Indro Montanelli – a fost
invitat la Rai3, la emisiunea Che tempo che fa, de către
realizatorul TV Fabio Fazio. Aici el a reconstruit, prin conexiuni
îndrăzneţe, raporturile avute în ’79 de actualul
preşedinte al Senatului, Renato Schifani cu Nino Mandalà, un
cap al Mafiei. Schifani era, în epocă, consultant urbanistic
al comunei Villabate, al cărei primar, Giuseppe Navetta, era nepotul
lui Mandalà şi asociat al lui Schifani în cadrul
societăţii de brokeraj şi asigurări Sicula Brokers.
Odată izbucnit scandalul, directorul
Rai3 a fost adus în situaţia de a-i solicita lui Fazio să-şi
prezinte scuzele lui Schifani. Atunci Travaglio a protestat ca în
faţa unui abuz, dar a fost pus la colţ cu promptitudine de un
confrate de la Repubblica, prestigios şi el, Giuseppe D’Avanzo,
autor de anchete şi reportaje. Numai că D’Avanzo a vorbit de sus,
ca un profesor ce moralizează, dîndu-i lecţii unui confrate
cel puţin egal în faimă şi pricepere. El socotea că, lăsînd
să se înţeleagă că linia secundă a administraţiei este de
tip mafiot, Travaglio a mers prea departe cu inferenţele.
Intervenţia lui D’Avanzo i s-a părut deplasată prozatorului
Antonio Tabucchi. „Chiar se crede D’Avanzo mai bun decît
Travaglio?“, s-a întrebat el într-un articol.
Recunoscîndu-i valoarea de jurnalist, Tabucchi a remarcat că
Travaglio este, în plus, şi… intelectual. Iar intelectualii,
prin însăşi natura vocaţiei lor, pun întrebări, fac
deducţii şi operează inducţii, pornind de la faptele probate
către altele, mai puţin evidente. Travaglio este deci îndreptăţit
de calitatea lui de intelectual să procedeze astfel.
O serie de ziarişti s-au implicat,
începînd din acest moment, în dezbatere,
exprimîndu-şi opinia în apărarea lui Tabucchi. Ei au
socotit că similitudinile descoperite de acesta între cazul
Travaglio-D’Avanzo, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
insinuarea de odinioară a unui miliţian sovietic că un vers al
poetului Osip Mandelştam, înţeles ca fiind critic la adresa
regimului stalinist, îl inculpa pe autor chiar dacă nu a fost
scris cu intenţia respectivă, doar pentru că bardul nu a făcut
nimic pentru a împiedica lectura incriminatoare a acelui vers,
erau legitime.
Urmarea a fost că Tabucchi s-a văzut
implicat într-o dezbatere de presă a cărei adevărată miză
era investigarea trecutului politic al celui de-al doilea om din
statul italian, avînd ca revers limitele libertăţii
cuvîntului din peninsulă sub regimul Berlusconi. Puţin mai
tîrziu, duminică, 19 aprilie 2009, jurnalistul spaniel Miguel
Mora scria în El País un articol în care menţiona
că Antonio Tabucchi este „foarte preocupat de climatul de cenzură
şi de atacurile la adresa libertăţii presei“ din ţara sa. După
Tabucchi, „un mare văl de tăcere ameninţă să acopere totul“
în Italia, datorită „controlului crescînd şi grotesc
asupra informaţiei al guvernului Silvio Berlusconi“. Scriitorul le
cerea jurnaliştilor să denunţe situaţia la Consiliul Europei,
pentru ca instituţia comunitară să „ia măsuri urgent“.
„Trăim o situaţie foarte îngrijorătoare“, îi declara apoi autorului articolului, vorbind din Lisabona, la telefon, prozatorul. „Vi-l imaginaţi pe Zapatero cenzurînd un program critic faţă de guvernul lui? E o lume care se deteriorează. În Italia prim-ministrul este proprietarul a 80% din mijloacele de informare. UE a obligat ţările din Răsărit să-şi abandoneze legile comuniste spre a putea intra în Europa şi apoi i-a permis Italiei ca prim-ministrul să controleze Rai, televiziunile private şi o parte din ziare. Nu este o problemă italienească, ci europeană.“
„Deja în 2001 Berlusconi a
alungat diverşi profesionişti din Rai… Nimeni nu a făcut nimic.
Acum ameninţă din Viena că vrea să întreprindă «acţiuni
dure» împotriva jurnaliştilor, face şedinţe acasă la
el pentru a-i numi pe noii directori ai Rai şi cenzurează
programele mai critice. Este intolerabil, informaţia este bolnavă
în Italia şi nimeni nu spune nimic. În nici o ţară
europeană nu se întîmplă un asemenea lucru. Dacă un om
politic spaniol ar controla, de exemplu, La Vanguardia, El País
şi şase televiziuni, ar putea fi prim-ministru?“.
