OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

20

– Mie, la urma urmei, nu-mi pasă că el umblă şi omoară lume. Şi eu l-am omorît pe unu’ acu’ ceva vreme, dar eu am voie. Asta e legea. Eu pot, iar el nu.

E ciudat, nu-i aşa? Nu vreau să-l prind, dar trebuie să-l prind. Înţelegi?

După poliţistul bun şi poliţistul rău au fost trimişi poliţistul deştept şi poliţistul prost.

Ăsta era ăla deştept.

– Ce naiba zici acolo…

Ăsta era ăla prost.

– Toate cărţile astea sînt ale lui?

Deşteptul îmi era simpatic, semăna puţin cu Harry Dean Stanton.

– Da, citeşte mult, şi scrie. Poezie.

– Mda, nu e deloc vreun prost, asta va face ca totul să fie un pic mai greu.

Răsfoia cărţile cu mult interes, ceilalţi poliţişti trecuseră prin faţa cărţilor aşa cum treci pe lîngă un perete din cărămidă. Nu voiau să dea decît de droguri, arme sau reviste cu bărbaţi dezbrăcaţi. Erau convinşi că era poponar doar pentru că-i enerva că era atît de frumos. Preferau să creadă că fetele lor erau în siguranţă.

– Ia ascultă, puştiule, n-ai idee pe unde-o fi?

Ăsta era prostul.

– Nu, domnule, eu nu ştiu nimic, tot ce ştiam am zis deja de o mie de ori, tuturor.

Era adevărat, începusem să mă satur de atîtea vizite şi de atîtea întrebări. Placa asta cu fratele tău e un criminal devenea deja o pisălogeală.

– Mie, de fapt, îmi place mai mult să citesc poezie decît să urmăresc lumea. Cu o asemenea profesie nu-i eşti nimănui simpatic. Ştii că nevastă-mea m-a lăsat pentru că miroseam a poliţist? Asta e ce mi-a spus ea. Miroşi a poliţist. Îţi vine să crezi? Nici măcar nu ştiu cum miroase un poliţist. Haide, apropie-te, miros a ceva? Miros a gunoi sau a peşte? A ce naiba miros? Apropie-te, miroase, miroase.

– Deci?

– Nu miroase a nimic.

Era adevărat. Mirosea puţin a tutun şi atît.

– Nu ştiu, trebuie că ea avea un miros mai fin. A poliţist! Auzi tu!

În vremea asta, prostul se mirosea singur. Şi chipul lui arăta că e mulţumit de propriul miros.

– Ştii ceva? O dată am vrut s-o omor pe nevastă-mea, s-o omor de-adevăratelea. Am scos pistolul şi i l-am pus la cap. Ştii ce simţi cînd ai un pistol îndreptat asupra ta?

– Nu.

– Vrei să încerci?

Mă rog, adevărul e că eram curios. M-am apropiat din nou. A scos un pistol automat argintiu şi mi l-a pus la tîmplă. Era rece.

– Îţi jur că voiam s-o omor, voiam să nu mai existe, voiam s-o şterg ca pe o mîzgălitură sau ca pe un cuvînt scris greşit. Nevastă-mea era o greşeală, o greşeală insuportabilă.

Am observat că poliţistul prost începea să se enerveze. Eu eram foarte calm. Ştiam că nu avea intenţia să mă omoare, iar pe lîngă asta mi se părea că semăna din ce în ce mai mult cu Harry Dean Stanton.

– Mda, e în regulă, ia să lucrăm mai departe.

Îşi băgă arma la loc în tocul ei.

– Aţi omorît-o?

– Nu, băiete, n-am omorît-o. Niciodată nu reuşesc să fac ce vreau. Asta-i viaţa, nici pe fratele tău nu vreau să-l prind, pentru că sînt sigur că e un tip simpatic şi citeşte poezie, unde mai pui că pe mine agenţii de pază mă calcă pe nervi, dar n-o să am încotro şi-o să umblu după el şi-o să-l aduc aici de gît. Şi cine ştie, poate că va trebui chiar să-l omor. Vezi şi tu ce căcat, voiam s-o omor pe nevastă-mea şi va trebui să-l omor pe frate-tău.

Nu m-a deranjat că a spus-o. E ciudat, dar părea destul de cinstit şi era leit Harry Dean Stanton.

21

După ce a tras, a urmat o secundă neagră, pe de-a-ntregul întunecată, de parcă şi-ar fi tras chiar lui în faţă. Nu-şi simţea mîna şi nu simţea greutatea pistolului. Apoi a reînceput să vadă şi primul lucru văzut a fost chipul speriat al oamenilor, numai că nu păreau oameni, nu aveau nimic de-a face cu ce văzuse el mai înainte. Atunci şi-a dat seama că totul, casa de marcat, cutiile de conserve, revistele de pe rafturi, orice lucru la care se uita, toate păreau făcute recent, inventate recent, noi, erau lucruri necunoscute pentru el, pe care nu le mai văzuse niciodată. Fiecare pas îndreptat spre ieşire i se părea nou, de fiecare dată cînd respira, avea senzaţia că respiră un aer nou, iar cînd ajunse să se vadă înt-o oglindă aflată lîngă uşa de sticlă, se descoperi atît de diferit şi atît de puţin familiar, încît fu pe punctul de a se saluta pe sine.

De asemenea, nu a putut să nu se bucure dîndu-şi seama că el era viu şi că un altul era cel care murise.

22

– Şi ne doare pe toţi şi ne face fericiţi pe toţi şi cu toţii plîngem şi rîdem împreună. De ce?

– PENTRU CĂ TOŢI SÎNTEM UNUL.

Bine aţi venit în fabuloasa lume a familiei. Prezentatoarea emisiunii TOŢI SÎNTEM UNUL se adresa publicului aflat în platou şi nouă totodată, deşi aproape mai tot timpul se uita în cameră. Era o femeie care, dacă ar fi fost săracă, ar fi fost urîtă. Hainele şi machiajul reuşeau, la prima vedere, s-o facă să pară ceva, dar, dacă te mai uitai o dată, totul se mistuia ca o îngheţată băgată la microunde.

Bineînţeles, era înfiorător de cald.

– Dacă cineva moare, murim cu toţii, dacă cineva suferă, suferim cu toţii, dacă cineva omoară – asta ne era adresată nouă – omorîm cu toţii. De ce?

PENTRU CĂ TOŢI SÎNTEM UNUL. PENTRU CĂ UNUL SÎNTEM TOŢI.

Filozofia emisiunii era să menţină unitatea familiei, în fiecare săptămînă aduceau cîte o familie care suferise o nenorocire sau care trecuse prin ceva de bine şi demonstrau că orice ar fi făcut un membru al familiei, acel lucru se repercuta asupra vieţii restului familiei.

Pe generic apăreau imagini realizate pe computer cu nişte piese de domino care cădeau în lanţ după ce dărîmai una dintre ele.

Mama era din nou foarte frumoasă. Ne duceau la numeroase emisiuni pentru că eram o familie foarte frumoasă. Insistau atîta ca eu să arăt a delincvent juvenil. La machiaj m-au ciufulit un pic şi mi-au schimbat geaca fratelui meu cu una roşie mult mai ţipătoare, dar prea nouă. Prezentatoarea a spus publicului că aia era geaca fratelui meu. Mi-a picat foarte prost, dar n-am îndrăznit să spun nimic. De fapt, eu tăceam tot timpul. În schimb, mama încerca să convingă pe toată lumea că ea, cu toate astea, era o femeie de treabă şi că eu eram un băiat de treabă şi că ceea ce făcuse fratele meu era un caz izolat, dar n-o credea nimeni.

PENTRU CĂ TOŢI SÎNTEM UNUL.

În timp ce aşteptam să se pregătească reflectoarele şi camerele de filmat şi să se aşeze lumea ca să afle ce se aştepta de la ei, m-am împrietenit puţin cu o fetiţă de zece ani al cărei tată se urcase dezbrăcat pe un acoperiş şi începuse să tragă cu o puşcă în oamenii care treceau pe stradă. N-a nimerit pe nimeni, dar de atunci era ţinut închis într-un azil psihiatric. Ea cu cei doi fraţi ai ei şi mama lor aşteptau pe hol.

Noi, care eram principala atracţie a emisiunii, aveam o cabină cu băuturi răcoritoare şi un platou cu fructe.

I-am spus fetiţei să vină să vadă cabina noastră şi, cum a intrat, a rămas uimită de cît era de frumos.

– Voi de ce aveţi toate astea şi noi nu?

Biata de ea părea foarte decepţionată.

– Nu ştiu, presupun că datorită faptului că fratele meu ţinteşte mai bine decît tatăl tău.

23

– Să mori nu e deloc extraordinar.

Soarele strivea totul, precum talpa unui elefant.

– Să mori e ca şi cum ai rămîne în tren după ce a trecut gara unde trebuia să cobori.

– Ce naiba tot spui acolo?

Ei nu îi plăcea cînd el vorbea aşa, şi nici mie.

– E ceva ce am citit într-un poem de Robert Lowell.

– Citeşti poeme?

– Uneori.

– Scrii poeme?

– Niciodată.

– Dar mie mi-ai scrie unul?

– Nu, dacă vrei un poem, va trebui să ţi-l scrii singură, eu am deja destule pe cap.

Şi-a ridicat cămaşa şi preţ de o clipă s-a văzut pistolul, pe urmă şi-a lăsat în jos cămaşa, iar pistolul a dispărut la loc. Cineva de pe şosea a salutat făcînd cu mîna. O sută de păsări au început să zboare în jurul unui stîlp de telegraf, iar apoi o sută de lilieci, pînă se făcu întuneric şi nu se mai văzu nimic.

A aprins faza lungă şi şi-au dat seama că nici puţin mai în faţă nu era nimic. Au trecut prin faţa unei maşini de poliţie. Ei mergeau repede, iar poliţiştii stăteau liniştiţi.

– N-o să ne prindă niciodată.

Ea nici nu ştia ce spune, iar el ştia că ea nu ştie ce spune.

– Tu nu ştii ce spui.

Ea l-a pupat şi pentru o clipă nu a mai putut vedea şoseaua, i-a simţit limba în gură şi a simţit ceva ciudat în vîrful penisului, ca atunci cînd atingi botul unui cîine.

Cînd au oprit pe marginea şoselei, era atît de tîrziu în noapte şi atît de întuneric, încît ar fi putut fi oricine, în orice maşină. Tot ce spuneau şi tot ce făceau dispărea ca şi cum ei n-ar fi fost nimic şi n-ar fi spus nimic.

Apoi ea a spus:

– Te iubesc.

Pe urmă, imediat, au adormit.

Traducere de Florin Galiş,

în curs de apariţie

la Editura Curtea veche, Bucureşti.

Ray Loriga

(Madrid, 1967)

În mod cert, reprezentantul cel mai cunoscut al Generaţiei X în Europa. Primul său roman, Lo peor de todo (1992), a fost primit cu un entuziasm unanim de către critică. Odată cu al doilea roman, Heroes (1993), tînărul scriitor spaniol a atins o cotă de popularitate care îl transformă peste noapte într-un autor-cult. Crescut şi lansat odată cu La Movida, grupare artistică madrilenă apărută la finele dictaturii lui Franco, grupare din care mai fac parte şi Alberto García-Alix şi Pedro Almodóvar, Loriga îşi recunoaşte influenţele şi afinităţile cu autori americani precum Jack Kerouac şi Charles Bukowski. Fidel unei filozofii de viaţă apropiate de aceea a autorilor beat, consideră că „pentru a fi scriitor nu trebuie să te duci la universitate, trebuie să citeşti şi să-ţi trăieşti viaţa“. Energiile lui creatoare se manifestă şi în alte domenii artistice. Este coscenarist, împreună cu Almodóvar, al filmului Carne trémula şi regizează producţii cinematografice după adaptări ale propriilor romane sau după scenarii originale. În prezent trăieşte la Madrid şi la New York. Dintre cărţile lui, amintim: Días extraños (1994), Tokio ya no nos quiere (1999), Trífero (2000), El hombre que inventó Manhattan (2004) şi Ya sólo habla de amor (2008), Dìas aùn extraños (2007) Eroi (1993 — apărut la Editura Curtea veche Publishing în 2009). Ultimul său roman este Los oficiales y el destino de Cordelia şi a apărut în 2009.