A curs destulă cerneală de cînd
Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu a
fost lansată. Întîmpinată cu mare pompă, elogiată la
Tîrgul Gaudeamus, Istoria lui Manolescu a contabilizat, după
valul festivist, severe articole critice. În acest număr al
revistei Observator cultural, Paul Cernat şi Şerban Axinte
comentează un volum „sub aşteptări“.
Am analizat deja, pe larg, Istoria
critică... a lui Nicolae Manolescu, în trei numere succesive
ale revistei Cuvântul, şi nu intenţionez să revin mai mult
decît e cazul asupra observaţiilor de acolo. De altfel,
reacţiile pe marginea voluminosului tom par să se apropie de final,
impulsionîndu-le pe acelea (mai generale) despre rostul
istoriilor literare în aşa-zisa epocă postcanonică. N-avem
încotro, ne vom raporta de-aici înainte la ea ca la un
model sau ca la un antimodel, canonizînd-o prin simplul fapt că
ne „obsedează“ şi că vorbim/scriem despre. Că doar nu ne-om
raporta la „tabla de valori“ a lui Al. Piru, Dumitru Micu, Ion
Rotaru, H. Zalis, Ioan Holban, chiar Marian Popa sau Alex.
Ştefănescu...
Improvizaţie din mers, bricolată şi
expediată
Din păcate, în ciuda ambiţiilor
re-conceptualizante din prefaţă, Istoria critică... nu este o
construcţie solidă, ci o schiţă, o improvizaţie din mers,
bricolată şi, pe unele porţiuni, expediată. În plus, cel
puţin două dintre argumentele teoretice legitimatoare – cel
privind recursul la estetica receptării şi cel referitor la Canonul
occidental – sînt valorificate impropriu. „Critica
criticii“, marele atu al cărţii, nu e aplicată consecvent
(uneori, chiar la autori de prim-plan precum Hortensia
Papadat-Bengescu, ea lipseşte cu desăvîrşire). Cît
priveşte influenţa teoriilor lui Harold Bloom, e greu de spus ce
legătură poate exista între „bătăliile canonice“ pentru
estetic din cadrul tinerei noastre literaturi şi istoria „canonului
occidental“, cu atît mai mult cu cît nu există la noi
o „Şcoală a Resentimentului“, precum în multiculturala
Americă. Dar, în general, marea problemă a Istoriei
critice... este contextualizarea destul de precară a poziţiei
literaturii române în relaţie cu dinamica literaturilor
europene, fapt vizibil mai ales în perioada de după 1900.
Deranjante sînt şi judecăţile
apodictice care trădează, flagrant, absenţa lecturilor. N.
Manolescu nu e la curent cu o bună parte a dramaturgiei
postdecembriste, a literaturii SF sau a celei „pentru copii şi
tineret“ şi mai ales cu literatura altminteri multinvocatei
„generaţii 2000“, ca să nu mai vorbim de producţia
postcomunistă a multor scriitori din generaţiile afirmate anterior.
În toate aceste cazuri, autorul Istoriei critice... nu reuşeşte
să aplice nici măcar ceea ce Dan Petrescu a numit cîndva, cu
umor, „necitirea avizată“.
„Testul“ Eminescu
„Testul“ Eminescu – fundamental
pentru un critic român major, în opinia lui G. Călinescu
– a fost, dacă nu picat, promovat la limită. Nu insist – s-a
scris deja destul despre asta. Rămîn la ideea că despre
„poetul naţional“ Nicolae Manolescu se pronunţă cel mai bine
indirect, atunci cînd comentează scrierile călinesciene
despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu... În rest – un
efort disperat şi stîngaci de a se plia pe opiniile
„revizioniste“ la modă ale unor discipoli favoriţi, cîteva
gafe, o relectură incitantă a publicisticii eminesciene şi un
„război“ inutil extenuant cu teoriile lui Ion Negoiţescu despre
raportul între antume şi postume.
Istoria critică... arată, apoi, că
Nicolae Manolescu nu (mai) are calităţile indispensabile unui
istoric literar (nu le-a avut, ce-i drept, nici Ion Negoiţescu...).
Dincolo de volumul întîi publicat în 1990 şi topit
în materia actuală a cărţii, capitolele ascultă mai curînd
de regulile foiletonului/medalionului critic. Abundenţa incredibilă
a scăpărilor, a erorilor de datare şi de situare este uluitoare,
inconceptibilă la un asemenea nivel. Scriam în Cuvântul
că, din punct de vedere factologic, Istoria critică... e, pe mari
porţiuni, inutilizabilă, că aproximativ o treime dintre intrările
bibliografice (oricum deconcertant de puţine) sînt grevate de
greşeli grave etc. Nu e vorba, cum s-a spus, de „accidente
inerente unei lucrări de asemenea dimensiuni“, ci de un malpraxis
editorial. Echipa de redactori a făcut, pur şi simplu, figuraţie.
Să nu fi avut Florin Şindrilaru şi ceilalţi „curajul“ de a
interveni în textul lui Nicolae Manolescu? Tot ce se poate.
Colaje de cronici literare
Oricum, nu redactorii au comis erorile.
Se vede limpede că, atunci cînd nu şi-a reeditat sau remixat
texte vechi, criticul a scris „din memorie“, în absenţa
documentaţiei directe. Amplele colaje de cronici literare din
secţiunile despre „contemporani“, taxate pe drept cuvînt
de către Daniel Cristea-Enache, supără inclusiv prin neaducerea la
zi a multora dintre ele (scrise în anii ’60-’80), cel mai
supărător efect de lectură fiind păstrarea, neglijentă, a unor
ticuri contextuale („acum trei ani a venit la cenaclu...“, „anul
trecut, la o lansare...“ etc.).
Este cel puţin ciudat ca un autor
conştient de „efemeritatea“ cronicilor sale de întîmpinare
şi care, din acest motiv, nu le-a adunat în volum decît
la 60 de ani, să le încorporeze tocmai în Istoria
critică... Prin comparaţie, foiletoanele lui E. Simion sînt –
o recunoaşte N. Manolescu însuşi, într-un interviu
recent, – mai temeinice, mai apropiate de articolul de istorie
literară, deşi mai puţin „curajoase“, dat fiind caracterul lor
de „primă instanţă“. Recitind Scriitori români de azi,
ai cu adevărat sentimentul unei istorii literare în mişcare.
În schimb, citind capitolele omoloage din Istoria critică...,
ai imaginea unui amestec publicistic eteroclit. Dacă tot „i-a
recitit pe toţi“, te întrebi de ce oare N. Manolescu nu şi-a
dublat efortul recitirii prin efortul rescrierii.
Ar fi nedrept să spunem că multe
dintre capitolele Istoriei critice... din 2008 nu ar fi cu totul noi
sau remarcabile, mai ales în ce priveşte literatura
interbelică şi proza anilor ’50-’70. Unele dintre ele, ca şi
destule pagini despre literatura junimistă şi postjunimistă, sînt
chiar demne de un mare critic. Din păcate, reuşitele sînt
contrabalansate de carenţe pînă la afectarea gravă a
ansamblului. Inclusiv în plan stilistic, formulări
strălucitoare coabitează, aiuritor, cu perle deconcertante. Sigur,
N. Manolescu rămîne captivant şi atunci cînd falsează
sau gafează. În asemenea momente, ai însă sentimentul
că asişti la reprezentaţia unui mare actor care, deşi uită sau
încurcă replicile pe scenă, primeşte aplauzele galeriei.
Ar fi, de asemenea, meschin să punem
(semi)eşecul Istorie critice... pe seama absenţelor nejustificate,
a teoriilor discutabile sau chiar a procedurii dizgraţioase de a
exila autori de toată mîna pe lista „autorilor de
dicţionar“. Fiecare critic are dreptul la propria selecţie,
fireşte discutabilă, şi apoi nici un punct de vedere nu e
„definitiv“ – cel puţin în literatură. Ei, dacă ar fi
fost numai atît...
Într-un articol altminteri
amuzant şi cu destule afirmaţii inteligente, C. Rogozanu ne
reproşa, lui Daniel Cristea-Enache, lui Bogdan Creţu şi
sus-semnatului că sîntem prea „bătrînicioşi“,
vînînd la tot pasul greşelile lui N. Manolescu. Se
poate, dar în ceea ce mă priveşte sînt convins că am
procedat corect, listînd judecăţile fără acoperire,
scăpările şi erorile de informaţie ale criticului, după ce l-am
auzit în dezbaterea de la Atelierele „Tudor Vianu“ că nu a
făcut nicăieri în Istoria critică... judecăţi de valoare
fără acoperire. Mai mult, într-un recent interviu din
Luceafărul de dimineaţă, N. Manolescu afirma, stupefiant, că „la
romanul anilor ’70-’80 n-am reluat nimic, nici integral, nici
parţial, cred că nici o singură frază. Şi, într-un fel,
acesta a fost şi un pariu, de a vedea dacă unii nemulţumiţi care
au zis: «ai publicat recenziile pe care le-ai scris înainte»
au observat măcar că asta s-a întîmplat la cîţiva
poeţi şi la nici un romancier. Nu, nu s-a observat sau n-au citit
sau n-au comparat, eu ce să fac acum, să mă supăr, nu pot să mă
supăr, treaba lor...“. Nu numai că N. Manolescu a pierdut pariul,
dar s-a şi supărat rău de tot pe unii dintre criticii săi care
au observat, au citit, au comparat şi au ajuns la concluzii
contrare...
Cum a fost comentată Istoria în
ultimele şase luni
Tocmai de aceea, în aşteptarea
promisei ediţii revăzute, merită aruncată şi o privire –
oricît de fugară – asupra receptării de pînă acum,
sensibil mai bogată decît cea care a însoţit cu aproape
şapte decenii în urmă Istoria... lui G. Călinescu. Nu-i de
mirare: în 1941, Călinescu era un critic în plină
ascensiune, fără o autoritate consolidată, în vreme ce, la
data apariţiei Istoriei critice..., criticul N. Manolescu trăieşte
din beneficiile trecutului, construindu-şi, în mare măsură,
lucrarea prin reşapări de texte vechi şi prin raportarea obsesivă
la marele său model interbelic (tipică, bloomiană anxietate a
influenţei). Complet necreditabile mi s-au părut a fi, în
acest din urmă caz, două tipuri de reacţii evaluative: 1) cele –
mai mult sau mai puţin complezente – ale aliaţilor,
colaboratorilor şi admiratorilor necondiţionaţi, convinşi de
excelenţa întreprinderii manolesciene încă înainte
ca ea să fie scrisă, necum citită, şi în general a celor
pentru care textele criticului se supun dictonului „Crede şi nu
cerceta“; 2) cele vexate – uneori pînă la pamflet –, ale
scriitorilor şi criticilor supăraţi foc pentru tratamentul aplicat
lor, prietenilor şi colegilor de generaţie, grupare, orientare
literară, judeţ sau club. Mai relevante sînt reacţiile
venite din partea criticilor afirmaţi în ultimul deceniu şi
jumătate, deşi există în rîndul celor mai „vîrstnici“
cîteva analize remarcabile ale Istoriei critice... (cea a
Irinei Petraş, bunăoară). Dacă în zona comentariilor
predominant „pozitive“ sau entuziaste se situează, dintre tineri
şi încă tineri, Gabriel Coşoveanu, Luminiţa Corneanu,
Adrian Jicu, Ioan Pop-Curşeu sau Cosmin Ciotloş (poate şi alţi
cîţiva), comentatorii „rezervaţi“ par a fi mai bine
reprezentaţi – prin, între alţii, Nicoleta Sălcudeanu,
Sanda Cordoş, Alex. Goldiş, Ion Buzera, Mihaela Ursa, Doris
Mironescu, Bogdan Creţu şi, last but not least, Daniel
Cristea-Enache. Remarc, de asemenea, distanţarea semnificativă a
unor vechi fani, precum C. Rogozanu şi Marius Chivu, şi tăcerea cu
tîlc a altora, cum ar fi Simona Sora (care – à bon
entendeur, salut! – a indicat drept cartea anului 2008 Iluziile...
lui Eugen Negrici).
Răzbunare pe Daniel Cristea-Enache
Că, prin eşecul sau semieşecul
Istoriei critice..., autoritatea lui Nicolae Manolescu a început
serios să se clatine – fapt destul de grav –, mai ales în
rîndurile tinerei generaţii de critici şi scriitori, se vede
chiar din reacţia discreţionară a criticului la drasticul
comentariu în trei părţi, publicat de Daniel Cristea-Enache
în revista Idei în dialog. Îndepărtarea celui din
urmă de la România literară, rămasă astfel fără singurul
ei cronicar independent şi credibil, e de o lună şi realitate
„oficială“. Fără a pune în discuţie buna-credinţă a
tînărului Cosmin Ciotloş, nu pot să nu observ că publicarea
de către el, în aceeaşi Românie literară, a unui
serial în nouă episoade prin care apără, din toate puterile,
volumul lui Nicolae Manolescu, vine chiar în momentul în
care Daniel Cristea-Enache este dat afară pentru un comentariu
negativ publicat într-o altă revistă. Mi se va spune că sînt
probleme de bucătărie internă ale fiecărei publicaţii şi că
orice director îşi gestionează cum crede de cuviinţă
relaţia cu colaboratorii. Aşa o fi. Problema este însă una
de natură mai generală: care sînt limitele independenţei
cronicarului literar faţă de conducerea publicaţiei la care
colaborează? Care sînt clauzele contractului tacit dintre
director şi cronicar? În mod evident, afirmîndu-şi
tranşant independenţa şi contestînd, implicit, autoritatea
liderului, Daniel Cristea-Enache a forţat limitele. Lovitura sa în
nexul Istoriei critice... s-a dovedit eficientă, fiind confirmată
prompt de reacţia deloc „olimpiană“ a autorului cărţii, un
mare critic pe care mulţi dintre noi l-am văzut, pînă
deunăzi, într-o cu totul altă lumină... Şi care a reuşit
să-şi dezamăgească, prin gestul său, chiar admiratorii,
discreditîndu-se. Păcat.
C. Rogozanu avea întru totul
dreptate atunci cînd vorbea, într-un articol mai vechi,
despre „moartea textului“. Cum s-ar zice, nu plăteşti berea, ci
locul „cu ştaif“ în care o serveşti... Cumpărînd o
carte, îţi exprimi încrederea faţă de numele de pe
copertă, restul nu contează. Cred că dezamăgirea unora dintre
noi, la lectura Istoriei critice..., provine dintr-o iluzie optică.
Nicolae Manolescu nu mai e cel care-a fost, pînă în
1990-1993, „marele reformator“ estetic, liberal, civic... Nici
lumea, nici literatura de acum nu mai seamănă cu lumea şi cu
literatura de atunci. Ajuns în culmea gloriei, criticul se
dovedeşte, vai, incapabil să joace rolul în care, altădată,
strălucea.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters