OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe lîngă ştirea-bombă, ştirea zilei, ştirile de la ora cinci, principalele ştiri, ştirea tendenţioasă, ştirea inventată şi fel de fel de alte ştiri, mai există o categorie: ştirea de neînţeles, căci iese din logica dominantă. Întoarcerea la Buenos Aires a Naţionalei Argentinei s-a făcut sub rafalele de vitriol ale presei şi cu măsuri speciale de securitate. Autorităţile le-au cerut insistent fanilor să nu meargă la aeroport şi să nu aştepte autocarul pe traseu. Normal. După umilitoarea eliminare în faţa Germaniei, era de aşteptat o revărsare de furie din partea fanilor. Cu excepţia Braziliei, nimeni nu-şi ia fotbalul mai în serios. La victorie, delir generalizat, la înfrîngere, tir susţinut cu ouă, legume şi zarzavat. Fanii argentinieni sigur că au ignorat apelurile oficiale, ocupînd din vreme poziţii strategice la aeroport şi pe traseul autocarului. Cînd eşti Argentina, o înfrîngere cu 4-0 la mondiale, în văzul întregii lumi, nu-i de colea. Nu se mai întîmplase din 1974, cînd Olanda trecuse cu compresorul peste floarea fotbalului sud-american: Uruguay, Argentina, Brazilia. Ca să dea apoi de Germania în finală, cu rezultatul ştiut. Ce mică e, totuşi, lumea fotbalului, nu? Acum, călare pe compresor au fost germanii. „Asfaltaten“ – a titrat Gazzetta dello Sport pe şase coloane, deasupra pozelor cu Klose făcînd o tumbă prin aer şi cu Maradona încercînd să-l consoleze pe Messi.

Tango pe sub asfalt

În timp ce avionul cu Naţionala Argentinei traversa Atlanticul, la Buenos Aires, marele cotidian Clarin scria despre diferenţa siderantă dintre jocul Germaniei şi cel al Argentinei. Naivitate, diletantism, neghiobie, ruşine, vai de noi. Articol după articol, Maradona şi Messi au fost trataţi de presa argentiniană cu mănuşi, dar mănuşile erau de box. În restul lumii, coup de foudre pentru Joachim Low şi Bastian Schweinsteiger. Low e un geniu elegant, calm şi zîmbitor, iar Schweinsteiger, la toate capitolele, e mai bun ca Messi. Naturlich. La Londra, Daily Telegraph, principalul cotidian quality, le-a explicat cititorilor de ce trebuie să ţină cu Germania: fiindcă e cea mai încîntătoare echipă de la acest mondial. Bun, Daily Telegraph ajunge şi în Scoţia, unde orice înfrîngere a Angliei e sărbătoare naţională, conform unei îndelungate tradiţii istorice. Dar să le ceri englezilor să ţină cu Germania, după istorica înfrîngere cu 4-1 şi golul „acela“, care a fost, dar nu şi pentru arbitri? Ăsta da jurnalism quality! Curaj, nu glumă!

Rămăsesem, însă, la avionul care se îndrepta spre estuarul La Plata cu lotul Argentinei. În epoca informaţiei instantanee, veştile circulă cu viteza luminii, chiar şi peste Atlantic. În mod sigur, „asfaltaţii“ argentinieni ştiau ce se spunea şi se scria acasă şi pe tot globul. Ştiau şi ce păţiseră brazilienii la întoarcerea în patrie. Huiduiţi, ridiculizaţi, au trebuit să se strecoare din aeroport pe ieşiri lăturalnice. Puţinii care au trecut, cu stoicism, prin mulţime, nu vor uita prea curînd experienţa, în caz c-o vor uita vreodată. Bun, cînd Brazilia pierde, în Argentina e fiesta. Dar, totuşi. La înfrîngere, nimic nu mai contează. Terminatorii Olandei şi Germaniei au fost mai tari. Lumea e a lor. Mai rămîne doar plata poliţelor.  

Fotbalul într-o Dunga

Instantaneu, Dunga s-a trezit sub un covor de bombe. A jucat defensiv, a trădat spiritul fotbalului brazilian. Nu l-a luat pe Ronaldinho, nici pe Alexandre Pato, ambii la AC Milan. L-a trecut cu vederea pe Diego, azi la Juventus, după ce a fost playmaker la Werder Bremen, unde i-a dat meditaţii şi pase de gol germanului Mesut Ozil, artistul naţionalei lui Low. Nu l-a reţinut nici pe Paulo Henrique „Ganso“, de la FC Santos, considerat, la 20 de ani, cel mai bun „număr 10“ din campionatul Braziliei. A mizat totul pe Kaka, Robinho şi Luis Fabiano. Măcar primii doi respectă tradiţia braziliană, în care atacanţii poartă un singur nume. Dar Luis Fabiano? Europenizat complet, ca toată apărarea, adică restul echipei. Brazilia europeană? Ce-i aia? Ce bine le-a făcut Europa? Acum cîţiva ani, Juan era încă brazilian. Ieşea din apărare cu mingea la picior şi dribla pînă în careul advers. Unde dădea gol. Acum, n-a fost în stare să nimerească un voleu, cu toată poarta în faţă. Ar fi fost 2-0 şi, gata, Brazilia era în semifinale.

