OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se poate demitiza istoria? Intrebarea continua sa ne plaseze in cercul (vicios, pentru un om de stiinta) al jocului mitizarilor si demitizarilor. Gestul demitizant (mergind de la contestarea calm-ironica la atacul violent iconoclast) face parte din acelasi scenariu ritualic cu gestul mitizant. Atitudinea fata de „zeu“ a societatilor arhaice sau moderne este una ambigua. Zeul obosit sau absent (de fapt, resimtit ca atare de catre membrii respectivei societati, participanti activi la cultul sau) este „revigorat“ printr-un ritual care incorporeaza inclusiv momentele negatoare, destructive; crima ritualica, executata uneori asupra unui „tap ispasitor“, uciderea (imolarea) zeului tutelar este menita a-i reda aceluia semnificatiile, a-l readuce, ca principiu activ, in ordinea lumii (ce tocmai il imolase). Societatile primitive cunosc mecanisme foarte bine reglate ale acestei etape din „evolutia“ unei figuri divine, mitice, fondatoare etc.

Modernitatea noastra este aceea care gestioneaza cu certa dificultate asemenea momente de criza. In simplitatea scenariului mitic, care subintinde atari istorii (precum, inclusiv, aceea a contestarii lui Stefan cel Mare sau – mai an – a lui Eminescu), societatea noastra concretizeaza diferit aceleasi atitudini stravechi in numele unor nevoi similare.
Nu cred ca o raportare in registru negativ la o figura mitica (a istoriei nationale, sa zicem) este in sine mai „eliberatoare“ decit o raportare omagianta, pozitiva: ele se supun regulilor aceluiasi joc, care sint cele, simplissime, schitate anterior. Cred, mai degraba – si poate acesta este lucrul care ar trebui sa ne dea de gindit –, ca aceia care se raporteaza atit de insistent la o figura mitica (pentru a o apara sau a o contesta, „semnul“ pozitiv sau negativ este indiferent in se) au, ei insisi, nemarturisita, o problema in legatura cu… propria identitate, cu propriul loc intr-o „ordine a lumii“ (Pe care o doresc de aceea asigurata si consfintita de o entitate superioara, transcendenta? Tot ce se poate…).

Mitizarea poetului national roman (o tema si o istorie care m-au preocupat in mod deosebit in ultimul deceniu) include intre strategiile sale inclusiv pe acelea ale demitizarii, dar intotdeauna asemenea mecanisme puse in act vorbesc nu despre valoarea (sau „nonvaloarea“) lui Mihai Eminescu, ci despre o anumita problema a celui care propaga, consacra etc. respectiva figura. Ma gindesc, de pilda, la insistenta cu care puterea stalinista cauta sa isi origineze radacinile romanesti in creatia lui Eminescu sau la energia depusa de recenta fosta putere in a pecetlui cu pecetea sa aniversarea lui Stefan cel Mare. Lucian Boia are consideratii foarte interesante despre cauzele care fac ca scenariile „mitizarilor“ romanesti sa fie marcate intotdeauna de toposuri ale defensivei, ale umilitatii, ale „saraciei si nevoilor si neamului“. Dar semnificatiile pe care un istoric le extrage din analiza unor atari scenarii se refera, toate, la cei care le perpetueaza, nu la figurile (mitice) in jurul carora ele se constituie.

Comunitatile umane vor avea nevoie de figuri mitice si vor continua sa se comporte fata de eroii lor potrivit unor strategii reductibile, in esenta, la atitudinea unui trib african fata de parintele sau mitic, omul-leu, sa zicem. „Distrugerea miturilor“ nu vizeaza, de fapt, miturile, pentru simpla pricina ca miturile nu pot fi distruse, ele isi pot „metaboliza“ propria distrugere si pot continua sa existe.
Dupa cum este la fel de adevarat ca pozitia celui care vrea sa reflecteze critic asupra problemei nu poate fi decit in afara respectivului „cerc vicios“. Cit de bine se poate situa un istoric (al ideilor politice, al literaturii, al mentalitatilor, al antropologiei etc.) pe o pozitie absolut exterioara discursului proferat, cit de curata este taietura dintre el ca observator si obiectul observat de el, acestea sint intrebari foarte interesante, desigur, dar care trimit la un nivel epistemologic, cred, al stiintelor pe care le practicam. Privirea noastra creeaza obiectul privit, nu atingem cu instrumentele noastre decit „obiecte de discurs“.

Genul acesta de critica a stiintelor pe care o reprezinta studiile recente ale unui Hayden White, Michel Foucault sau Michel de Certeau, de pilda, da referinte excelente pentru configurarea problematicii cu care se confrunta specialistii. Si aici, desigur, exista figuri mitice si istorii fondatoare: ma gindesc la „privirea indepartata“ si la Lévi-Strauss, „leganat“ intre Tropicele triste si Antropologia structurala… Nu cred, fireste, ca artistilor care apar in cadrul expozitiei F.A.Q. about Steve the Great le place sa se stie clasati pe acelasi raft cu organizatorii mega-serbarilor de la Putna din 2004, dar, pentru omul de stiinta, acolo le este locul. Sansa intelegerii fenomenului mitizarii vine din situarea in afara lui (pe cit posibil), iar nu impotriva lui. Iata de ce mitizarea (si versiunea sa negativa, demitizarea) nu ma ingrijoreaza, nu imi semnaleaza viitoare apocalipse culturale sau alte primejdii, ci imi ridica doar un semn de intrebare referitor la subiectul (de)mitizant si la ratiunile sale: „ce-i mina pe ei in lupta“?