Simţindu-se ameninţat personal,
Antonio Tabucchi a solicitat presei internaţionale să se prezinte
la Pisa în 7 mai. Aici el urma să compară în faţa
tribunalului pentru a se apăra de acuzaţia lui Renato Schifani,
preşedintele Senatului italian. „Îmi cere 1.250.000 de euro
pentru un articol apărut în L’Unità, pentru presupuse
daune de imagine.“ În replică, Schifani nu poate fi acţionat
în judecată, fiind a doua persoană în stat, după
preşedintele Republicii. „El beneficiază de imunitate judiciară
fiindcă guvernul a aprobat o lege… care împiedică procesele
împotriva deţinătorilor primelor 4 cele mai importante
poziţii din stat. Iar eu sînt singur, deoarece denunţul nu
implică şi ziarul L’Unità. S-a procedat astfel cu scopul
de a mă intimida fără a se atrage atenţia, ca să nu se spună că
e împotriva presei, ca să se ştie cît mai puţin cu
putinţă.“
Implicarea lui Antonio Tabucchi în
dezbatere vizează temeri mai profunde. „Am impresia că Italia se
află în derivă, cu un guvern cu un mare procent de
ex-fascişti şi un prim-ministru aflat în fruntea unui imperiu
economic a cărui provenienţă nu a fost niciodată dezvăluită.“
Strict contextualizată la actualitate, observaţia rezultă dintr-un
program artistic şi civic formulat cu ani în urmă şi
ilustrat, practic, de toată opera lui Tabucchi. Iată un fragment
revelator pentru conduita scriitorului: „Funcţia unui om politic
este să liniştească, să arate că totul merge bine graţie
simplei sale prezenţe. Rolul meu este să neliniştesc, să instalez
îndoiala. Facultatea de a se îndoi este foarte importantă
pentru om. Dacă vom înceta să ne îndoim, vom fi
pierduţi!“, scria Antonio Tabucchi în 1999. „Intelectualul
se poate îndoi, de exemplu, de o doctrină religioasă
fundamentalistă, în cadrul căreia îndoiala nu are ce
căuta. Se poate interoga asupra unui sistem politic îngheţat
sau impus ori chiar asupra unei estetici perfecte care nu admit
îndoiala. Dubiile sînt ca nişte pete pe o cămaşă
impecabilă. Mie îmi plac cămăşile pătate. Dacă o cămaşă
este prea curată, prea albă, îndoiala e prima care îmi
vine în minte. Funcţia intelectualului şi a scriitorului este
să se îndoiască de perfecţiune. În perfecţiune cred
teologii, dictatorii şi susţinătorii gîndirii totalitare.“
Studiind limba şi literatura portugheză, Antonio Tabucchi (n. 1943) este, în prezent, profesor de literatură portugheză la Universitatea din Siena. I-a tradus pe Carlos Drummond de Andrade şi Fernando Pessoa, clasici contemporani din Brazilia şi, respectiv, Portugalia, dedicîndu-le şi o serie de comentarii. În 1995, ca urmare a succesului romanului său, Susţine Pereira (publicat în România în 1999), autorului i s-a propus să participe la alegerile pentru senat. El a preferat însă să reziste „dictaturii cuvîntului“ a actualei puteri din Italia.
Aflat în vizită la Sibiu,
împreună cu Norman Manea, Tabucchi mărturisea public, în
mai 2008, despre un proiect de carte comun celor doi autori, care ar
fi putut porni de la fraza: „Acolo de unde vin lucrurile, se întorc
întrebîndu-se unele pe altele şi scuzîndu-se
pentru timpurile diferite pe care le-au trăit“ (Veronica
Niculescu, „Norman Manea şi Antonio Tabucchi. Doi prieteni scriu o
carte de istorie“, în Suplimentul de cultură, nr. 177, 03-09
mai 2008).
Obstinaţia mediilor politice în a-şi subordona presa
Trăim sau nu trăim, însă,
astăzi, în România, un timp politic decalat faţă de
Italia berlusconiană? Tentativele de control asupra presei din
vremea guvernării Adrian Năstase, ruptura de jurnalişti dintre
Emil Constantinescu şi, mai recent, Traian Băsescu – în
termeni depreciativi şi chiar injurioşi cu calificări rasiste,
includerea ca inamici a oamenilor de presă în clipurile de
campanie (de parcă guvernarea viitoare ar avea drept scop
incriminarea şi neutralizarea jurnaliştilor neconvenabili) – sînt
vizibile şi în România la nivelul vîrfurilor
politice. Fenomenul demonstrează cu asupra de măsură obstinaţia
mediilor politice în a-şi subordona presa. De cealaltă parte,
monopolurile asupra media şi constituirea trusturilor de presă (Pro
TV SA, Intact, Realitatea Media şi Dogan) de către marii moguli
financiari care deţin şi funcţii reprezentative politice (Dan
Voiculescu, Dinu Patriciu) sau sînt capabili să impună o
agendă a discuţiilor publice (Sorin Ovidiu Vântu, Adrian
Sârbu) ameninţă cu pericolele manipulării şi teleghidării
independenţa de gîndire şi de expresie din mediile de
informare româneşti.
Prinşi în tensiunile dintre două tipuri de putere discreţionară şi, în principiu, cu tendinţe antidemocratice, oscilînd între politicieni şi moguli, trecînd dintr-o parte într-alta, desfăşurînd sau înfăşurînd drapelele, după caz, împinşi de nevoi şi de oportunisme, intelectualii români se afiliază certitudinilor confecţionate ad-hoc, sacrificîndu-şi dubiile şi libertatea de spirit; renunţînd prea adeseori să fie nişte caractere.
Cazul Antonio Tabucchi aduce în atenţie, datorită acestui fapt, şi libertatea de expresie din România.
- Articole in legatura
- A murit Antonio Tabucchi
- Intelectualii în arenă
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters