Să citeşti o carte şi să-ţi vină
cheful să mergi la Calafat – iată o performanţă scriitoricească
serioasă, care îmi aminteşte de întîmplări
borgesiene din alte timpuri.
Fragmente din năstruşnica istorie a
lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (titlu
copilăresc, cu sonorităţi marqueziene) reuşeşte să recreeze o
luminoasă şi colorată lume a copilăriei, cu personaje pitoreşti,
cu locuri memorabile (misterioase cazemate, la tunuri, străzi
adormite din oraş, dealuri tomnatice de lîngă Calafat), cu un
limbaj al său, fragmentar, dar uneori atît de parfumat! Acest
soi aparte, amestecat, de memorii-jurnal-roman autobiografic (fără
un pact autobiografic clar enunţat, altfel decît în
titlul la persoana a III-a) reuşeşte să recompună, din fragmente
minuscule, ca într-un mozaic bizantin, o lume la fel de
măruntă, dar recognoscibilă, cel puţin pentru copiii crescuţi în
comunism, dar, cred, nu numai pentru ei.
Gabriel CHIFU
Fragmente din năstruşnica istorie a
lumii
de gabriel chifu trăită şi tot de el
povestită
Editura Ramuri, Craiova, 2009, 160 p.
Reuşita acestei scriituri
diaristico-autobiografice rezidă în sinceritatea ei, aproape
neliterară în sensul bun al cuvîntului. Fragmente din
năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu... este, pînă
la urmă, un tur de forţă al memoriei autorului-narator, în
încercarea de a scoate la lumină lumea pierdută a memoriei
şi, prin aceasta, de a se scoate pe sine, cel adevărat, la lumina
propriei conştiinţe. Un efort confesional şi de autocunoaştere,
care îmi aminteşte de Rousseau, dar nu de acela, atît de
retoric-fals pe alocuri, din Confesiuni, ci de Rousseau din Reveriile
unui hoinar singuratic, de naratorul care se lasă furat de
plimbările sale, de curgerea apei, a luminii… Gabriel Chifu
pescuieşte, din această lume scufundată a memoriei, aşa cum
singur scrie, cîteva „fleacuri“ de mare preţ pentru
copilul de atunci, dar şi pentru adultul de acum, iar acest
exerciţiu acvatic, conotat deopotrivă literar şi psihologic, ne
impresionează prin trei calităţi esenţiale: prin sinceritatea
netrucată, prin umanitate şi emotivitate. Ceea ce cartea reuşeşte
să transmită este acea emoţie specială pe care doar copilul o are
în faţa minunatei lumi dimprejur, emoţie depozitată, cum
spune Sf. Augustin, în „vastele palate“ ale memoriei. Dar
memoria şi eul sînt totuna, căci cine sînt eu, se
întreabă Augustin, dacă nu chiar memoria mea, amintirile mele
despre mine („memoria sui“), ceea ce păstrez în acest
„depositum“ al memoriei mele. Gabriel Chifu şi-a însuşit
lecţia Sfîntului Augustin şi pe cea a lui Rousseau –
cunoaşterea de sine e imposibilă fără de exerciţiul memoriei şi
al confesiunii, dar această lecţie e încorporată profund în
carnea scriiturii, şi marile teme atinse în cartea sa (tema
morală, căutarea şi salvarea sinelui, prin descoperirea
Dumnezeirii, a acelui Dumnezeu care, conform lui Augustin, se află
chiar în noi înşine, în sufletul-memorie) nu sar
în ochi, devin teme personale. Scriitura impresionează prin
chiar firescul şi sinceritatea ei necomplicată, mai ales în
pasajele dedicate copilăriei. În acest caz ea are un ceva
specific, o originalitate deloc ţipătoare, un aer de proză
est-europeană de foarte bună calitate.
