OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru cetateanul occidental obisnuit (despre cei neoccidentali, nu stiu ce sa zic...), imaginea Romaniei a fost si este inca aceea a unei „tari de dincolo de negura“: o terra incognita cvasiprimitiva, salbatica si ciudata.

Tara contelui Dracula pus in fictiune de Bram Stoker, tara „castelului din Carpati“ care a aprins imaginatia romantica a lui Jules Verne tineau totusi de o margine transilvana a Europei, a Kakaniei habsburgice. inca si mai „straine“ apar teritoriile aflate dincolo de Carpati, Moldova postmedievala strabatuta de abatele Paul de Marenne in Zodia Cancerului... sau Muntenia rurala a vilegiaturistilor, unde aterizase, uluit, frantuzul din Balta-Alba a lui Vasile Alecsandri. Vizitind Romania in 1930 spre a contempla, printre altele, incendiul unei sonde din Moreni, liderul futuristo-fascist F.T. Marinetti se declara fascinat (ca si Julius Evola, ceva mai tirziu) de fantasma unei Romanii „feminine“ si primitive, un fel de frumoasa din padurea adormita asteptind actiunea energica, virila a civilizatorului occidental. Recent, ea a inceput sa fie perceputa – sub aceeasi zodie a primitivismului exotic, periculos si nelinistitor – ca tara a lui Ceausescu, a unei revolutii singeroase si mistificate, a mineriadelor, a cersetorilor „tigani“ si a copiilor strazii. in mod naiv si oportunist, guvernele postdecembriste au incercat sa incropeasca in jurul acestor reprezentari si stereotipuri tot soiul de butaforii menite sa promoveze „imaginea Romaniei in lume“.

Ceea ce s-a pierdut insa din vedere in tot acest proces propagandistic jalonat de kitsch-uri inutil costisitoare precum Eterna si fascinanta Romanie, Draculaland, Fabulospirit s.cl. a fost de fapt esentialul. Adica autenticitatea diferentei culturale. Cel mai adesea, ea a fost sacrificata – perdant – in favoarea cosmetizarilor de tot felul. Daca in zorii modernizarii noastre, pe vremea lui Alecsandri si a lui Maiorescu, romanii exportau in Occident o literatura „poporana“, refractara la „imitatiunile oarbe“ si legata de „originalitatea nationala“, la inceputul secolului al XX-lea dominanta literaturii „de export“ va fi una pitoresc-etnografica, pentru ca in perioada interbelica exportul literar sa se diversifice. in anii comunismului – desi s-a tradus foarte multa literatura romana in strainatate, oricum, mai mult in Estul comunist decit in Vest... – atit propaganda rudimentara a stalinismului, cit si aceea mai rafinata a „destinderii“, esuata ulterior in orgolii protocroniste, au exportat preponderent fie glorii locale „in sandale de aur“ (Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu), fie globetrotteri de vitrina (Marin Sorescu).

Sa nu ne ascundem dupa deget: reusitele „noastre“ culturale/artistice in afara au fost, pina acum, rodul unor actiuni pe cont propriu, in raspar cu orice propaganda etatica: Brancusi, Tristan Tzara, Victor Brauner, Panait Istrati, B. Fondane, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Vintila Horia, Petru Popescu, Dumitru Tepeneag, Ioan Petru Culianu, Norman Manea, Andrei Codrescu, Gabriela Melinescu, Herta Müller, Catalin Dorian Florescu (lista, mult mai lunga, ii include si pe criticii universitari din scoala lui Tudor Vianu: Matei Calinescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu) nu au fost exportati, ci evadati, expatriati sau exilati dintr-o periferie cvasinecunoscuta, alienanta si represiva. („Rezultatele“ promovarii culturii romane in Occident de catre Mircea Eliade sau Eugen Ionescu – in perioada cit acestia au activat ca functionari la ambasadele din Lisabona sau de la Vichy – tin de o poveste separata, ca si actiunea de promovare postbelica a culturii romane in exil).

