OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cel mai adesea treceam prin Cismigiu venind de la gara, o luam pe linga statuia unei doamne severe de la un pension interbelic, un fel de calugarita pedagog la care ma uitam cu sentimente amestecate. Pe urma ajungeam eu la CR si urcam scarile cele interbelice, prin salonul cela cam larg, duios ca Anastasia treceam direct spre Florin Mugur. In biroul lui intram cam cum intrasem eu la domnul director Stan Benone, din vremea scolii, cind trebuia sa dau socoteala pentru ceva despre care nu stiam mai nimic.

Asa si aici; nu stiam: ma publica sau nu. Din discutiile telefonice cu Florin Mugur nu intelegeam exact cum sta treaba, cum anume si pe ce carari misterioase apucase manuscrisul povestirilor cu strada depozitului din dosul caii ferate; Florin Mugur imi spunea „coane, ce pot sa-ti spun, mai vino si da buna ziua sa te vada lumea, sa stie ca existi“; asta si faceam, ma lua de o aripa redactorul cu gesturi si cu barba care semanau cu ale lui taica-meu, marinarul, care plecase din Ardeal pe cind aveam eu vreo sase ani si colinda marile in flotila de pescuit oceanic si locuia in Balta Alba, si pe el il vedeam rar ca si pe dom’ Mugur, si de fiecare data eram frapat cit de tare semana el cu tataia Mugur: aceleasi gesturi, aceeasi fereala, aceleasi efuziuni si glume, aceeasi barba. Si cum zic, tataia meu literar ma impingea dinaintea lui Cornel Popescu, un domn tare inalt care de fiecare data se uita la mine putin buimac, pe urma pricepea, isi aducea aminte: „aha“, zicea, „tinarul nostru“, si eu dadeam din cap cum ca asa-i, stateam dinaintea dumisale cu o geanta inutila, naclait de drumul cel lung si domnul acela inalt imi spunea ceva amabil si intelegator din care nu pricepeam mare lucru, imi zbirniiau pe la urechi tot felul de stratageme iara eu stateam, cum zic, agatat de geanta, naclait de oboseala drumului cefere si dadeam buna ziua cu voce tinereasca si, pe urma, „la revedere“ spuneam, hotarit dadeam mina cu domnul amabil si inalt si iute ma retrageam, cam cum se retrageau gimnastele cu antrenorul Bela Karoly, asa si eu cu Florin Mugur pe hol, dupa numarul cu pricina, analizam, evaluam, socoteam si eu ii dadeam dreptate, proptit in geanta, naclait de drum, si prin cap imi zumzaia intrebarea esentiala: „ma, astia ma publica sau nu“, in timp ce Florin Mugur analiza, stabilea, hotara: „cind mai ai vreme, nu uita si intra sa mai dai buna ziua“, zicea, si disparea in alt birou si-mi facea cu mina de parca era un fel de capitan de corveta, ca marinarul de taica-meu, „la revedere“, ii ziceam confuz si fara sa pricep ce urmeaza, adica stiam ce urma sa se intimple, coboram la librarie si deodata totul se lumina, totul devenea pe masura mea, se umaniza, se apropia de underground, de viata, bine ma simteam eu in acele clipe, e si foarte greu sa povestesc ce minunat zimbea Mircea de din dosul tejghelei, cum ridea el si cum pricepea deodata totul: precaritatea mea, naclaiala de pe drum, faptul ca am venit ca sa-mi vada curu’ calea, faptul ca exista o masura in toate si ca viitorul literar-artistic e al astora care intra prin birouri si nu spun „sa traiti“, ci privesc putintel dreapta-stinga, proptiti in geanta cea mare de pe umar, naclaiti de drum, „buna ziua“, zic astia, nu spun „sa traiti“. „Ce faci, batrine“, ma intreba Mircea din dosul tejghelei si nu prea pot sa povestesc cum anume era vocea aceea, cum anume era gestul, cum risul, pentru asta ar trebui sa fie el acolo, in dosul mormanelor de carti, si eu sa fiu dincoace de ele, ori asa ceva nu se mai poate! Atita doar pot sa povestesc ca acu vreo doua luni treceam eu naclait de oboseala drumului ceferistic pe linga doamna aceea din piatra de pe aleea Cismigiului si, pentru o clipa, am avut pornirea sa apuc spre CR si nu m-am dus.