OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A(II) Rh+ e un exercitiu de subversiune performativa. Nicoleta Esinencu are instinctul curentelor mentale, abia sensibile constient, care traverseaza subcutanat societatea (moldoveneasca, romaneasca, europeana…), un instinct care anticipeaza acutizarea punctului nevralgic al relatiilor sociale dintr-o comunitate (care comunitate poate fi una de cartier sau transcontinentala), gasindu-i un limbaj/discurs artistic precis.

„Buba“, punctul nevralgic pe care Esinencu il zgindara in A(II)… se numeste discriminare sau, intr-o forma cu tinta (etnica) precisa, rasism. Tiganii care aduna fier vechi sint o realitate care-nu-exista; nu doar pentru ca „meseria“ lor e o practica antediluviana (desi nu tocmai: aceasta „meserie“ a cunoscut un avint justificat nu demult, in anii ’80, odata cu demolarile din marile orase) care sfideaza spoiala antiseptica a capitalismului, dar mai ales fiindca pentru cei mai multi dintre locuitorii Bucurestiului ei nu au fata si trup, ci numai voce. Vocea care, in performance-ul de la centrul de colectare a fierului de linga Cimitirul Reinvierea, era singura accesibila „spectatorilor“ (neintimplatori).

Inainte sa iasa pe poarta centrului, „vocea“ (a unei rome si a unui actor) are un potentiar identitar absolut – poate fi tiganca Denisa sau poate fi Elena Udrea… La fel, dincolo de poarta, pentru locatarii de bloc care aud strigind „Fiare vechi cumpa’aam“ – glasul poate fi al oricui, marginalitatea (identitatea etnic-minoritara pe care-o atribuim din reflex purtatorilor acestui „mesaj“) e o conditie a mintii ascultatorului.

Vorbeam despre un exercitiu de subversiune – conditia nonexistentiala, de extrema marginalitate, a tiganilor in cautare de fier vechi le confera, insa, acestora un statut complementar: libertatea absoluta. Pot spune orice, pot face orice, nimeni nu-i priveste. Pot da corporalitate sonora celor mai cumplite clisee discrimitatorii pe care le purtam in gind si ni le cenzuram verbal. In locul vocii anonime, care spune adevarul indicibil in locul personajelor miturilor grecesti, poate sta chiar chipul tau sau al meu. In performance-ul Nicoletei Esinencu, cuvintele cintate ale tiganilor-colectori sapa o bresa prin care ajunge sa se scurga „vocea singelui“ reprimata in ani de scoala si interactiune sociala si care invadeaza astfel „spatiul public“, dresat sa nege alternativa si sa ignore provocarea. Provocarea intrata pe fereastra, odata cu intrebarea: Ce culoare are singele meu?