Ce mişto ar fi fost să fim femei!

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Scrie Simona Popescu în Tovarăşe de drum: „Ce mişto ar fi fost să fim băieţi! Cu cîteva tricouri şi o pereche de blugi, cu o pereche de ghete şi una de adidaşi, n-aveam treabă… Şi-o geacă de blugi (căreia să-i poţi adăuga o căptuşeală de blană artificială iarna). Băieţii au trăit altfel comunismul, zicem. Ei măcar se puteau îmbăta. Sau puteau înjura. Sau chiar se puteau bate ca proştii. Puteau să fugă. Să fugă din ţară înotînd, ca Silviu. Puteau să vină acasă cînd vroiau ei. Puteau să plece pe munte, ca Marius, care-o pornea de unul singur cîte o săptămînă, în căutare de amfore dacice (chiar găsea!)“. Şi, un pic mai departe în acelaşi aliniat, continuarea Simonei Popescu: „Băieţii puteau să fumeze pe stradă. Puteau fi nesimţiţi. Puteau să întoarcă spatele, dacă nu le plăcea ceva. Puteau să facă pe proştii. Puteau să rîdă tare, sar-do-nic, ha-ha-ha. Puteau să intimideze doar ridicîndu-se în picioare. Puteau să rămînă mai mult în oraş, puteau pierde ultimul autobuz, căci se întorceau pe jos“. Şi concluzia: „Viaţa unui băiat din comunism e mult mai mişto decît a unei fete. Băieţii erau mai liberi“.

Nimic peiorativ,nimic jignitor, crochiuri fulgurante

Şi, totuşi… Doi încă tineri prozatori şi eseişti, ambii de 39 de ani, care au prins comunismul şi l-au simţit rostogolindu-se în vieţile noastre, au avut ideea unei cărţi: Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Au fost sînguincioşi, au întins nada şi au adunat texte. Pe urmă, Editura Polirom le-a publicat volumul, dîndu-i un ştaif sărbătoresc şi organizînd o dezbatere la Bookfest. Nu ştiu ce-ar fi ieşit dacă le venea ideea să alcătuiască un volum intitulat Tovarăşi de drum… Sau dacă unor doamne respectabile le-ar fi căşunat pe o aceeaşi temă, Tovarăşi de drum… Foarte interesant: astăzi, dacă spui tovarăşi de drum, te poţi gîndi la Iliescu, la Brucan, la generalul Militaru sau, poate, la tătuca Stalin. Cînd spui tovarăşe de drum, sintagma îşi pierde chipul concret. Nu ai în faţă, neapărat, o vajnică apărătoare a comunismului, asemenea Anei Pauker, ci îţi închipui umbre fără înfăţişare, crochiuri fulgurante, femei care cară mereu cîte ceva în sarsanale (admirabile exemplificări în textul Adrianei Babeţi despre ceea ce a însemnat, nu doar înainte de 1989, sarsanela şi sarsaneliada – „firescul însuşi, anume pregătit pentru femei, ca născutul şi crescutul copiilor, trebăluitul prin cratiţe, călcatul şi cusutul“).

Sintagma tovarăşe de drum nu are nimic peiorativ, nimic jignitor. Exprimă, cum nu se poate mai bine, lumea celor care, poate mai chinuite decît bărbaţii, iubeau, sperau, tăceau, erau controlate ginecologic (foarte tăioasă rememorarea Doinei Ruşti, la cabinetul de ginecologie, unde o doctoriţă vorbea tare: „Hai, vino mai jos şi desfă dracului picioarele!“) sau făceau armata într-o zi specială a săptămînii, fără cursuri (Ioana Ocneanu-Thiéry povesteşte despre armata studentelor: „Cu toate straturile alea de ţesătură grosolană pe mine, nu mai puteam apropia braţele de corp şi stăteam ţeapănă ca un extraterestru. Numai antenele îmi lipseau“).

Marea calitate a autoarelor (sînt 17 şi e necesar să le numim, în ordine alfabetică, aşa cum apar şi în carte: Adriana Babeţi, Anamaria Beligan, Carmen Bendovski, Rodica Binder, Adriana Bittel, Mariana Codruţ, Sanda Cordoş, Nora Iuga, Cerasela Nistor, Ioana Ocneanu-Thiéry, Simona Popescu, Iulia Popovici, Alina Radu, Doina Ruşti, Simona Sora, Mihaela Ursa, Otilia Vieru-Baraboi) este că nu ideologizează, nu scriu texte de înfierare a comunismului, nu-şi construiesc o aură de disidenţă, pur şi simplu, povestesc. Există chiar o anume pudoare în a scormoni în toate infernurile care au compus viaţa în comunism şi o raportare, cu umor, la chinurile parcurse.

Să empatizezi cu „cealaltă jumătate“

Spre exemplu, Adriana Bittel, după ce rememorează viaţa într-un apartament ne-încăpător şi slujba de corector la România literară, cu zile „de dîrdîială“ la Casa Scînteii, îşi încheie textul cu o imagine care ţine de miraculos, un miraculos liniştit şi duios, pe care, chiar şi în 1982, îl puteai primi, oricît de tracasată ai fi fost: „24 decembrie. O voce necunoscută de bărbat îmi spune la telefon «Servus, Reghina!» şi îmi face urări de Crăciun. Desigur, o greşeală. Îi întorc cu simpatie urările, iar la sfîrşit îi spun şi eu «Servus». Apoi, Reghina sarmalelor se duce să supravegheze în continuare cratiţa, fiindcă gazele nu au presiune şi aragazul se poate stinge oricînd“.

Îi bănuiesc pe coordonatorii volumului, pe distinşii şi şarmanţii domni Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, mînaţi de o dulce perversitate literară. S-or fi săturat şi ei de atîta luptă anticomunistă, cu dinţii încleştaţi şi pumnul ridicat spre otrepele securistice, şi au vrut să drumeţească altfel prin comunism. Mai lejer, mai neîncrîncenat, aşteptînd de la autoare să descrie durerea derizoriului şi macerarea cotidiană. Veţi vedea că nici una dintre autoare nu e vehementă, n-are purtări radical-dihotomice şi nu trădează. Există dezamăgire, dar nu trădare, ce curios!

Şi, cu toate acestea, Tovarăşe de drum este o excelentă panoramare a comunismului „de la firul ierbii“ (copiii sînt fireşti – aţi văzut vreun disident copil? – peste tot în lume, în orice regim politic, există mereu căutarea ludicului şi scufundarea în poveste). Există un excelent text despre jocurile copilăriei, umilinţele de la liceu şi căsătorie al Mihaelei Ursa, intitulat O poveste de fată, un text care vorbeşte despre ratarea elevelor de la un liceu pedagogic, cînd „bacalaureatul concidea cu ziua de dinaintea logodnei“. Aşa că 1990 a fost anul cînd s-au eliberat din strînsoarea măritişului, cum observă Mihaela Ursa: „fetele de optsprezece ani din preajma mea au simţit că lucrurile se schimbaseră în bine, cînd n-au mai fost obligate să considere căsătoria «o cruce care trebuie dusă», ci au avut libertatea de a aştepta să o considere unele mai degrabă o mare bucurie sau altele pur şi simplu o posibilitate. O libertate care nu e deloc puţin lucru pentru o femeie“.

Aşa că, întorcîndu-ne la afirmaţia citată la începutul acestor consemnări, o putem întoarce, zicînd: Ce mişto ar fi fost să fim femei! Noi, ăştia, bărbaţii care discutăm despre politică şi fotbal, arogîndu-ne primatul priceperii şi destoinicia impecabilă a argumentaţiei, parcă nu ne-ar strica o fărîmă de androginitate, să ne mai amestecăm sexele, măcar din cînd în cînd. Uneori poţi vedea mai bine, mai clar, mai limpede, dacă empatizezi cu „cealaltă jumătate“. Aşa că spun direct şi răspicat după lectura volumului Tovarăşe de drum: Ce mişto ar fi fost să fim femei! Să primim e-mailuri de curtoazie de la Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, care, onctuoşi, ne-ar fi invitat să scriem în Tovarăşe de drum, iar noi ne-am fi lăfăit textual şi ne-am fi înşirat amintirile ca mărgelele pe aţă, fără secera şi ciocanul duşmăniei, doar cu privirea tinerei care a fost acolo, în infern, şi s-a întors cu aripile întregi, dar cumplit de nefolositoare, căci zborurile spre comunism sînt doar în imaginaţie.