OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Identitatea, un personaj in criza

Istoria literaturii se traduce prin istoria unei priviri. Asta, desigur, dupa ce vor fi fost rezolvate problemele legate de definitia literaturii. Mai intelept ar fi sa ocolim chestiuni otioase de genul acesteia. Literatura exista. O data scris, textul incepe sa devina, sa insemne, sa se raspindeasca – si, poate, sa se risipeasca. Istoriografia are in general prudenta, deontologica sa-i spunem, de a se opri acolo unde timpul trecut, acela care desavirseste, cum spune Joubert, incepe sa invie. Limburile acestea sint insa cele mai seducatoare. Mai exigente cu cel care se incumeta sa le cartografieze. Circumstantelor fericite, ale consensului in privinta delimitarii temporale revolut/actual, trebuie sa le fim recunoscatori. Acestea au existat in Romania acum aproape doisprezece ani. Literatura post-„modernista“ a luat loc in canon. S-a consacrat. Are o identitate pregnanta, a patruns in manuale, se afla in topul preferintelor, s-a fixat si ca principalul obiect al snobismului in materie, chiar daca publicul cititor de literatura a scazut. Generatia de creatie care a produs-o a stiut (ca trebuie) s-o argumenteze teoretic. A impus-o astfel si la nivel academic. Vom vedea daca aceasta consacrare va impieta, sau dimpotriva, asupra receptarii ei ulterioare. Si, oricum, e reductionist sa vorbesti despre aceasta literatura, „literatura optzecista“, la modul holist, cu toate ca celebritatea sintagmei vine ca efect al vointei autorilor ei de conceptualizare unitara, pentru a „o“ putea inscrie cu litere groase in nomenclatorul istoriei literaturii.

Revin. Pentru ca alte literaturi se confrunta cu crize de identitate, iar pasii istoricilor literaturii se opresc la capatul covorului, cu teama ca, de-aici inainte, niciodata nimeni nu va mai intinde vreun covor. Asa se petrec lucrurile in literatura franceza. Este intristator ca apar foarte putine lucrari despre literatura ultimilor douazeci de ani. Si asta nu pentru ca nu s-ar mai publica literatura de calitate – e greu de inchipuit ca scriitorii de azi, mostenitorii unei traditii inutil de detaliat, ar scrie mai prost decit predecesorii lor. E vorba insa despre o atomizare fara precedent a productiei literare, la nivel programatic in primul rind. Factorul economic isi are rolul sau. Institutia premiilor literare este, atragea atentia François Nourissier inca in 1960, apa care impinge moara de romane a literaturii franceze. Nu se scrie prost, dar publica, in orice caz, mult mai multi decit cei care au ceva de spus, incurajati frenetic de editori, in speranta umflarii marelui pot. In 1960, asadar, premiul Goncourt propulsa tirajul titlului cistigator la 100.000 – 350.000 de exemplare. Numarul este fabulos, cistigurile, asijderea. Ele au scazut, astazi, dar vedetismul literar nu a disparut intru totul.

Apoi, la fel de important, despre reconsiderarea statutului scriitorului, fapt binecunoscut. Nu despre el vreau sa vorbesc. Literatura s-a „farimitat“, ea apartine fiecarui autor in parte si niciodata unei perceptii consensuale la nivele sociale mai largi sau mai restrinse. Rolul ei politic, mobilizator, a scazut. Nu e de mirare ca nu se mai citeste literatura, astazi, ca inainte. Autorul este cel care, scriind, reuseste deschiderea unei usi pe unde, ca la Kafka, nimeni altcineva nu mai poate intra. Programul lui, daca exista, nu este conceput pentru a fi contrasemnat. El, autorul, se reprezinta numai pe sine. Literatura franceza de azi nu mai suporta determinari ori indicatii politice, pentru simplul fapt ca politica si-a pierdut orice veleitate revolutionara. In consecinta, ea nu mai face politica nimanui. In momentul de fata cu greu i-am putea recunoaste un element identificator diferit de limba. Ramine tot mai greu de identificat „spiritul“, acest ultim scut identitar impins in fata chiar de autorul prezentului volum. De aici decurge, logic, obstescul sfirsit al caracterului ei national. Iar specificul francez al literaturii, vorbind de proprietatile textelor, dar si de originalitatea institutiei literare, se muzeifica (vezi ultimul volum-sottisier al lui Patrick Rambaud, Bernard Pivot reçoit… ).


Premise

Cartea lui Dominique Viart, profesor la Universitatea din Lille, aflat la a treia lucrare – dupa cele dedicate poeziei, respectiv prozei, contemporanilor inca Jacques Dupin si Claude Simon – desi adresata studentilor, nu trebuie trecuta cu vederea de iubitorii, frustrati sau nu, ai literaturii franceze. Desi procustian ca dimensiune – din pacate – volumul propune o radiografie didactica a secolului XX literar francez in ceea ce priveste proza. Reperele teoretice, epistemologice sau antropologice (sociologice) nu sint prea bogate, cum saraca este incercarea, obligatorie in definitiv, de contextualizare a literaturii franceze prin aducerea ei la numitorul comun al secolului XX.

In scurta introducere, autorul crede ca specificitatea romanului ultimei sute de ani se regaseste in „interogatiile asupra sensului, pertinentei si legitimitatii sale“. Romanul de secol XX devine un „roman critic“, introspectiv. Literatura, cu alte cuvinte, este dublata de metaliteratura, fiecare gest scriptural apare insotit de notatia rezonantei lui, in constiinta individuala a scriitorului, in cea colectiva a „cititorului“, in extremitatea in constructie a istoriei literaturii. Criticul francez confirma, in avatarurile romanului francez de secol XX, manifestarea unei crize a reprezentarii, vindecata azi, cred eu, pentru ca fiecare se lauda cu ce are.
Daca la inceput de secol romanul desfasura in oglinda sa fisii imense de realitate sociala, psihologica etc., astazi oglinda aceasta, micsorata si tulbure, abia mai inregistreaza citeva, disparate, „miscari ale fiintei interioare“. Functia de identificare a romanului a scazut, povestea, daca despre ea este vorba, nu mai reprezinta pe foarte multi. Limbajul insa, da, si-o pastreaza, in parte, asta daca nu face concesii exagerate „stilului francez“. Conform lui Viart, „le roman porte le soupçon sur le monde et retourne finalement ce soupçon sur lui-même.“ Fraza aceasta exprima ceva déjà-vu. Problema quidditatii romanului, sau literaturii – pretios vorbind – nu cred ca si-o pune un scriitor cu vocatie. Nu cred ca, obsedat de literatura, scriitorul trebuie sa mai creada in necesitatea unei revolutii colective, permanente, in cadrul careia notiunea de dusman sa prinda viata. Nici sa se reprezinte prin instantele mediatoare de care uzeaza ca nobilul invins.

Nu stiu, gindindu-ma la romanul francez de azi, daca definitia lui Viart e corecta. Mai degraba spectaculoasa. Literatura trebuia, o data si o data, sa renunte la pretentia de a avea dreptate. Adevarul e bun pentru prosti, spunea cineva in Being John Malkovich. Ironic, fie. Literatura trebuie sa se adreseze cititorului ca individ, nu ca aderent, membru al unei comunitati oarecare posesoare a dreptatii. Noua literatura, cea debutanta in anii ’70, „post-neo-avangardista“, nu este, crede Viart, legata de nici un eveniment istoric, ci anticipeaza momentul 1989, caderea zidului Berlinului. Cred, totusi, ca luciditatea critica si o constiinta istorica limpede nu se puteau manifesta imediat dupa 1945, in nici o privinta. E de crezut ca procesul acesta incepe dupa 1968, o data cu ridicarea unei generatii scutite de traumele parintilor. Acesta este momentul declansator al „caderii ideologiilor“. Apar, apoi, „practicile“, spune Viart, postmoderne. Dar asta, in America, tocmai datorita absentei unor conflicte majore, se intimplase deja. Literatura contemporana, abia ea, s-a eliberat de traumele, fie si prin ricoseu, declansate de tragediile secolului. Cu toate acestea, e greu, in cazul literaturii franceze, sa vorbesti despre postmodernism. Poate datorita „tensiunii dintre ’spirit francez’ si ’modernitate romanesca’“ . Spatiul cultural francez refuza in general termenul. Jean Echenoz, unul dintre cei ratasabili postmodernismului, respinge eticheta. In lipsa altui nume care s-o inlocuiasca, literatura franceza noua are si mai putine sanse de a fi receptata. S-ar putea propune minimalismul, Dominique Viart o activeaza, dar notiunea e prea regionala. Voi reveni.


Les Trente Glorieuses

Meritul principal al cartii il reprezinta aducerea la zi a inregistrarii literaturii franceze. Primele doua capitole se ocupa, conform asteptarilor, de programele estetice si politice ale romanului antebelic. Daca putem vorbi tipologic de „doua“ literaturi, una estetizanta, cealalta politizanta, una „empireica“, alta „reala“, ramine de discutat. Distinctia poate ramine o simpla operatie didactica.

Lipsa apetentei pentru speculatie este suplinita de competente confirmate de istoric literar, informatia predomina. Distributia elementelor de structura tradeaza insa viziunea autorului despre intreg secolul literar francez. Autorul nu are veleitati de teoretician. Dar, vrind-nevrind, el propune o sinteza, subintinsa de o prea putin explicit marturisita viziune despre istorie. Dominique Viart crede in recesivitate. El nu este, adica, hegelian sau posthegelian, ci, dezabuzat, propune, cantemirian, „mariri“ si „decaderi“. Depresiunile ar fi trei, plasate cronologic la inceput de secol, postexistentialismul si, in sfirsit, sfirsitul de secol, adica prezentul. Ramin doua culmi, atinse in preajma celui de-al doilea razboi mondial si in anii ’60. Autorul nu insista asupra ultimelor, pentru a nu-si conota ideologic intreprinderea. Neutru si din perspectiva axiologica, el nu privilegiaza vedetele, acorda doar portiuni suplimentare de text, tribut platit consacrarii populare, pe de o parte, varietatii tematice a productiilor, pe de alta. Astfel, Louis Aragon figureaza in fiecare dintre primele trei parti ale volumului, ca exponent al suprarealismului, o data, al realismului socialist, pe urma, al „experimentarilor formaliste“, mai precis metaliterare si autoscopice, in final (dupa La Mise à mort, 1969).

Fara indoiala, mai interesanta este, prin noutate, cartografierea prozei franceze a ultimilor patruzeci si, in special, a ultimilor douazeci de ani. Partea a treia cuprinde, cu aproximatie, anii ’50-’80. Este vorba despre Estetici ale romanului, titlu, iar, discutabil. Primul capitol ii are in vedere, e drept, pe „autonomistii fictiunii“, Queneau, Vian si, Yourcenar, Albert Cohen si, desigur, Julien Gracq, unul din marii singuratici ai literelor franceze. Lor le repugna ideologia, ei sint cei care cred in valoarea impusa prin stil individual, se reclama de la clasici precum Stendhal, Flaubert, Chateaubriand, Breton. Iar daca e sa fie polemici, o fac, discret, condescendenti, avindu-i in vedere pe prea avintatii contemporani adepti ai Noului Roman. Pina la capitolul care-l are in vedere, Viart ii trece in revista pe Georges Bataille, Klossowski, Blanchot, al doilea Beckett, Nathalie Sarraute, Claude Simon si Michel Butor. Literatura acestora „experimenteaza limita“, ei sint, cum ar veni, nietzscheenii, protagonistii erei banuielii. In continuarea ei, Noul Roman figureaza la capitolul „experimente formaliste“ si, in legatura cu consacrarea lui rapida, este amintita Editura Minuit, cea care i-a sustinut reprezentantii (Viart numeste aceasta consacrare „efect de grup“, efect manifestat cu succes si la noi). Micul istoric al grupului il mentioneaza ca mentor post mortem pe Raymond Roussel, foarte apreciat de suprarealisti.

Literatura lui, „à contraintes“, un creative writing puternic motivat estetic, este recuperata de minune in momentul suprematiei metodologice a structuralismului, a marxismului, in stiintele umane. Alaturi de Noul Roman, figureaza, ca estetica de grup, OULIPO, asa-numitul OUvroir de LIttérature POtentielle. Separat de acestea este inregistrata „aventura textualista“, aceea a revistei Tel Quel, reprezentata in literatura de Phillippe Sollers si Jean Thibaudeau. Mi se pare hazardata includerea printre experimentele formaliste a unui „al treilea“ Aragon sau a lui Bernard Noël. Nici vorba ca scrierile celor doi reflecteaza la conditia literaturii, dar noutatea demersului e indoielnica.
Viart utilizeaza termenul estetica de fiecare data cind e vorba despre redefiniri, ulterior consacrate, ale romanului, dar trece sub tacere implicatiile avute de unele, mai mult decit estetici, veritabile ideologii – cea textualista, cu precadere – asupra poeticii. Pe de alta parte, da dovada de superficialitate atunci cind tot estetica este chemata in ajutor pentru a alatura, in numele „esteticilor nostalgiei“, nume ca Tournier si Echenoz, pentru a-i separa, prin aceeasi cautiune, pe Claude Simon si Michel Butor de un Robbe-Grillet, primii, scriitori „liminari“, al doilea, „formalist“.


Romanul se intoarce

Ajungem la ultima parte, Un alt sfirsit de secol (deriva ideologiilor), marcata de „intoarcerea la roman“. Paranteza: imi amintesc ca la examenul de literatura franceza din ultimul an de facultate am inceput prin a scrie, despre romanul francez angajat, „le roman n’est plus roman“. Asadar, back to the novel, prin reabilitarea subiectului, a referintei („realului“, zice Viart), a digesis-ului. Da, dar toate acestea se afla de acum inainte intr-o convalescenta indefinita, resimtindu-se de pe urma atitor socuri. Si, iar, numai marile talente sint in stare, in lipsa sus-numitului efect de grup, sa regaseasca marea literatura. Acestia sint grupati sub umbrela prea larga a „esteticilor nostalgiei“, adica a unei constiinte istorice acute a literaturii ca fiinta a timpului: Michel Tournier, Pascal Quignard (ordinea este a mea), Mondiano, Le Clézio, Renaud Camus (mai cunscut ca eseist), toti, si mai ales primul, autori cu opera, scriitori adevarati chiar daca, cu exceptia primilor doi, concesiilor sucesului literar le este dat, pe alocuri, girul.
Interesanta este situarea tematica a scriitorilor sfirsitului de secol: biografism (saga de familie „postmodernizate“ sau, bildungsromane desemnate uneori ca „autofictiune“): Jean Rouaud, Annie Ernaux, Serge Doubrovsky, Claude Simon (in ordine cronologica descrescatoare). Consubstantial biografismului, autofictiunea „memoriei personale“ i-ar avea ca exponenti pe Marguerite Duras, Nathalie Sarraute, Louis-René des Forêts. Ei se revendica, probabil, de la Proust sau Virginia Woolf, pretindu-se ca nimeni altii la un demers fenomenologic de analiza a literaturii.

Despre „romanul exhibitionist“ stiu putin – Pierre Guyotat, Hervé Guibert imi sint din pacate necunoscuti, la fel ca si „literatura homosexuala“ sau asa-numitele sida-fiction. Si aici, insa, tipologizarea lui Viart ii joaca feste. Pentru ca un alt romancier „exhibitionist“, Tony Duvert, autor de literatura homosexuala, afiliat Editurii Minuit, care se intimpla sa fie prezent in biblioteca Institutului francez prin volumul Un anneau d’argent a l’oreille (1982) scrie detasat, fara miza, cu umorul si spiritul ludic proprii polar-istilor francezi de azi; dar si cu flegma, cu expresia monotona si chivernisita care-i pune in evidenta micile explozii tehnice, parca involuntare – ambele, atribute ce se regasesc, ridicate in rang, la Echenoz. Romanul susmentionat al lui Tony Duvert este un polar cu conventiile revizitate al carui protagonist nu rateaza uniforma de politai, homosexual, desigur, ceea ce nu-l face decit mai simpatic. Daca tot vorbeste de exhibitionism, atunci criticul nu trebuia sa-l uite, aici, pe Michel Houellebecq, amintit mai la vale. Trecem de „romanul politist angajat“, reciclator modest si conformist la indemnul literaturii de gen anglo-saxone. Poate chiar si titlul este o exagerare (sa-l notam aici pe Jean-Patrick Manchette). Ii lasam in urma si pe traditionalistii scolii „de la Brives“, provincialista, pe povestitorii grupati in jurul sintagmei „noua fictiune“, preocupati de revenirea la literatura mata de dinaintea Noului Roman, reprezentata odinioara cu stralucire de un Romain Gary. Lasam in urma, desi poate vom reveni vreodata asupra ei, si literatura francofona din Magreb (Tahar Ben Jelloun este cunoscut la noi printr-o traducere aflata sub egida Editurii Univers) sau Antilele franceze.

„Estetica nostalgiei“ care ar defini romanul contemporan francez s-ar configura in urma unei noi reprezentari a timpului ca durata. Actantii sunt, in mare parte, fie exponentii unei comunitati minoritare, prezente izolate si, de aici, filtre mai puternice si mai alienante ale realitatii, fie naratori sub presiune, pentru care scrisul, ca in atitea cazuri, ii mentine in viata datorita virtutilor lui taumaturgice. Este, daca se poate spune asa, un efect de remediu al unui dezechilibru: acela dintre intensitatea scazuta a vietii sociale contemporane si transa unei vitalitati particulare debordante. De aici, prin scris, perfuzii de imagine administrate unor tablouri terne, hiperbolizarea si, astfel, ca sa nu evitam cuvintul, dereglarea unor functii perceptive. Este clar ca, in romanul contemporan, familia reprezinta ultima comunitate in care eul autobiografic mai crede ca se poate integra. In afara acesteia, societatea, ca spatiu referential sintetic, tinde sa dispara din noile romane. Cu exceptia familiei care, asemeni monadei leibniziene, ramine singura oglinda „realista“ a societatii, ceea ce a ramas din aceasta din urma poate fi considerat similar farimelor armonice ramase din muzica clasica in Preludiile lui Messiaen. Scriitura devine – o parte a lingvistilor contemporani a anticipat deja – un spatiu al spunerii, „qui met l’accent sur le présent de l’énonciation“. Este acesta, poate, modul prin care proza imprumuta din poezie. Eroul literaturii de azi ramine cel care „se spune“, iar scrierea, modalizata ca spunere, reprezinta individul ca principiu rezistent la presiune. Cei cu rezistenta scazuta, sau cei carora oricum refuza presiunile de orice fel, aleg, generic, o literatura borgesiana: arheologica, fabulos-livresca, care dilata timpul atit cit trebuie, adica pina acolo unde i se pierd marginile si existenta fictionala cistiga in volum ceea ce pierde in autenticitate bruta: Alain Nadaud, Pierre Michon si Gérard Macé (ultimii doi, „biografi romantati“ nu pierd din vedere latura lucrativa a institutiei literare) sau, cel mai borgesian, Benoit Puech care, asemeni lui Eric Chevillard mai tirziu, in 1999, scriu o opera pusa pe seama unui autor necunoscut, inventat de ei, un alter ego.


„Minimalism“ vs. „postmodernism“

Cea mai valoroasa parte a romanului francez contemporan, dupa parerea mea, sta, in cartea lui Viart, sub semnul minimalismului. S-a vorbit mult despre acest curent, prezent in pictura, de exemplu, ca expresie mai degraba a unui refuz (Don Judd, de exemplu), trecut apoi in literatura, cu aceeasi intentie polemica, musamalizata insa. Minimalismul in literatura nu reprezinta mai mult decit o dominanta, tehnic vorbind. Dar el naste un ethos, construieste reprezentari, si acestea sint poate cele mai spectaculoase noutati ale literaturii franceze contemporane, poate singurele. Din punct de vedere etic avem de-a face cu un nou scepticism, uneori colorat cu autoironie, la Jean Echenoz, alteori compact, ca atitudine in fata absurdului, la Marie Redonnet. Reprezentantii acestui curent, gestionat editorial de Minuit, sint calificati de Jérôme Lindon, editorul, de „impasibili“.

Cel mai apropiat gen proxim al acestei literaturi ar fi desenul animat, unul adresat adultilor. In primul rind in modalitatea de abordare diegetica: evenimentele „serioase“, grave, sint prezentate in registrul derizoriului (Redonnet, de exemplu, alaturi de majoritatea „minimalistilor“), iar non-evenimente capata proportii cosmice (in acest caz secund cititorul suporta greu lectura, si asta dintr-un fel de furie rece a descoperirii a unui pai rosu intr-un car cu fin, alimentata de iluzia narativa care mizeaza pe o dinamica a iminentei: Christian Oster). Minimalismul il are ca maestru incontestabil pe Samuel Beckett, adevaratul parinte al „postmodernismului“ francez. Unul din marii dramaturgi, incidental romancier, iesit din mantaua lui este Bernard-Marie Koltès, minuitist si el, sinucis, pe care Dominique Viart il uita.
Cea mai importanta diferenta specifica ar fi „postmodernismul“ american, prin practicarea unei scriituri palimpsestice, prin citationalitate (este ceea ce-l face pe Viart sa aplice atributul „postmodern“ unui singur romancier francez, Michel Tournier).

Nu stiu daca Sylvie Germain poate fi clasata printre „noii mistici“, in virtutea realismului magic practicat. Dar situarea ei in descendenta lui Michel Tournier este corecta. Ar mai fi fost de adaugat aici Tahar Ben Jelloun, amintit deja ca scriitor francofon. „Noii cinici“ – Amélie Nothomb, de exemplu – numesc o alta diferenta specifica a „impasibililor“. Tot aici, ma gindesc acum la succesul nerepetat al Mariei Darriuessecq din 1996, cu Truismes – si ea figureaza la „cinici“ – se regaseste limita care desparte impasibilitatea ca dezimplicare biografica (vezi Echenoz) de cinismul „implicat“, (auto)biografic in primul rind. De remarcat este aparitia, in gradinile mai multor estetici – pentru a relua leit-motivul terminologic al lui Viart – a romanului total: Malraux in romanul angajat, Butor in Noul Roman, Olivier Rollin in „romanul cultivat“ arheologic (sau, indraznesc, „postmodern“, prin asociere cu tematica arheologica a unor Pynchon sau Barth).

Personajul romanului contemporan francez ar fi cel macinat de o „neliniste existentiala“ conchide, cu rezonante heideggeriene, Dominique Viart. Romanele din zilele noastre sint, crede autorul, sintetice in scriitura, recuperatoare si critice din punct de vedere al autonomiei estetice – acesta este enuntul unui ideal mai degraba decit constatarea unei realitati. Ca romanul francez se afla in convalescenta, acesta nu poate fi decit efectul unei boli. De-aici, poate, ceea ce Viart probabil ca nici nu era dator sa mentioneze intr-un volum cu tinta didactica, lipsa lui de respiratie. Literaturii franceze ii lipseste azi conditia fizica. Metafora nu e gratuita, pentru ca, pina la urma, productia literara a unei epoci nu inceteaza a ramine simptomul unei stari de fapt, o cale de acces spre cei care simt nevoia sa scrie si sa fie perceputi ca atare si nu altfel, si, nu in ultimul rind, sa exprime ceea ce cred ei de cuviinta ca este autentic. Nu tagaduiesc autenticitatea productiei literare a ultimelor decenii, din punctul acesta de vedere ea sta foarte bine. Intrebarea care va mai apuca sau nu sa fie pusa in Babilonul literar de azi este de ce sa mai scrii? Si, daca pot pune intrebarea (daca „permiteti“, vorba aceea) de ce scriitorii au renuntat prea usor la a mai incerca sa cucereasca lumea prin literatura? Pentru ca, in fond, daca miza scrisului este strict individuala, victoria unui scriitor nu se consuma la gura sobei ci, dincolo, in mintea cititorilor.