Ramasi in tara de origine, s-ar fi ratat sau ar fi fost striviti de totalitarisme. Asa insa, ei au sfirsit prin a fi recuperati, cu orgolii nationale si patrimoniale, chiar de catre cei care i-au facut sa se expatrieze. Multi au „reusit“ numai integrindu-si – eficient si performant – diferenta specifica intr-o mare cultura si intr-o limba de circulatie universala (sau in mai multe), eventual recuperind/adaptind un spirit sauvage sau „vechi“, o experienta care lipsea ori disparuse in tarile de adoptie, dar dupa care acestea tinjeau. Foarte putini dintre cei ramasi in Romania au reusit sa speculeze, abil, nisele necesare pentru a se „universaliza“ (cazul cel mai notoriu este cel al enciclopedistului Adrian Marino, dar nici filiera italiana a lui Marin Mincu nu e de ignorat). Dintre scriitorii neexpatriati, un relativ succes l-au avut, in interbelic, Blaga si Rebreanu (cu precadere in spatiul central-european), iar in postcomunism – Mircea Cartarescu, Ana Blandiana si Gabriela Adamesteanu. Si in aceste cazuri insa – ca si in cel al Norei Iuga – avem de-a face tot cu niste self promoter-i. Cazul avangardei istorice – miscare internationala, prin excelenta – este mult mai fericit, dar si complicat, necesitind o alta discutie.

Sa o spunem deschis: promovarea literara cu argumente „sincronist-occidentaliste“ e (aproape) la fel de ineficienta la export ca si propaganda „pitoresc-etnografica“, nationalista. Sa propui proustianisme sau joyceanisme in tarile lui Proust si Joyce, sa pariezi pe atuurile experimentalismelor tehniciste in culturi sastisite de experimente formale, pe autofictiuni erotice „provocatoare“ in tari unde exista deja o inflatie de asemenea scrieri sau pe americanisme cu parapon in conditiile globalizarii americanismului nu inseamna decit sa-ti exporti propriile aculturatii ca pe un brand „specific“. Ceea ce este OK pentru mindria de a ne simti moderni sau postmoderni pe cont propriu, in rind cu lumea civilizata, nu merge intotdeauna la export. Nimeni nu va prefera varianta – oricit de izbutita – originalului, nimeni nu va acorda prea mult credit déjà-vu-ului venit dintr-o cultura putin cunoscuta, asa cum nici localismul integral, lipsit de un sound familiar receptorului strain, nu va fi privit altfel decit drept ceea ce este: o curiozitate minora, incapabila sa treaca granita.

E ca in muzica: influentele exotice de tip world music merg mult mai bine pe ritmuri „universale“ de extractie occidentala: rock sau pop, sa zicem. in schimb, un accent mai apasat pus, in promovare, pe experienta/identitatea „central-europeana“, „balcanica“, „estica“, eventual postcomunista (in registru ironic sau „ostalgic“) ar fi avenit in actualul context al receptarii internationale, cu atit mai mult cu cit politicile culturale identitare pot fi mult mai bine servite prin afilierea culturilor „mici“ la diferite regiuni „mari“, supranationale (cum ar fi Europa Centrala sau spatiul balcanic). Din acest punct de vedere, lasind la o parte mult invocata sinteza intre Orient si Occident, literatura romana poate fi mai bine identificata pe harta culturala internationala ca un amestec eclectic de identitati „periferice“ postimperiale, de culturi ale frontierelor: habsburgice in Ardeal, Banat si Bucovina, levantine/balcanice/bizantine in Muntenia si Dobrogea, cu o componenta slava mai accentuata in Moldova si Basarabia. Activitatea unor grupari interdisciplinare precum A Treia Europa, sintezele istorico-literare ale lui Mircea Muthu (despre spiritul balcanic/sud-est european in literatura romana) sau Cornel Ungureanu (cu ale sale „geografii literare“ hibride) pot deveni puncte de reper fertile pentru dezvoltari viitoare. Inteligent exploatata, redimensionarea unor „intraductibili desueti“ precum Mihail Sadoveanu sau Mateiu Caragiale ar putea avea rezultate surprinzatoare.

La fel de profitabila ar fi si o mai buna valorificare a liniei fantasticului mitic (Eliade-Voiculescu-Stefan Banulescu), a „celei de-a doua modernitati“ europene (Urmuz-H. Bonciu-M. Blecher) sau a unor jurnale intime precum cele ale lui Jeni Acterian sau N. Steinhardt, pe urmele succesului inregistrat de Jurnalul lui Mihail Sebastian. in schimb, literatura „cu sopirle“ a „obsedantului deceniu“ si a vedetelor din anii ’60-’70 (Fanus Neagu, D.R. Popescu, Ivasiuc, chiar Breban si Buzura) mi se pare – cu toata bunavointa – neexportabila.
- Cea mai eficienta propaganda culturala este incurajarea autenticitatii
Sa stam strimb si sa judecam drept: una este impunerea unui autor sau altuia/a unei carti sau alteia „in afara“ si alta e impunerea unei literaturi, capacitatea de a o face interesanta in ochii necunoscatorilor. in primul caz, avem de-a face cu o chestiune strict individuala, in cel de-al doilea e nevoie de o strategie culturala coerenta, incluzind si traducerea/promovarea eficienta a clasicilor, a operelor si tendintelor „definitorii“, a cartilor antebelice, interbelice sau postbelice care pot interesa publicul/publicurile din strainatate.

La primul capitol ne descurcam cit de cit, la cel de-al doilea, deocamdata, pas. Iar a miza totul pe actualitatea literara imediata mi se pare o falsa alternativa la exportarea anacronismelor. Un pericol care pindeste la tot pasul este, apoi, furatul caciulii: promovarea culturala pe baza de coterii, prietenii, vanitati marunte. Rezultatul unui asemenea comportament institutional nu poate fi decit decredibilizarea oricarei strategii de ansamblu si incurajarea mentalitatii de tip „fiecare pentru el“.
Nu cred, pe de alta parte, ca trebuie sa ne complacem in a deplinge, defetist, lipsa unei limbi de circulatie sau proasta imagine a tarisoarei. Nici tarile nordice nu au o asemenea limba. Albania este la coada Europei, dar are deja un laureat Nobel (ah, Nobelul, eterna noastra obsesie!). Iar o imagine proasta inteligent exploatata se poate transforma intr-un atu. Important e, mai ales, sa nu o cosmetizezi propagandistic in nici un fel si sa o prezinti in toata autenticitatea ei „deranjanta“ (succesul filmelor lui Cristi Puiu&co o confirma din plin). inca o data: cea mai eficienta propaganda culturala este incurajarea autenticitatii.

Evident, promovarea literaturii romane ca brand nu tine numai de concept, de imaginea tarii. E si o chestiune de lobby, implicind deopotriva comunitatile din diaspora – nu numai cele etnic romanesti, ci si emigratia etniilor minoritare, cea germana sau cea evreiasca spre exemplu –, retele universitare, departamente de romanistica, lideri de publicatii, editori, traducatori, centre si asociatii culturale, agenti literari etc. Existenta unor lobby-uri mai mult sau mai putin influente in Germania, Franta, Italia, Statele Unite s.a.m.d. a avut/are un rol de neignorat in promovarea autorilor romani si a segmentelor culturii/literaturii romane care au reusit sa intre in raza lor de interes, iar stimularea acestor „pirghii“ se impune.
Ar fi insa o greseala sa exageram impactul unor sanse de tipul „Les Belles Étrangeres“ si succesele aferente din ultimii ani. A fi tradus nu inseamna inca a avea succes (de public si de critica), iar a avea succes nu inseamna inca a te impune cu adevarat. Ceea nu inseamna ca respectivele succese trebuie ignorate. E de dorit sa evaluam sansele/ reusitele – cite sint – cu luciditate si simt al proportiilor, tragind invatamintele cuvenite si cautind noi cai de acces.

Nu ma pot pronunta asupra sanselor „la export“ ale poeziei, gen destinat mai curind unui public de initiati, nici in privinta impactului dramaturgiei autohtone (sint altii, mult mai calificati decit mine, care sa o faca). in privinta criticii si teoriei literare prefer sa ma abtin (desi cred cu putere in destinul international al unor carti precum Interpretare si rationalitate de Paul Cornea sau Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Craciun). Drept pentru care, ma voi referi doar la prozatori, cu urmatoarele observatii: nu tot ce e considerat „canonic“ sau valoros pe plan intern are sorti de izbinda „dincolo“. Ceea ce ne impresioneaza pe noi, „lor“ poate sa nu le spuna mare lucru. Si viceversa. Se intimpla ca unele titluri care prind in afara sa fie „doar“ carti cel mult onorabile intrate pe un culoar favorabil (cum ar fi, dupa mine, Al. Ecovoiu). Oricum, independent de conjuncturi, valoarea autentica iese la suprafata ca untdelemnul, mai devreme sau mai tirziu.
Din experienta lucrului cu un grup de excelenti studenti straini – in cadrul unui program de traduceri interculturale gestionat de catre ICR – am tras unele concluzii cu privire la ce (poate) merge si ce nu la export din proza romaneasca actuala. Nu vreau sa generalizez, esantionul era limitat, putin relevant, totusi citeva observatii imi par simptomatice: tinerii traducatori acorda credit „povestii“ captivante in detrimentul experimentalismelor, prefera umorul dublat de gravitate, nu dispretuiesc particularismele locale cita vreme se subordoneaza general-umanului, nici farmecul stilistic crud si insolit.

