OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cele doua zile de mobilizare generala impotriva Contractului de prima angajare (CPE) au adunat la Paris si in provincie peste un milion de oameni de fiecare data – este vorba despre manifestatiile care au avut loc la distanta de o saptamina, pe 28 martie si 4 aprilie 2006.
Numarul de participanti pare a fi unul dintre indicatorii cei mai importanti ai reusitei evenimentelor de acest tip, un punct central in jurul caruia miza creste sau scade. Doi actori importanti in cadrul evenimentelor se hazardeaza in a face estimari referitoare la numarul de participanti, altfel imposibil de contabilizat: organizatorii – este cazul organizatiilor sindicale prezente la eveniment, de exemplu CGT pentru manifestatiile din Franta – si politia, pentru care numarul este o problema de strategie si de ordine, precum si un reper pentru efec-tivele care trebuie mobilizate la locul evenimentului. Diferentele sint semnificative: de exemplu, pentru manifestatiile de pe 28 martie, sindicatele se asteptau la 2,68 de milioane de manifestanti in toata Franta, pe cind politia conta pe numai 892.200!

O manifestatie populara la Paris nu are nimic de-a face cu furia oarba a gloatelor razvratite impotriva puterii, iesite in strada sa-si exprime ura. Este o chestiune de organizare, pusa la punct in Adunari Generale ale confederatiilor sindicale si ale uniunilor de studenti si liceeni.
Contind pe o participare numeroasa, organizatorii aleg pentru desfasurare un spatiu destul de vast: piete publice din care pornesc mari bulevarde. Alegerea locurilor de plecare, de sosire si a traseului nu este deloc intimplatoare. Acestea ar trebui sa se asocieze automat in mintea tuturor cu valori revolutionare sau republicane. Manifestatiile nu sint numai forme de actiune directa, de presiune a poporului asupra puterii, sint si moduri de inscriere a evenimentului intr-o istorie simbolica: de la Piata Italiei prin Piata Bastiliei pina in Piata Republicii, pentru manifestatiile din 28 martie, si in sens invers, o saptamina mai tirziu.

O manifestatie populara inseamna un dispozitiv de pozitii in interiorul unei actiuni comune, iar participarea la un astfel de eveniment – sub orice forma s-ar produce ea – te obliga la asumarea unei anumite pozitii, observabile pentru toata lumea. Indicatoare fizice au rolul de a te orienta in multime si de a-ti oferi, eventual, oportunitatea de a alege un loc. Baloane imense in jurul carora se string oamenii, pancarte, insemne distinctive de genul steagurilor, obiectelor de imbracaminte, culorilor sint indiciile sub semnul carora fiecare poate sa se plaseze. Daca nu i-ai gasit acolo pe cei din aceeasi categorie cu tine, poti purta semnele unei pozitii pe care nici nu o cunosti – de exemplu inscriptiile auto-colante ale CGT-ului, distribuite de citeva persoane insarcinate cu aceasta misiune. Au fost astfel douasprezece organizatii sindicale, ale studentilor si liceenilor, mobilizate in manifestatiile contra CPE-ului si tot atitea pozitii de asumat.

Mai exista insa si cazul independentilor, actori neafectati de deciziile posibile care urmeaza sa se adopte, prezenti acolo pentru a-si manifesta solidaritatea. De exemplu, persoanele in virsta care au venit sa-si exprime solidaritatea cu o cauza care ii priveste in general pe tineri.
Masele in asteptare se disting clar de cei care nu sint acolo decit in trecere, care isi vad de treburile cotidiene si privesc evenimentele ca observatori exteriori. Pe parcursul traseului, pozitia lor la cursul evenimentelor devine evidenta prin faptul ca se deplaseaza in contra curentului, pe margine, sau in acelasi sens, dar mult mai repede.
O categorie aparte o formeaza publicul: populatia care urmareste de pe margine ceea ce se intimpla in mijlocul scenei: aplauda, ovationeaza, admira, isi manifesta simpatia fata de participanti sau priveste tacuta la ceea ce se intimpla. Sint oamenii care ies la ferestre, pentru ca locuiesc tocmai pe bulevardele pe care se deplaseaza multimea.

O pozitie instituita si recunoscuta de toata lumea este cea a fortelor de ordine, atunci cind nu se disimuleaza in multime, ci ramin mobilizate in puncte relativ retrase ale scenei, afisind echipamentul specific, gata de interventie. Prezenta lor este fireasca, asteptata, nu atrage atentia si nemultumirea nimanui; ei nu se amesteca cu masele manifestante, dar trebuie sa fie acolo; rolul lor este sa intervina in cazuri de perturbare a ordinii interne manifestatiilor. Numarul efectivelor de politisti mobilizati depinde de importanta evenimentului, a numarului de participanti la manifestatie si a numarului de „perturbatori“. Aceasta este o pozitie ale carei actiuni fac savoarea reportajelor de televiziune si induc confuzia telespectatorului strain de evenimente. in mod ritualic, manifestatiile populare despre care e vorba aici se termina cu confruntari violente intre „perturbatori“ si fortele de politie, care, dupa ce estimeaza numarul posibil de perturbatori disimulati printre manifestantii normali, se lauda cu numarul de interogatorii sau interpelari care au urmat evenimentelor, de ordinul a doua-trei sute.
Din categoria celor care isi fac meseria chiar in spatiul in care se desfasoara manifestatia, ar trebui sa-i mentionam pe vinzatorii ambulanti de hot-dog, sandwichuri si alte gustari, care gasesc acolo un loc de desfacere a produselor lor, participind la atmosfera de bilci.

O manifestatie populara se defineste pe sine in raport cu fortele carora i se opune: aproape intotdeauna este vorba de un raport de opozitie. Scena manifestatiilor este un spatiu al fraternizarilor, al coalitiilor, pe de o parte, si al opozitiilor, pe de alta. Toata lumea stie ca, in urma alegerilor din 2004, Franta este condusa de o coalitie a fortelor de centru-dreapta (majoritatea parlamentara este detinuta de UMP). Ne vom astepta deci sa regasim pe scena manifestatiilor impotriva CPE contra-ponderea, cei care nu au puterea: fie pentru ca nu participa la alegeri ca organizatii politice, conform statutului lor (astfel sint sindicatele muncitoresti si organizatiile de tineri), fie pentru ca nu au sanse prea mari la alegeri, dar propun deja programe electorale in avanpremiera, menite sa solutioneze crizele actuale (marunte organizatii de stinga care distribuie ziare si manifeste, dintre care – pentru a da o vaga imagine publicului roman – enumeram: Partidul Comunist Francez, Liga Comunista Revolutionara, Uniunea Revolutionarilor Comunisti din Franta, Miscarea Republicana si Cetateneasca).

Este un fapt ca originea etnica si sociala este reperabila prin aspectul exterior al persoanei. Se pare ca aceste semne sint mai marcate la populatia tinara. Cei despre care ne-am fi putut inchipui ca vin din zonele sensibile, loc al revoltelor din noiembrie 2005, pentru care guvernul a luat initiativa Legii pentru egalitatea sanselor (care include si articolul 8 referitor la CPE), erau de gasit in grupul populatiei mobilizate in piata ca outsiders, de regasit printre sutele de interpelati de politie. Cei mai norocosi si-au aflat totusi un loc in organizatiile de liceeni – mai greu in cele de studenti.
Astazi, manifestantii se pot mindri cu faptul ca eforturile lor nu au fost zadarnice. Revendicarile grevistilor si ale manifestantilor, in general, sint categorice; acesta este cazul si aici: se cerea fie retragerea CPE-ului din agenda legislativa, fie demisia guvernului incapabil sa rezolve o criza. Aprobarea legii pe 30 martie, dupa citeva saptamini de blocaje, ocupare a institutiilor de invatamint, manifestatii, paralizarea activitatilor in aceste institutii, a parut cel putin bizara. Continuarea presiunilor si a actiunilor de contestare a deciziilor puterii au condus totusi la retragerea – luni, 10 aprilie, la Palatul Matignon – a articolului 8 din Legea privind egalitatea de sanse, referitor la CPE, si inlocuirea lui cu un „dispozitiv de reglementari in favoarea insertiei profesionale a tinerilor in dificultate“.

- Scurt istoric: de la Legea pentru egalitatea sanselor la CPE
La inceputul anului, primul ministru francez, Dominique de Villepin, prezenta Adunarii Nationale un proiect de lege pentru „egalitatea de sanse“, continind propuneri referitoare la cinci puncte: masuri in favoarea educatiei, locului de munca si dezvoltarii economice, masuri relative la egalitatea sanselor si la lupta impotriva discriminarilor, contractul de responsabilitate parentala, lupta impotriva actiunilor antisociale, serviciul civil voluntar. Proiectul de lege insuma 28 de articole si nu facea nici o aluzie la contractul de prima angajare (CPE). Aceasta initiativa legislativa venea din partea unui guvern de centru-dreapta, ca o solutie la revoltele din noiembrie 2005, si punea in evidenta slabiciunile si insuficientele reglementarilor existente referitoare la educatie, accesul la un loc de munca si accesul la cultura prin intermediul unor media nediscriminante.
Problemele legate de zonele urbane sensibile nu dateaza totusi din noiembrie 2005; regulamente si prevederi anterioare vizau tocmai ameliorarea conditiilor de viata in aceste zone: in 1996 au fost create zonele urbane „libere“ care beneficiaza, printre altele, de scutiri de taxe pentru angajatori, pentru a stimula recrutarea populatiei din teritoriile „sensibile“; „sprijinul pentru angajarea tinerilor in intreprinderi“ este o alta politica sociala care dateaza din 2002, dar care se vrea modificata in sensul privilegierii tinerilor din „zonele urbane sensibile“.

Asa cum apare in Le Journal Officiel din 31 martie 2006, legea pentru „egalitatea sanselor“ a capatat o forma diferita: multe articole nu se mai refera la masuri destinate locuitorilor si mai ales populatiei tinere din zonele sensibile, ci dobindesc un sens mai general. Atentia generala si nemultumirea publicului sint indreptate catre articolul 8 referitor la „contractul pentru prima angajare“ (CPE), a carui aplicare se face fara distinctie in cazul tuturor tinerilor angajati. Acesta este derapajul care a transformat o lege cu vocatie de discriminare pozitiva intr-o lege antisociala cu vocatie reformista. O lege care poarta titlul „pentru egalitatea sanselor“ i-ar putea privi numai pe cei care s-au dovedit a fi lipsiti de sanse? in ciuda nemultumirilor exprimate in rindul liceenilor, studentilor si sindicatelor muncitoresti, legea este adoptata pe 30 martie 2006.
Legea pentru „egalitatea sanselor“, dezbaterile publice pe care le-a ocazionat si manifestatiile de masa care au constituit evenimentul cel mai important in actualitatea franceza de peste doua luni au pus in evidenta probleme acute ale sistemului francez: impopularitatea eforturilor reformiste ale unui guvern liberal.

Paris, 11 aprilie 2006