O tehnică a compoziţiei bine gîndită
Din păcate, în cazul unor pasaje
sau capitole dedicate vieţii de adult, autorul-narator nu a găsit
mereu tonul adecvat, astfel încît ai uneori impresia de
fals, de nepotrivire, de platitudine sau chiar de uşor ridicol
(pasajele despre sexualitate sau erotism, spre exemplu). Din
fericire, aceste pasaje nu sînt numeroase, nu strică impresia
de ansamblu, dar coboară ştacheta, într-o carte unde
scriitura ar fi putut fi, şi ar fi trebuit să fie cea a unui
perfect filigran stilistic. În paginile dedicate vieţii de
adult, poţi identifica o serie de teme sau de motive arhicunoscute,
atît din literatura universală, cît şi din cea română
actuală (eul monstruos, nepotrivirea cu propriul trup, dublul, visul
ş.a. te fac să te gîndeşti imediat la Kafka, la poezia lui
Ioan Es. Pop sau la proza lui Cărtărescu, în plus, te mai
izbeşti de nişte reminiscenţe textualiste cvasi-inutile). Probabil
că nepotrivirea cu propriul sine şi corp de adult, stîngăcia
în faţa lumii de care vorbeşte naratorul se traduc firesc în
aceste inadvertenţe stilistice, pe care nu le regăsim în
celelalte pagini, e ca şi cum autorul-narator nu a găsit un limbaj
natural pentru a-şi povesti lumea de acum, eul său de om mare. El
ştie însă să-şi povestească lumea de copil şi stăpîneşte
foarte bine, reuşind să recupereze, să le salveze „limba“ şi
lumea copilului de atunci.
Cu o tehnică a compoziţiei bine
gîndită, tipică prozei scurte, şi care cade ca o mănuşă
pe materia cărţii (capitole scurte, alternînd ori reluînd
evenimente, personaje, timpuri, purtînd titluri mai totdeauna
bine ticluite), cartea lui Gabriel Chifu ne ţine în priză cu
întîmplări şi eroi mărunţi, din Calafatul copilăriei
sale, peste care aruncă o mantie de mister.
Dincolo de dimensiunea psihologică şi
morală pe care orice jurnal sau autobiografie o presupune – şi am
recunoscut sinceritatea autorului-narator, o sinceritate preţioasă,
pe care cititorul cărţii o percepe ca atare –, ceea ce seduce
este, în primul rînd, retrăirea, în memorie, a
aventurilor eului-copil al naratorului. Ceea ce îmi voi aminti
din această carte sînt cîţiva „oameni din calafat“
şi poveştile lor: doamna Pîrvulescu, Moda, familia Găluţ cu
ceasul lor de mînă, tanti Marioara din Craiova, povestea
generalului Dumitriu (coleg de şcoală cu preşedintele de Gaulle),
dar mai ales memorabilul „drum spre carlovivari“ şi alte jocuri
şi întîmplări copilăreşti dintr-un Calafat mitic
adormit, învăluit în lumină sau zăpadă. Ce îmi
voi mai aminti: cîteva momente epifanice ale naratorului-adult
din „Vise şi închipuiri“ sau din „Emoţii“. Şi
elogiul iubirii agapé pentru soţia Dana, de o sinceritate
emoţionantă, rar întîlnită, cel puţin în atît
de boem-virila literatură română contemporană:
„Eu m-am părăsit de multe ori, dana
nu m-a părăsit niciodată. […]
Ce secret deţine ea că nu minte şi
nu înşală, că rămîne curată precum cerul deasupra
mediteranei? Ce secret deţine ea că nu i se ştirbesc, nu i se trec
sentimentele? Ce secret deţine ea că mă iartă şi mă învăluie
precum mirosul chiparoşilor din agios gordis, că mă adăposteşte
şi mă apără precum zidurile unei bisericuţe?
O asemăn cu un rîu care curge pe
sub pămînt şi apoi izbucneşte tulburător la vedere. […]
Ah, păşesc în această dragoste
ca printr-un cîmp verde într-o dimineaţă senină de
mai“.
Nu ştiu la ce s-a gîndit N.
Manolescu cînd a scris pe coperta a patra a cărţii lui
Gabriel Chifu că „de la un scriitor adevărat, avem totdeauna de
învăţat o mulţime de lucruri“. În cuprinsul acestei
cărţi autorul ne avertizează, într-un capitol, că marii
autori duc nişte vieţi de nimic şi că de la ei nu prea ai ce
învăţa. Cartea sa e tocmai un efort de a acorda, de a uni
omul şi autorul, viaţa şi literatura, sinceritatea şi orgoliul,
într-o singură operă, în primul rînd, una de
autocunoaştere, de autodescoperire. Îmi place să cred că şi
N. Manolescu s-a gîndit la acelaşi lucru.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters