„Ce mişto e adolescenţa!“

Interviu cu Dan LUNGU

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Sînt personaje, din prozele tale mai vechi, care te vizitau, care îţi cereau audienţă, rugîndu-te să le faci o nouă poveste?

Da, sînt multe personaje. Mai toate romanele mele îşi au, uşor, rădăcina în volumul de povestiri Cheta la flegmă, o carte cu un titlu dizgraţios, dar la care ţin foarte mult. Multe personaje din Cheta la flegmă apar, sub o formă sau alta, în cărţile următoare. Cred că personajul din prima nuvelă, acel băieţel, trece după aceea, ca adolescent, într-un alt volum de proză scurtă, în Băieţi de gaşcă, ajungînd maturul Victor din În iad toate becurile sînt arse. Cam aşa văd filiaţia personajului meu.

Ai preluat cîteva pagini dinBăieţi de gaşcă pe care le-ai inclus în În iad toate becurile sînt arse.

E aproape toată nuvela care dă titlul volumului – Băieţi de gaşcă; am scos cîteva lucruri, pe altele le-am prelucrat. Discutam cu Daniel Cristea-Enache, care făcuse o contabilitate, cîte pagini din Băieţi de gaşcă sînt preluate în acest volum. El numărase 40 de pagini. Din 240 de pagini, o şesime din roman e preluat din Băieţi de gaşcă.

Mă rog, sîntem într-un postmodernism în care cred că se permite ca un autor să-şi preia fragmente din volume mai vechi, să le reaşeze, să le reasambleze.

Eu nu văd nici o problemă. Şi noi sîntem în reaşezare, în schimbare, nu rămînem aceiaşi.

Cum a ajuns Victor să-ţi ceară audienţă? De ce s-a vrut personaj?

Mă urmăreşte de mult o problemă, am o obsesie cu gaşca, cu solidaritatea de gaşcă. Cînd spungaşcă, mă refer la acea lume, în afara realităţii, care se construieşte după alte reguli. Gaşca este, deseori, o lume în sine, care priveşte cu ostilitate lumea adulţilor, funcţionează după cu totul alte reguli, e efervescentă, e vie. Sînt lucruri care, dacă le citim pe sărite, par vulgare. Numai că ei, adolescenţii de gaşcă, funcţionau ca un corp comun, cu simpatii comune, cu empatie.

Pentru tine, de ce e gaşca o problemă sau o obsesie?

Mă obsedează atmosfera de încredere totală, de prietenie perfectă. Numai la vîrsta aceea, numai la adolescenţi ai să vezi solidaritatea pentru idealuri. E teribil cum poate funcţiona apropierea la adolescenţi, tipul de „prietenie pe viaţă“, pe care n-am mai întîlnit-o mai tîrziu. Astăzi, la vîrsta la care sînt, „prietenia pe viaţă“ nu o aştept de la ceilalţi, şi nici eu nu o mai pot dărui.

Ai vrut să vezi ce se întîmplă cu un om care pleacă din gaşcă?

Victor este la 20 de ani distanţă de la plecarea din gaşcă. A ajuns un marginal. Nu reuşeşte să se adapteze, se întoarce mereu la „vîrsta de aur“ agăştii. Nu reuşeşte să se maturizeze, e un inadaptat.

Personajul tău vorbeşte despre copilărie – care a însemnat bucurie, despre adolescenţă, echivalată cu libertatea. Mai departe funcţionează „din inerţie, ca o maşină care continuă să se mişte chiar dacă a tras frîna“.

E o idee şi o întrebare care mă tulbură: dacă cea mai frumoasă perioadă a vieţii noastre e adolescenţa? Oare, după aceea, nu trăim inutil? Mulţi îşi consumă tot ce au mai bun în adolescenţă. Alţii au norocul să moară, după adolescenţă, alţii au ghinionul să trăiască mai departe şi să descopere că tot ce a fost extraordinar în viaţa lor deja s-a întîmplat. Ăsta-i Victor!

Victor conştientizează situaţia în care a ajuns, îşi dă seama că este într-un impas, într-o fundătură. Mi-am pus întrebarea dacă oamenii simpli, cum e Victor, pot să aibă sentimentul acesta al risipirii. Victor nu e un intelectual...

... dar citise cîte ceva, dorea să dea la filozofie. Cred că sînt oameni simpli care au trăiri extrem de puternice. Putem face o comparaţie: în mod normal, unul ca mine, aşa, cu un pic de burtică, la vîrsta mea n-ar fi în stare să sară un gard de doi metri. Dar, dacă mă aleargă un cîine, s-ar putea să reuşesc performanţa să sar gardul. Şi un om simplu va fi altul cînd îl împinge viaţa într-un colţ, reuşeşte să aibă trăiri şi idei pe care, în mod obişnuit, nu le-ar fi avut. Sînt performanţe pe care le obţii numai cînd ajungi în unghiuri moarte, te miri şi tu de ce ai fost în stare să faci în situaţii-limită, de criză. Cred că Victor, în situaţii de criză, poate să trăiască şi să-şi asume risipirea.

Recunosc că m-am enervat, la început, citindu-ţi romanul. Mi se pare că începe destul de greu, de poticnit, zăpada care nu mai conteneşte îţi creează o impresie de apăsare, parcă eşti şi tu acoperit de zăpadă, împreună cu naratorul şi cu personajul principal. Mai departe, volumul capătă contur şi coerenţă. Ai avut şi tu un impas al începutului, cînd ai scris?

Nu. E o atmosferă a aşteptării. Am vrut să-l descriu pe Victor în singurătatea lui, în încîlceala gîndurilor lui. Probabil că de aici vine lentoarea întîmplărilor. Abia după paginile de început, Victor intră într-un eveniment, e o ruptură în viaţa lui, renunţă la jobul temporar, se iveşte aventura alături de cei doi străini care intră în bar. Întîlnirea cu cei doi străini este o şansă, pentru Victor, să-şi schimbe viaţa, să renască, călătorind – cumva iniţiatic – la copiii cu handicap, pe care îi duce la mormîntul lui Moş Crăciun (nenea Manole). Toate aceste amintiri îi dau posibilitatea unei morţi simbolice şi a unei schimbări radicale. Finalul, în felul lui, e optimist. Victor poate fi Moş Crăciun pentru copiii cu handicap, înveseliţi de poveştile sale.

Şi după ce nu mai e Moş Crăciun cum va arăta viaţa lui Victor?

Ceea ce descoperă Victor, la modul fundamental, e compasiunea. Ştia ce înseamnă solidaritatea şi tînjea după ea, pierdută undeva în adolescenţă. Împreună cu acei copii, Victor descoperă compasiunea. Compasiunea poate fi salvatoare.

Te-am întrebat, mai devreme, dacă oamenii simpli au sentimentul risipirii şi mi-ai spus că da. Dar sentimentul libertăţii e prezent la oamenii simpli, conştientizează libertatea? Iau în seamă absenţa libertăţii? Nu e o vorbă mare să spui că „tînjesc după libertate“?

Nu. N-aş face distincţii aşa de nete, între oameni simpli şi oameni deosebiţi. Cred că sînt profesori universitari care nu ştiu sau nu-şi pun problema libertăţii. Adică: cred că un lăcătuş-mecanic, un muncitor cum era Vasile Paraschiv poate să aibă un sentiment teribil al libertăţii şi să facă un sindicat liber, chiar în timpul comunismului. În vreme ce un profesor universitar, cu presupuse trăiri interioare intense, poate să predea marxism-leninism 30 de ani, fără să-şi pună problema dacă face bine sau rău, fără nici o revelaţie, fără apăsări, fără regrete, fără căinţă.

Este Victor o replică a Emiliei dinSînt o babă comunistă!?

Nu. Au, într-adevăr, un punct comun: nostalgia. Dar cred că sînt radical diferiţi. Cred că Victor e mai profund, tînjeşte după ceva dezirabil.

Am văzut că în acest roman ţi-ai reprimat – cu bună ştiinţă sau inconştient – trimiterile la lumea politică, la comunism, la ideologie.

Asta am făcut şi în romanul anterior, Cum să uiţi o femeie. Aici, în În iad toate becurile sînt arse, n-am făcut-o intenţionat. Cred că e mersul meu firesc. După cele două romane despre comunism, am ajuns, acum, undeva foarte departe de ideologii. Deşi o parte a romanului se petrece în comunism, vedem foarte puţin din dictatură.

După comunism, Victor se angajează la o firmă de taximetre, de unde pleacă, la un moment dat, revoltat pe patron. „I-a mărturisit cîtă silă îi provoacă serviciul pe care îl face, ce greu suportă că se află în slujba unui fost şi actual securist, că se simte ca un cal de curse ieşit la pensie, ca un hamster care aleargă în van pe roata lui de tot rahatul, că persoana pe care el, patronul, o vede în faţa lui e doar ce a mai rămas dintr-un om viu, adevărat, căci, în urma cîtorva morţi prin care a trecut, e o coajă uscată, o umbră...“

Lui Victor nu-i place lumea în care intră, el are nostalgia adolescenţei. Ca adolescent, Victor nu simţea atît de brutal comunismul. Trăia într-o lume mică, în gaşcă, iar cultura politică era absentă. Eu ştiu pe pielea mea că eram zero, eram afon, n-aveam nici un fel de simţ civic sau politic. În 1990, cînd am văzut că se fac mai multe partide, m-am întrebat: la ce bun? Cui serveşte? Am avut un partid prost, punem unul bun, şi sănătate...

Aşa gîndeai?

Aşa gîndeam. Şi aveam 20 de ani. Şi mai este un lucru: indiferent de sistem, oricît de opresiv ar fi, copiii şi adolescenţii ştiu şi pot, prin natura umană, să se bucure, să fie veseli, solidaritatea de gaşcă funcţionează ca o stare de graţie. Precumpăneşte ludicul, în pofida regimului.

Un prozator e priceput cînd descrie o înmormîntare; aşa cred. Ţie ţi-a reuşit. E vreun secret să-ţi iasă scenele de înmormîntare?

Cînd eram mic, eram înspăimîntat de înmormîntări. Ţin minte foarte multe detalii, tocmai din spaima copilului. Mai aveam o frică, care poate părea absolut stupidă: atunci cînd voi fi mare, şi părinţii vor muri, eu nu voi fi în stare să plîng la înmormîntarea lor şi voi fi penibil. Asta era frica pe care o aveam cînd eram copil.

Nu te temi de un reproş din partea doamnelor? Concubina lui Victor, Veronica, ajunge „copia palidă a unei femei extraordinare“, „o străină ce luase locul femeii pe care a iubit-o“. Chiar aşa?

Aici lucrurile sînt limpezi. Tot romanul este văzut prin ochii lui Victor, totul e în imaginaţia lui. Eu nu puteam să o văd pe Veronica altfel decît o vede Victor.

Pe manşeta volumului, pe site, în comunicatul de presă şi în pagina de la Observator cultural ai o fotografie în care ţii pe degete doi maimuţoi. Cine sînt?

Sînt două jucării ale lui Filip, fiul meu, care are patru ani: una e o caracatiţă, cealaltă – un tigrişor. Eu sînt un autor jucăuş. Cu foarte multe măşti. M-am temut ca nu cumva lumea să perceapă cartea asta mult prea serios. N-am vrut ca titlul – În iad toate becurile sînt arse – să inhibe, să ducă la o receptare mult prea serioasă. Prin fotografie am vrut să trimit un semnal de autor relaxat şi jucăuş.

Am senzaţia că, scriind această carte, nu te-ai gîndit deloc la o posibilă traducere ai ei, la „exportarea“ ei în alte limbi. Am dreptate?

Sînt de acord. Acelaşi lucru l-am făcut şi cu Raiul găinilor, care fusese scrisă după ce-mi scosesem un volum pe banii mei, Cheta la flegmă. Am scris Raiul găinilor fără speranţa că va fi publicat în România. Atunci cînd a venit propunerea ca Editura Polirom să-mi tipărească Raiul găinilor, mi s-a părut un semn din ceruri. Cartea a apărut, iar în al doilea an a fost tradusă în Franţa. Exact ca Raiul găinilor, În iad toate becurile sînt arse n-a fost scrisă cu nici o idee de exportabilitate. Pur şi simplu, am simţit că e momentul să o scriu, că după aia e prea tîrziu. Simt că-mi pierd sensibilitatea pentru limbajul argotic, îmi pierd prospeţimea amintirilor şi empatia faţă de acei adolescenţi ai anilor ’80. Dacă depăşeam un anumit prag, nu mă mai puteam întoarce.

Uiţi?

Uit şi aş putea să nu mai am prospeţimea subiectului.

Facem un pariu: eu cred că ai scris cartea asta numai în România. Am cîştigat pariul?

Nu, dar nu eşti departe de adevăr. Trei sferturi e scrisă în România, dar partea argotică e scrisă la Viena, unde am avut o bursă de creaţie de două luni.

Ce-ai vrea să spună cartea asta?

Ce mişto e adolescenţa!