În perioada 19-22 septembrie,
Forumul Cultural Austriac, în parteneriat cu Uniunea
Cineaştilor din România, a organizat, la Cinema Studio din
Bucureşti, Zilele Filmului Austriac.
Patru producţii cinematografice de
ficţiune din ultimii 15 ani, remarcabile nu doar prin calităţile
lor artistice (care le-au asigurat recenzii favorabile şi distincţii
importante), ci şi prin marele lor succes la public (atît
austriac, cît şi internaţional), au fost alese pentru a
sugera evoluţia recentă a unei cinematografii naţionale puţin
cunoscute la noi. Trei dintre ele sînt filme despre problemele
Austriei contemporane, iar altul prezintă o poveste din timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial, dar avînd la bază un caz real.
Aşadar, toate cele patru producţii au legături strînse cu
realitatea. În plus, toate filmele au subiecte interculturale
(drept dovadă, germana este doar una dintre limbile folosite), iar
majoritatea personajelor principale tind către altceva şi
altundeva, din năzuinţa lor născîndu-se drama.
Austria, staţie de tranzit
Florian Flicker, regizor austriac de
teatru şi film, şi-a lansat în 1998 lungmetrajul Suzie
Washington, care i-a adus popularitatea. Protagonista filmului este
Nana Iaschwili (interpretată de cunoscuta actriţă Birgit Doll),
profesoară de franceză şi rusă. Ea reuşeşte să fugă de
războiul civil dintr-o nenumită fostă republică sovietică
(posibil Georgia), dar e reţinută din drumul ei către America mult
visată, pe aeroportul din Viena, deoarece are o viză falsă. „Ţara
mea se sinucide“, încearcă această „refugiată economic“
să înduioşeze personalul austriac, însă legea-i lege:
Nana este obligată să rămînă două zile în zona de
tranzit a aeroportului, pînă la următorul zbor către patria
de care ea vrea să scape (aici, regizorul-scenarist anticipează Terminalul lui Steven Spielberg). Atunci cînd atenţia
poliţiştilor este distrasă de un incident armat implicînd un
alt imigrant clandestin, Nana izbuteşte să evadeze din aeroport.
Încep astfel peripeţiile ei prin Austria, cele mai interesante
secvenţe fiind cele în care camera împrumută unghiul
subiectiv al protagonistei care descoperă siderată „luxul“
occidental. Florian Flicker imprimă un ritm alert filmului, fără
însă ca tensiunea să ajungă vreodată la nivelul unui
thriller veritabil, mai ales că „negativul“ (un spărgător
înarmat, care, la fel ca şi Nana/„Suzie“, vrea să treacă
ilegal graniţa în Germania) nu prea inspiră groază. Decorul
Alpilor pare desprins dintr-un Heimatfilm (gen clasic în
Germania, Austria şi Elveţia, cu o intrigă în general
„păşunistă“) sau dintr-un film de promovare turistică, însăSuzie Washington este un road movie european onorabil, în ciuda
unor superflue scrisori (lecturate din off de către protagonistă)
adresate unui misterios „unchi din America“.
Despre imigranţi, pentru care Austria
nu reprezintă decît un popas, dorit cît mai scurt, pe
traseul către un tărîm al făgăduinţei (fie el America sau
Australia), dar şi un loc din care se poate reveni – temporar sau
definitiv – în ţara natală (cum sînt cei sosiţi din
fostul bloc comunist), este vorba şi în Nordrand (întîlnit
şi sub titlul Northern Skies). Filmul scris şi regizat de către
Barbara Albert a avut premiera mondială în competiţia
oficială a Festivalului de la Veneţia. Din programul evenimentului
bucureştean, Nordrand este filmul cel mai apropiat de ţara noastră,
deoarece Tudor Chirilă are aici primul său rol important de cinema,
pe ecran apar imagini din România (fie de arhivă, fie filmate
cu ocazia producţiei), iar soundtrack-ul, foarte eterogen, include
mai multe cîntece şi trupe româneşti. Acţiunea este
plasată în 1995 (anul Acordului de la Dayton, care a pus
oficial capăt Războiului din Bosnia), într-un cartier sărac
din nordul Vienei, iar personaje principale sînt două tinere,
foste colege de şcoală (vocile de copii şi flashbackul muzical din
debut dau cheia filmului). Jasmin (interpretată de o altă apreciată
actriţă austriacă, Nina Proll, premiată la Veneţia pentru acest
rol) provine dintr-o numeroasă familie disfuncţională (cu tendinţe
incestuoase) şi este recunoscută în vecinătate pentru
comportamentul ei libertin. Extrem de cumpătată în comparaţie
cu Jasmin, Tamara (Edita Malovcic) visează să-şi revadă fratele
şi părinţii, captivi într-un cartier sîrbesc din
Sarajevo. Barbara Albert intersectează inteligent – chiar dacă nu
lipsesc stridenţele melodramatice – poveştile celor două femei
şi a bărbaţilor care se perindă prin viaţa lor (dintre aceştia,
ies în evidenţă un sîrb, un bosniac şi un român).