Tot Bundesliga-i fruncea

„Bine că a pierdut şi Argentina, măcar atîta consolare să avem, dar pe vremea cînd Tevez juca la noi, în Brazilia, la Corinthians, era de neoprit. S-a dus în Europa şi ce-a făcut? A uitat să fie sud-american. Iar Messi la Barcelona? Pep Guardiola l-a pus să joace meci de meci, iar pe spaniolii din echipă i-a odihnit cît a putut, că doar venea Mondialul. Asta e Europa. Ne iau băieţii cei mai buni şi îi asimilează, ca Borgii din Star Trek. Uite, nemţii ştiu să aibă grijă de juniorii lor. Pe lîngă faptul că asimilează de rup, echipele din Bundesliga sînt obligate să aibă cel puţin opt jucători crescuţi în ograda proprie. Bagă 75 de milioane de euro anual în centrele de juniori, care scot promoţii de cîte 5000 de jucători. Unde mai pui că, în campionatul german, s-a jucat tot anul cu Jabulani, doar Adidas e firmă nemţească. Normal că Schweinsteiger face ce vrea cu mingea, iar cînd dau ai noştri în ea zici că e balon de plajă. E făcută pentru Europeni. Forlan se împacă şi el foarte bine cu Jabulani, dar uruguayenii au jucat mereu ca în Europa. Europenii cu ale lor, noi cu ale noastre. Dunga ne-a trădat“.

De mai bine de 10 ani, Brazilia nu mai produce atacanţi de geniu. Ronaldo, Rivaldo şi Ronaldinho au fost ultima recoltă. În rest, fotbalul carioca scoate apărători, jucători atletici, după pretenţiile pieţei europene. Dunga a folosit ce i s-a pus la dispoziţie. Şi a fost foarte aproape. Într-un turneu final, fără vreun spectacol de gală, Brazilia a reuşit totuşi să joace primul act. Apoi s-a dezintegrat, lăsîndu-se învinsă de Olanda mingilor aruncate în careu, a cornerelor şi a provocărilor lui Robben. Fotbal total? „Cel mai important e să cîştigăm meciuri“, a explicat căpitanul Olandei, Giovanni van Bronckhorst. Realism.

Zeci de mii de argentinieni şi-au aşteptat Naţionala ca s-o sărbătorească, nu ca s-o huiduie. Cu steaguri, cu fanioane, cîntînd, scandînd. O mare alb-albastră. Bărbaţi, femei, copii, tineri, bătrîni. O uriaşă revărsare de entuziasm. Un fluviu de bucurie. Un ocean de mîndrie. NE-BU-NI-E!!! „Ce e de sărbătorit?“, s-a întrebat, cu disperare, presa. A fost un dezastru, 4-0, pentru Dumnezeu! V-aţi pierdut minţile? Bineînţeles că nu. Imaginile sînt incredibile. Într-una dintre ele, Demichelis, în picioare în autocar, se uită uluit, cu un zîmbet de început de lume, la oamenii care îi aplaudă, îi încurajează, îi fotografiază. Aşezaţi la geam, Walter Samuel şi Heinze n-au puterea să privească. Samuel e cu ochii în jos, Heinze cu capul în mîini. Poate că plînge. În mod normal, drumul de la aeroport la sediul federaţiei argentiniene de fotbal e o chestiune de minute, hai un sfert de oră. A durat mai bine de un ceas, prin mulţimea compactă.

Prin redacţii e prea greu de acceptat această ştire. Singura explicaţie devine isteria colectivă, cu Maradona în rol de guru. Spălare pe creier, hipnoză în masă. Dar e posibilă şi altă lectură. Dragoste, recunoştinţă, respect. La acest turneu final, Argentina nu şi-a trădat tradiţia. „La nuestra“, cum îi spun argentinienii. Fotbalul de atac, spectacolul, fenta, driblingul, legenda care l-a dat lumii pe Di Stefano şi la care Argentina nu vrea să renunţe. Ai lor au pierdut epic, dar n-au trădat. Cînd scriu aceste rînduri, semifinalele încă nu s-au jucat. Mă îndoiesc însă că Mondialul 2010 va lăsa în urmă o imagine mai puternică, mai emoţionantă, mai entuziasmantă decît a fanilor Argentinei, primindu-şi în triumf echipa învinsă. Recunosc, neorealismul olandez şi invincibilitatea germană mi-ar plăcea să rămînă puţin pe gînduri, în finala mică. E în regula şi dacă prind finala mare. Într-un Mondial fără magie, Argentina a salvat ce era mai important: dragostea. Şi nu, Schweinsteiger n-o să fie niciodată mai bun ca Messi.