Dintre scriitorii recent afirmati, cel mai „exportabil“ pare a fi, in acest moment, Filip Florian. Si pe buna dreptate: stilul tacticos si elaborat, mixajul de fictiune politica si realism magic al scrierilor acestui profesionist discret si tenace par a-si fi gasit formula optima sub o zodie norocoasa. Pe culoarul „ostalgiei“ post-comuniste ar intra lejer, alaturi de Supravietuirile veteranului Radu Cosasu, eseul memorialistic Nascut in U.R.S.S. de Vasile Ernu. Cei care au subestimat sansele la export ale prozei lui Dan Lungu – aflate in proximitatea trend-ului „ostalgic“ – s-au inselat, ca si atunci cind au deplins miza prea mica, prea localista a prozelor sale. S-ar putea insa ca tocmai acest gen de proza – declarat necistigator si „neeuropean“ in istoria modernitatii noastre literare – sa fie cel asteptat la bursa receptarii externe.

Atit textele scurte cit si romanele Raiul gainilor... si Sint o baba comunista (ultimul – comandat, se pare, de editura Jacqueline Chambon, in urma succesului francez al romanului precedent) vadesc o stiinta neostentativa a decupajului de mentalitate, „servit“ in autenticitatea sa umana: „povestiri ale vietii“, apetit fabulatoriu, umor subtil, personaje memorabile, istorie recenta dezideologizata, imagine complexa a alteritatii, simplitate eficienta, profesionalism – iata doar citeva ingrediente ale reusitei. Un alt prozator inca tinar care a confirmat pe drept cuvint in afara este Florin Lazarescu. Spre deosebire de Dan Lungu, cu care are destule in comun, autorul Trimisului nostru special nu este doar un sociograf empatic al tranzitiei, integrind firesc, deopotriva, misterul si dimensiunea religioasa a fiintei umane. Fabulosul Teodosie cel Mic al lui Razvan Radulescu imi pare potrivit mai ales pentru tarile din spatiul anglo-saxon, unde exista o traditie a genului fantasy si un public pe masura. Perfect traductibile, constructiile epice multistratificate ale Florinei Ilis pot „exploda“, si ele, oricind in afara. Personal, cred si in virtualul interes de lectura al unui public strain pentru atasanta Fata din casa vagon a Anei Maria Sandu.

Surprize pot veni oricind de la citiva prozatori „traductibili“ din generatia mijlocie, cei mai multi – aflati in penumbra optzecismului militant. Un cert potential de receptare favorabila il are, intre ei, Petru Cimpoesu, explorator al mentalului postcomunist in Simion Liftnicul... si al psihozelor globalizarii in Christina Domestica.... Nu intimplator a fost tradus mai intii in ceha: spiritul moldav, hitru al autorului bacauan e compatibil cu spiritul lui Hasek si Hrabal. Nu trebuie subestimat nici posibilul impact al fictiunilor lui Stefan Agopian (estetismul balcanic, puternic senzorial, a fost deja „testat“ pe plan international prin Milorad Pavic si prin filmele lui Kusturica). La antipodul stilistic al acestuia, forta epica impresionanta din Proorocii Ierusalimului de Radu Aldulescu poate beneficia din plin de pe urma unei teme de efect: apocalipsa cinica a umanului, exprimata prin perversiunea copiilor strazii din Romania, traficati in Occident dupa caderea comunismului. Cvasiignorat deocamdata in tara, excelentul roman Povestirile mameibatrine de Radu Tuculescu ar surprinde oricind cititorii straini prin originalul amestec de metafictiune rurala cosmopolita si realism magic mitteleuropean, de umor fin si apetit fabulatoriu. O alta carte ignorata – de fapt, uitata – dar care, tradusa, ar putea deveni o revelatie este Enciclopedia armenilor a lui Bedros Horasangian. Si exemplele ar putea continua.

Desigur, e vorba de un decupaj subiectiv, amendabil, bazat pe criterii failibile. Dincolo insa de relativitatea lor, o concluzie se impune aproape de la sine: avem autori exportabili, ne lipseste, inca, o strategie eficienta de promovare a literaturii romane in afara tarii. Poate, de acum inainte.