OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asemenea multor altor lucruri a caror titulatura ascunde concepte vagi, Teatru National se scrie in romaneste cu majuscule, conform dictionarelor ortografice. Scrierea cu majuscule semnaleaza – ce altceva – un statut simbolic mai puternic decit simplul si echilibratul raport 1/1 dintre un semnificat si un semnificant. Ca la toate conceptele vagi, incarcatura emotional-simbolica a formei e mai mare decit greutatea materiala a continutului de dedesubt. In viata (de peste o suta de ani) de modernitate a culturii romane, aceasta dezechilibrare emotionala e de-a dreptul hiperbolica. Intr-o tara mititica, formata mai intii din unirea norocoasa a doua provincii monolingvistice, au fost din start nu unul, ci doua Nationale, la Iasi si Bucuresti.

Apoi, peste noapte, in 1919, s-a decretat un al treilea la Cluj, in plina stare de asediu; imediat dupa 1920, inca trei, la Craiova, Cernauti si Chisinau, desfiintate dupa peste un deceniu din pricina crizei economice, pentru a fi reinfiintate la fel de spontan patru ani mai tirziu. Timisoara, care suferea nedreptatea de mult, isi primeste Teatrul National dupa al doilea razboi mondial, iar prin „grija“ de insamintare simbolica nationalista a politicii lui Ceausescu, splendidul teatru din Tirgu-Mures devine la rindul sau National in anii ’80.

Nu vi se pare nimic ciudat in acest fenomen? Nu e deloc frisonanta constatarea ca, in subconstientul colectiv, frustrarea unitatii nationale se dovedeste mai puternica decit motivatia, decit nevoia banala, fireasca, a unui oras, a unei regiuni, a unui judet de a avea un teatru? Comunistii au avut o perceptie destul de corecta asupra acestui dezechilibru orgolios, nascut din frustrare, cita vreme au infiintat si hranit – in pofida cumplitelor lipsuri cauzate de sclavia ruseasca si de reconstructie – aproape patruzeci de teatre „de Stat“, si cinci Nationale, fireste tot „de stat“.
Discutia despre rostul si rolul unui Teatru National (sau despre menirea lui, cum se spunea odata) traverseaza cultura romana, ca un soi de boala genetica cu pulsiuni, de la mijlocul secolului XIX si pina astazi, avind in plutoanele succesive eroi incontestabili, corifei, martiri, demagogi, arivisti, poltroni si caracude de tot soiul, politicieni verosi si catavenci buni de gura.

Sigur, mai toata lumea cu ceva carte stie ca Ghica si Alecsandri au fost fiecare directori cu portret in Nationale, ca Eminescu s-a batut in van pentru repertoriu, ca Nenea Iancu avea si idei, si talent, dar asta nu l-a ajutat sa nu fie mincat cu lingurita de dulcele colectiv de societari. Ca Alexandru Davila s-a certat la cutite cu Nottara si si-a luat cimpii, punind bazele independente ale celei mai longevive companii private din istoria noastra, actualul Bulandra. Ca Rebreanu a creat studioul care e acum Teatrul Creanga, ca in ani grei Camil Petrescu s-a dat peste cap sa renoveze cladirea legendara de pe Calea Victoriei, dar n-a reusit decit sa fie si el alungat asemeni lui Caragiale, ca Vianu a fost director peste o cladire bombardata, imediat dupa razboi, jucind spectacolele in sala Colegiului Sfintul Sava, ca Zaharia Stancu a facut si de-alea rele, dar si de-alea bune, iar cladirea noua a fost inaugurata de Radu Beligan cu o uitata piesa de Baranga, si a ramas neclintita pina la livurutie.

Mult mai putini stiu, insa, ca a existat un director care l-a inlocuit pe Davila si acesta, ca sa faca pace dupa razmerita, a scris un text model despre care-i treaba Nationalului. Il chema Pompiliu Eliade si, ca orice academicus care se respecta, a decretat atunci, in 1912, ca rostul Teatrului National e sa fie o scoala pentru cei multi, care vin sa se distreze. Ei bine, in fond, chestia asta cu „teatrul e o scoala“ a facut si continua sa faca istorie, fiindca fiecare pune in „menirea educationala“ absolut orice ii trece prin cap. Si mai putini stiu ca, in 1922, a existat un efemer director, avocatul si scriitorul I. Valjean, de o cultura pe cit de subtila, pe atit de deschisa, care s-a apucat ca pescuiasca talente in regie (chestie nu tocmai la moda), si a infiintat revista Teatrul, o adevarata bijuterie. Iarasi, putini mai pomenesc de faptul ca, dupa o pregatire teoretica de peste zece ani, in scurtul balamuc politic al convietuirii Maresalului cu legionarii, Acterian (Haig) devine director la National, pus pe fapte mari, pe care n-apuca sa le puna in practica fiindca e trimis dupa rebeliune in linia intii, unde moare cu grabire.

Cit despre miza dureroasa a Nationalului din dezbaterea furtunoasa declansata de noua scoala de regie, in anii 1956-1957, mai nimeni n-o ia in calcul in discutarea modelului sau, daca vreti, a canonului teatral. Frontul unit al tinerilor acuza atunci improvizatia, nebuloasa repertoriala, lipsa de profesionalism in pregatirea si directionarea actorilor, ca si (printre rinduri) sinecurile indirjite si cabotine ale regizorilor si dramaturgilor deveniti peste noapte „artisti ai poporului“.
Ei, ce de razboaie singeroase in aceasta istorie teatrala!....si pentru ce? Pentru ca sa faci teatru bun, interesant, de calitate, la care vine publicul? Traditionalistii vor raspunde ca da, ca publicul, configurarea, reprezentarea si slujirea lui sint miza aici. Mi-e foarte greu s-o confirm. In cele mai multe cazuri, nu e mai deloc vorba despre public, acesta e doar un element de manevra in confruntarile polemice.

Unul dintre putinele puncte asupra carora adversarii nu se cearta, atunci cind polemicile au substanta, e estimarea asupra publicului: mereu hemoragic, adica pe cale de disparitie, mereu de neinteles. Luptele fara sfirsit vin de acolo de unde, intr-un mediu artistic autosuficient, conflictul dintre „bine si mai bine“ ascunde o enorma, incredibila lipsa de concurenta. Si, in fond, de eficienta. Teatrul, la noi, e in fond doar national. Si la Bucuresti, si la Petrosani, si la Vaslui si oriunde e un teatru pe care il plateste cetateanul. Mai mititel, dar, oricum, national. Chiar daca nu neaparat teatru... Fiindca istoria noastra culturala e, in materie de teatru, pe cit de coerent linistita, pe atit de schioapa. De la bun inceput in Romania teatrul s-a dezvoltat pentru ca niste artisti, scriitori, actori, muzicieni, apoi pictori deveniti scenografi, apoi scriitori sau plasticieni, sau avocati, sau simpli bacalaureati deveniti regizori au vrut sa faca teatru. Si au nutrit iluzia ca ceilalti oameni, publicul, publicurile, abia asteapta sa-i vada pe ei facind asta. Ceea ce uneori era adevarat, alteori nu tocmai.

Iar oamenii de la putere, de la Voda Caragea la Ion Iliescu, au fost intotdeauna convinsi ca teatrul e, in orice urbe cu fason, semnul civilizatiei si marca puterii. In tot acest joc, care a prins in timp consistenta si dinamica proprie si a devenit traditie (unicul concurent mai recent al modelului „teatrul e o scoala“ este emfaticul „teatrul e un templu“, a carui uritenie blasfemica mai nimeni nu indrazneste s-o ia peste picior), cea mai simpla intrebare, cea fundamentala, nu se rosteste din principiu.
Aceasta intrebare fundamentala e: de ce facem teatru? Daca nu ti-o pui, inseamna ca nici nu te intereseaza de fapt cui te adresezi, ce vrei de la omul din fata ta, acela cu care te intilnesti seara si care a cumparat un bilet ca sa vada. Intrebarea asta imposibila e, simultan, una despre legitimitate, despre Celalalt si despre tine insuti.
Ce e un Teatru National? Intii de toate e unul dintre zecile de teatre platite din bani publici. Ca atare, ar trebui sa faca un serviciu public, nu? Mai apoi, ar trebui probabil sa aflam ce mai inseamna, in secolul XIX, la Bucuresti, Cluj, Iasi, Craiova, Timisoara, Tirgu Mures, Sibiu, „natiune“ si apartenent la aceasta, adica „national“.

Atingem aici zone dramatice de discutie, in care politicul si teoriile politice, istoria, geografia, antropologia, psihologia colectiva, imagologia simbolica si mai stiu eu cite altele se iau de par si se pun pe-un carnaval din care nu mai scapam intregi. Facind abstractie de asta, la romani Teatrul National e un teatru mare, mai mare decit altele, eventual cu citeva sali, si care consuma capital, energie, resurse, punind la bataie produsul finit, care e... ce e? Spectacolul bun? Spectacolul exceptional? Spectacolul care tine locul lecturii obligatorii din scoala?
Nu cred ca trebuie sa plecam de la ce avem, decit in mica masura, in ziua de azi. Asta nu pentru ca n-am avea produse/opere de calitate, atitea cite sint. Ambitia de a hrani economic complexe industriale de tipul Teatrelor Nationale nu se poate justifica decit daca iesi cu totul din aceasta capcana. Cred ca „menirea“ teatrelor de acest tip nu e de a face spectacole bune, cred ca asta e menirea oricarui teatru, de stat sau privat, independent sau experimental, romanesc, maghiar, evreiesc, jucind in engleza sau swahili, in curte sau la subsol.

Un teatru intitulat National ar trebui sa faca, azi si aici, cultura nationala, adica cu rang de model, pe paliere bogate, folosindu-se de spectacol, dar nu numai de el. Un Teatru National ar trebui sa fie o pepiniera de literatura dramatica autohtona, prin programe ample de descoperire a talentelor, de stimulare si fructificare a acestei literaturi. O literatura despre si pentru Celalalt, care sa-l ajute pe omul din sala sa se descopere si sa-si puna intrebari. Un teatru platit din bani publici si ridicat la rang de National ar trebui sa fie un spatiu al cercetarii culturale prin arta, dar si al dezbaterii publice cu ajutorul artei. Nu numai al artei teatrale, ci a tuturor artelor care concura la si se revendica de la spectacol. Fiindca, in fond, daca te cheama National si tu vrei asta, ar trebui sa poti da seama asupra a ce este si cum este lumea pe care o reprezinti si care te plateste ca sa se simta reprezentata.

Neindoielnic, un teatru National ar trebui sa-si propuna constant, si prin programe pe termen lung, sa coboare in lumea de oameni, sa refaca relatia sanatoasa cu scoala si universitatea. (Nu vorbesc de cacealmaua cumpararii biletelor la kilogram, carind copiii cu autobuzul, ci de stimularea productiei de teatru in scoli, licee si facultati, de gazduirea si organizarea de festivaluri pentru elevi, si cite alte zeci de programe pentru a-l scote pe adolescentul si pe tinarul de azi din zeama de zadarnicie mecanizata in care se scalda). In plus, un Teatru National ar trebui sa fie un soi de placa turnanta in care vocea lumii de aici sa intre in dialog cu alte voci, de peste mari si tari, de azi si de ieri. Ar trebui, cu o atentie si o coerenta de radar, sa puna in relatie omul din Romania cu omul din afara ei, prin artele care il reprezinta plenar.

Un Teatru National e tot ce poate fi mai departat de un muzeu, chiar si atunci cind gazduieste in el unul. El ar trebui sa fie o institutie culturala strategica, conceputa ca atare, dar si uzind de strategii care sa exprime viul istoriei care inca n-a devenit istorie. Altminteri, e sigur ca vom reusi sa ducem victoriosi mai departe acelasi pas schiopatat, in care „nationalul“ cade mai greu decit „teatrul“ in compozitia unei colive care se vrea tort. Apropo, va mai amintiti mult mediatizata gluma a presedintelui UNITER, din 1990, cind pe scena Nationalului din Londra spunea, dupa reprezentatia cu Hamlet, ca pentru romani Shakespeare e un dramaturg autohton? Au trecut 15 ani si ceea ce atunci era o gluma acum a alunecat zburdalnic catre o farsa tragica. Nu cunosc macar un singur turneu serios in care teatrul romanesc sa se fi prezentat cu texte romanesti. Ce ne facem daca Shakespeare asta, al nostru, ramine singurul dramaturg in viata, il facem si pe el National?