Pe scurt, un Babel vienez.
Oscarul austriac
Din programul Zilelor Filmului Austriac
nu putea lipsi primul – şi, deocamdată, unicul – lungmetraj
realizat în această ţară (ce-i drept, în coproducţie
cu Germania) care a obţinut Oscarul pentru cel mai bun film străin
– Falsificatorii (Die Fälscher) de Stefan Ruzowitzky.
Cineastul austriac a dat peste o mină de aur în paginile
memoriilor lui Adolf Burger (un tipograf slovac de origine evreiască,
supravieţuitor al Holocaustului). În ultima parte a
conflagraţiei mondiale, Adolf Burger (interpretat în film de
actorul german August Diehl) a fost transferat în lagărul de
la Sachsenhausen, pentru a lua parte la „Operaţiunea Bernhard“,
cea mai amplă campanie de falsificare a banilor din istorie. Pe
ecran, protagonist este însă rusul Salomon „Sally“
Sorowitsch (Karl Markovics, excelent), considerat cel mai bun
falsificator al epocii (în realitate, se numea Salomon
Smolianoff). Chiar dacă Stefan Ruzowitzky s-a consultat cu Adolf
Burger în toate fazele producţiei, este evident că el şi-a
scris scenariul după o reţetă dramaturgică brevetată, ştiind
exact cînd să mai pună cîte un obstacol în calea
personajelor sale şi cînd să relaxeze încordarea,
astfel încît să le ofere spectatorilor un divertisment
captivant, abordînd şi teme majore, precum lupta pentru
salvarea vieţii şi a conştiinţei. Trebuie remarcate imaginea lui
Benedict Neuenfels (mai ales în secvenţele în care
mişcările camerei reflectă trăirile protagonistului) şi sound
design-ul lui Rainer Heesch (de pildă, în momentele de derută
ale lui „Sally“, altminteri foarte pragmatic). Nu ştiu dacă
Stefan Ruzowitzky a ţintit sau nu Oscarul, însă faptul că
falsificarea dolarului e etichetată drept „capodopera“
protagonistului poate da de gîndit...
O capodoperă postmodernă
Favoritul meu din cadrul Zilelor
Filmului Austriac a fost Revanche al lui Götz Spielmann, unul
dintre cele mai bune filme europene ale anului 2008, nominalizat şi
el la Oscar. Revanche se deschide cu povestea de dragoste interzisă
dintre Alex (Johannes Krisch, atît de convingător încît
rolul pare să fi fost scris special pentru el), un fost condamnat,
devenit gorila unui patron de bordel, şi ucraineana Tamara (Irina
Potapenko), una dintre locatarele stabilimentului cu pricina. Atunci
cînd cei doi iubiţi fug împreună şi decid să spargă
sediul provincial al unei bănci pentru a-şi asigura viitorul,
naraţiunea pare a se îndrepta către o tramă amintind de Bonnie şi Clyde sau Născuţi asasini. Numai că regizorul-scenarist
ne pregăteşte o mare surpriză: poliţistul depresiv Robert
(Andreas Lust) îi surprinde, în timp ce fug de la locul
hold-up-ului, şi o ucide accidental pe Tamara. Devastat, Alex se
stabileşte în casa bunicului său, în apropiere de vila
celui pe care vrea să se răzbune. Acum, Götz Spielmann
introduce un alt personaj cu o evoluţie surprinzătoare, mai ales în
relaţie cu Alex: Susanne (Ursula Strauss), soţia lui Robert.
Confruntările dintre cele trei personaje reuşesc să menţină
ridicată tensiunea pînă la ultimul cadru.
Revanche mi se pare o versiune
europeană, postmodernă, a clasicului film noir american, în
care se regăsesc teme şi motive recurente ale genului, precum
adulterul şi crima, răzbunarea şi iertarea. Autorul construieşte
personaje complexe (pe care putem în egală măsură să le
acuzăm şi să le scuzăm, cărora putem să le intentăm procese de
intenţie şi să le descoperim resorturi nebănuite), interpretate
de actori perfect aleşi. Un film profund, emoţionat şi stimulant, Revanche beneficiază de imaginea superbă a lui Martin Gschlacht
(camera fixă se distanţează uneori, cu pudoare, de suferinţa
personajelor, iar fiecare cadru este conceput cu grijă, pentru a
potenţa conflictele lor) şi de sunetul, generator de atmosferă, al
lui Heinz Ebner. Şi, desigur, de regia sigură a lui Götz
Spielmann, un cineast cu un viitor frumos în elita filmului
european.
Organizatorii Zilelor Filmelor Austriac
şi-au atins cu brio obiectivele asumate – „prezentarea
cinematografiei austriece unui public mai larg“ şi „aducerea
unei mici contribuţii la savurarea filmelor valoroase din punct de
vedere cinematografic“, aşa că pu-blicului cinefil bucureştean
nu-i rămîne decît să aştepte cu nerăbdare viitoarele
ediţii ale acestui eveniment.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters