În loc de bilanţ al anului 2010,
aş putea reproduce aici – integral, mai puţin topul celor mai
interesante cinci spectacole – textul de bilanţ al lui 2009. Dar
ar fi nedrept – pentru 2009, care, în esenţă, a reprezentat
12 luni sensibil mai interesante decît cele care tocmai au
trecut.
Una dintre aceste producţii este Opinia publică de Aurel Baranga, reluată critic de regizorul
Theodor Cristian Popescu la teatrul din Sibiu. Această Opinie… ar
trebui să relanseze discuţia, pe de o parte, despre statutul actual
al dramaturgiei antedecembriste, considerată datată (Spitalul
special a lui Iosif Naghiu, montată de Ştefan Iordănescu la
Naţionalul din Bucureşti, lasă să se creadă că multe dintre
piesele scrise la răscrucea lui 1989 sînt ele însele
datate), iar pe de altă parte, despre reevaluarea prin teatru a
condiţiei umane în perioada comunismului. O noapte furtunoasă
în regia lui Alexandru Dabija (la Teatrul Naţional „Vasile
Alecsandru“ din Iaşi), care a iscat acuze de vulgaritate, chiar
obscenitate, în capitala Moldovei, e cea mai importantă
actualizare-prin-neintervenţie-în-subtext a operei lui
Caragiale, în ultimii ani. Pe lîngă faptul că e,
aproape fără excepţie, minunat de precis jucată, Noaptea
furtunoasă a lui Dabija e un atentat la pudibonderia naţională şi,
în acelaşi timp, la mortificarea românească a teatrului
prin estetizarea şi castrarea intelectualizantă a textelor clasice.
Oricît de inegal ca spectacol şi
neunitar conceptual, Roşia Montană, coprodusă de Teatrul Maghiar
de Stat din Cluj şi dramAcum, cu trei regizori şi trei dramaturgi
(uneori intersectîndu-se), e un salt remarcabil în
economia instituţiilor de repertoriu, un pariu pe un tip de
implicare socio-politică foarte curajoasă.
Iar 2010 a fost şi anul deschiderii
celui mai promiţător spaţiu-studio din Bucureşti, sala de la
subsol a Teatrului Odeon, al cărei profil e orientat spre
dramaturgia contemporană, pînă acum românească, ceea
ce, în trecut, dintre teatrele de stat, doar la Foarte Mic s-a
mai întîmplat.
În noiembrie 2010 s-a încheiat
şi directoratul artistic al Cristinei Modreanu la Festivalul
Naţional de Teatru (FNT). A fost prima dată cînd
controversele au vizat, practic, nu unul, ci toate spectacolele
invitate din străinătate, cu precădere Dybbuk-ul lui Krzysztof
Warlikowski şi Hey, Girl al lui Romeo Castellucci, inclusiv cu o
foarte promiţătoare simili-dezbatere pe Facebook, iniţiată de
actorul Vlad Zamfirescu. Ceea ce a lăsat, însă, să se vadă
din selecţia internaţională de anul recent încheiat e partea
problematică a unei astfel de programări în cadrul unui
festival cu o dimensiune de showcase naţional destinat pieţei
internaţionale. Spectacolele româneşti au fost, pentru
străinii chemaţi să le vadă, mai puţin interesante decît
Castellucci. Îi rămîne, astfel, noului director artistic
al FNT misiunea de a hotărî cum să împace, printr-un
program modulat, şi nevoia Bucureştiului de teatru din străinătate,
şi caracterul festivalului de pepinieră românească pentru
piaţa internaţională.
Anul acesta, Uniunea Teatrală a plasat
decizia asupra componenţei juriului de nominalizări pentru Gala
Premiilor UNITER în seama secţiei române a AICT
(Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru). Componenţa –
Andreea Dumitru, Doina Modola, Ludmila Patlanjoglu – s-a decis în
luna decembrie, iar pînă prin martie, cei trei critici vor
avea de văzut tot ce e de văzut în ţara teatrală România.
Tot Senatul UNITER a numit şi un selecţioner pentru Festivalul
Naţional de Teatru – Alice Georgescu, cu un mandat, atipic acum,
de un an. Va fi promiţător.
Teatrul libertăţii de decizie
De departe, proiectul spectacular al
anului a fost Casa Poporului, creat de Bogdan Georgescu, o colaborare
între Ofensiva Generozităţii, Penitenciarul din Craiova,
Clubul Electro-Putere Craiova, Universitatea din Craiova –
Departamentul de Teatru, UNATC Bucureşti şi Veioza Arte, produs de
Asociaţia I. S. Drăgulescu. E un proiect de teatru comunitar.
Interpreţi sînt Dragoş Măru Bran, Alex Calangiu, Iulia
Lazăr, Sorinel Diţă, Irinel Neaga, Dumitru Pandele, Cristi Pătru
şi Raluca Păun. O parte dintre ei sînt deţinuţi ai
închisorii craiovene (segregarea dintre actorii profesionişti
şi cei amatori nu contează, în contextul dat).
Modelul dramaturgic pe care-l foloseşte
Bogdan Georgescu e unul clasic: o situaţie în derulare (într-o
garsonieră din Belgia, o mînă de infractori români se
antrenează să dea o spargere), apariţia unui factor accidental
disturbator (doi emigranţi ilegali, aduşi în garsonieră de
„călăuza“ lor, nu vor să participe la acţiunea în
mijlocul căreia se trezesc), răsturnarea situaţiei (avînd în
centru un revolver şi o revoltă morală) şi restabilirea (promisă)
a echilibrului social. În fapt, Casa Poporului e o foarte
originală deturnare a ficţiunii realiste în tiparul de miză
al teatrului forum (dar nu pe suportul tematic al nedreptăţii, ci
pe cel al mecanismului de decizie, al liberului arbitru). Ceea ce e
cu adevărat esenţial într-un astfel de proiect – care,
spectaculos fiind (prin tipul de asumare a interpreţilor, care
solidarizează scenic oameni cu experienţe artistice şi de viaţă
atît de diferite), nu constituie chiar un spectacol – este
atenta construcţie pregătitoare a dilemei decizionale finale: a
împuşca (fără aparente consecinţe imediate) sau a nu
împuşca (cu riscul viitorului). Liberul arbitru în
acţiune şi mecanica psihologică a alegerii etice. Casa Poporului
acumulează, prin expunere, un peisaj complex al alegerilor greşite
care par, pe moment, singurele posibile, personajele sînt aduse
la condiţia de răufăcători de astfel de decizii de salvare
temporară, iar parcursul performativ e o maieutică dintre cele mai
delicate, o călătorie prin dialog teatral spre un adevăr moral mai
important pentru deţinuţii-actori decît similitudinea tramei
cu propriile lor aventuri la marginea legii.
„Eu cred că avem nevoie de un shut
down şi de un restart. Nu mai merge cu transplantul. Am tot cîrpit,
am schimbat stomacul... [...]
Trebuie să şi vrei să schimbi. Nu e
îndeajuns doar să vezi. Tendinţa este următoarea: cel mai
comod e să nu faci nimic, pentru că banii sînt aceiaşi. Iar
dacă nu faci nimic, nu greşeşti şi eşti bine... Evaluările se
fac cum se fac, managerii au bifat tot ce puteau bifa din grila aia
şi tot aşa... “
Gianina Cărbunariu, în Adevărul
literar şi artistic, 4 ianuarie 2011
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters