Autor: 
Categoria: 
Vara 1962,
Bucureşti. Agentul „Nicu Marin“, însărcinat să descopere eventuala „activitate
criminală“ a „obiectivului“ Alexandru Dumitrache, fost mecanic de locomotivă,
condamnat în 1950 la şase luni de închisoare pentru omisiune de denunţ,
raportează cum îl găseşte pe acesta în grădină punînd „nişte crizanteme“ sau
udînd „cu apă nişte roşii“, cum îl întîlneşte în piaţă, cumpărînd „răsad de
ardei“, cum este tratat „cu dulceaţă“ de soţia acestuia cînd îl vizitează
„întîmplător“. „Nu m-aş mai întoarce acasă“, îi spune „obiectivul“ „sursei“ (de
la locuinţa fiicei sale), „de dragul nepoţilor“. Aveau securiştii interese
psihologice – sau gustau ei, poate, poezia intimă a vieţii de familie din
cartierele ceferiste? Nici pomeneală, lucrul avea metodă: de mai bine de un an
de zile „Nicu Marin“ are „sarcina permanentă“ de a-l contacta pe Alexandru
Dumitrache şi de a-i cîştiga încrederea, pentru a-i verifica convingerile. El
este instruit să „poarte discuţii în primul rînd pe teme de serviciu, de
familie, de sănătate, o serie de probleme actuale din presa noastră, situaţia
din Alger şi Cuba“.
Astfel, întîlnirile lor se desfăşoară mereu după acelaşi
scenariu: „Cu ce ocazie pe la noi?“ sau „Ce vînt te-aduce?“, întreabă de obicei
Alexandru Dumitrache, „Nicu Marin“ invocă cîte un motiv mai mult sau mai puţin
adevărat, amîndoi se întreabă reciproc de sănătate, de serviciu şi copii, apoi
încep(em) „să vorbim“. Aşa cum i s-a pus în vedere,
„agentul“ citeşte zilnic presa şi abordează teme din politica internă şi
internaţională. Dar ofiţerul sau de legătura nu este mulţumit: „Nicu Marin“ nu
numai că nu ţine cont de „procedeul întocmirii notelor“, dar mai şi „pune
întrebări directe obiectivului“, ceea ce-i poate da acestuia de bănuit, astfel
încît «nu-i va mai da răspunsurile necesare“(!). „Nicu Marin“ se conformează, aşa încît, de la un
anumit moment, Alexandru Dumitrache este cel care deschide discuţiile: „Altceva
ce mai spui, mă întreabă el… El mă întreabă dacă am citit în ziar…“
În rău şi în bine
– dosarele serviciilor secrete sînt pline de surprize. Un om „cumsecade“,
„bun“, „paşnic“, „exemplu al străzii“, aşa îl descrie „Nicu Marin“ pe cel pe
care trebuie să-l spioneze. „Eu am observat că el nu are nimic contra sau să
vorbească ceva de rău sau să zică că regimul democratic nu este bun. El
întotdeauna a spus că este foarte mulţumit şi că ce face partidul e foarte
bun.“ Şi, într-adevăr, din rapoartele sale reiese că Alexandru Dumitrache este
mai mult decît mulţumit, în toate privinţele, de la situaţia sa materială pînă
la cea politică. Chiar şi ofiţerul de legătură observă că „obiectivul“ discută
„pozitiv problemele“ şi că „se menţine pe aceeaşi poziţie de a preamări regimul
nostru democratic popular“. Un exemplu de reeducare reuşită, deci? Aşa s-ar
părea, dacă în dosar n-ar exista o mică notă din 1966 a unei alte agente:
„evită discuţiile de natură politică, considerîndu-se ca nefiind competent în
aceste probleme“. Şi – dacă ostilitatea sa extremă faţă de regimul comunist
n-ar fi fost de notorietate în familie şi printre prieteni – cum se explică
atunci rapoartele lui „Nicu Marin“, care îmbină atît de iscusit fapte concrete,
de zi cu zi, cu neverosimila „preamărire“ a regimului?
Poate aşa – să ni-i
închipuim pe amîndoi, Alexandru Dumitrache şi „Nicu Marin“ într-o însorită zi
de vară, în penumbra verandei, sau iarna, la gura sobei: „Nene Sandule, le spun
c-ai zis că «ruşii sînt cei mai curajoşi şi cei mai deştepţi oameni de pe
glob», că ei vor «dezrobirea coloniilor», că «mult nu are să mai fie pînă cînd
exploatarea omului de către om are să se termine pentru totdeauna»“. „Bine, mă
«Nicule» (sau «Mărine», sau Costică), spune-le aşa…“ O incredibilă farsă
transpare din aceste rapoarte, o farsă care a reuşit pentru că securiştii au
intrat în cursa pe care i-o întinseseră „obiectivului“, sfîrşind prin a crede
ei înşişi minciunile destinate a spăla creierele celorlalţi.
Identitatea lui
„Nicu Marin“ nu este cunoscută. Din dosar reiese însă că-l cunoştea pe
Alexandru Dumitrache din 1927, că „a avut prietenie cu el aşa aproape, cînd am
trecut pe locomotivă“, el fiind unul
dintre aceia care l-au învăţat pe „Nicu Marin“ „cum se lucrează cu focul de
cărbuni negri“. Prietenia lor nu era însă atît de strînsă, încît să se viziteze
şi acasă. „L-am cunoscut mai bine la închisoare…“ După aceea, „Nicu Marin“ nu-l
mai întîlneşte pe Alexandru Dumitrache decît „de două-trei ori“: „am căutat să
nu ne mai întîlnim, urmînd sfaturile care mi s-au dat înainte de liberarea mea
de la Canal“. Ei bine, în ciuda întîmplărilor traumatice, pe care cu siguranţă
că le-a trăit în anii detenţiei, şi cu toate că în decembrie 1960 este recrutat
ca „agent“, „Nicu Marin“ nu-l trădează pe cel care i-a fost prieten şi poate şi
un fel de mentor. Formal, el livrează Securităţii ceea ce aceasta îi cere – în
fapt, nu-i dă nimic şi-şi mai şi protejează „obiectivul“ de eventualele
„măsuri“ ale Securităţii („ridicarea pensiei“).
Identitatea
informatorului „Schäfer“ este, în schimb, cunoscută: Dr. Karlheinz Schädlich,
născut în 1931, de profesie istoric. Un om „spiritual, inteligent, amuzant, ba
chiar şarmant“, foarte cultivat, bineînţeles, un „gentleman“ care iubeşte
femeile şi jazzul, fumează pipă şi poartă jachete din fină stofă englezească.
Prin fratele său, Hans Joachim Schädlich, el are legături cu o mulţime de
scriitori est-germani, în mare parte disidenţi. Ba mai mult: relaţiile sale se
întind pînă în RFG. Chiar şi Günther Grass se numără printre cunoscuţii săi.
Acest Karlheinz Schädlich, care nu a făcut niciodată puşcărie, este, aparent
fără motiv şi fără să fi fost constrîns, din 1975 şi pînă în 1989 un foarte
capabil şi mai mult decît loial informator al Stasi, denunţînd cunoscuţi care
vor să fugă în Occident şi spionînd pe oricine îi iese în cale, mai ales însă
pe fratele său, scriitorul, emigrat în 1977 în RFG. Susanne Schädlich, fiica
lui Hans Joachim, relatează despre intrigile unchiului informator, despre
urmările acestora şi ruptura care are loc în familie, după ce adevărul iese la
iveală, în Immer wieder Dezember (Tot mereu decembrie), carte pe care a
prezentat-o, de altfel, în toamna trecută şi la Bucureşti.
Unchiul are misiunea
de a bloca „activităţile duşmănoase“ ale fratelui şi cumnatei sale, ba mai
mult, el încearcă să-şi atragă fratele înapoi „acasă“, reîntoarcerea acestuia
fiind dorită de Stasi, deoarece ar fi reprezentat o mare victorie
propagandistică asupra RFG-ului. Dar Hans Joachim Schädlich nu se întoarce, aşa
încît cîţiva ani mai tîrziu Karlheinz Schädlich încearcă să o atragă (tot fără
succes) şi pe nepoata sa. Nici o clipă el nu are grijă să-şi protejeze rudele,
dimpotrivă, făcînd exces de zel, le manipulează şi pe cont propriu. Sub masca
prietenului înţelegător sau a victimei care are de suferit din cauza plecării
fratelui, el face presiuni asupra familiei acestuia – mai ales în situaţii
critice (boală, probleme de cuplu). Excluderea din partid o foloseşte, cu
măiestrie şi în bună înţelegere cu Stasi, pentru a provoca mustrări de
conştiinţă şi a-şi mări credibilitatea. Cartea Susannei Schädlich dezvăluie cu
prisosinţă modul nociv, distrugător şi încăpăţînarea cu care Serviciile Secrete
din Est îşi urmăreau duşmanii. Cei care diagnostichează cu falsă înţelegere la
Herta Müller „reacţii paranoide“ ar trebui să citească aici, cum, după ani de
zile de la plecarea din RDG, locuinţa familiei Schädlich din RFG încă mai era
„vizitată“ pe furiş de agenţi Stasi. Pe de altă parte, tot în această carte
găsim, în mod surprinzător, şi o posibilă explicaţie la observaţia tranşantă a
lui Ernst Wichner, directorul „Casei Literaturii“ din Berlin, şi anume că în
România nu a existat o disidenţă organizată: începînd din 1974 în Berlinul de
Est au loc periodic întîlniri neoficiale între scriitori est- şi vest-germani.
Stasi îi urmăreşte ani de-a rîndul, dar de la distanţă (Karlheinz Schädlich nu
reuşeşte să intre în acest cerc).
Or, dacă schimbăm direcţia şi ne întoarcem
privirea spre meleagurile noastre în aceeaşi perioadă: ni-l putem imagina oare
pe Grass venind de patru ori pe an – nu la Berlin, ci la Bucureşti, însoţit de
un alai de scriitori vest-germani, ca să se întîlnească cu Marin Preda şi încă
alţi scriitori de aici, de pildă? Ne putem imagina Securitatea urmărind astfel
de întruniri – de la distanţă? Tocmai astfel de comparaţii arată starea de
izolare a României, a cărei „importanţă“ era (şi încă mai este) o cu totul
alta. Cu alte cuvinte: strugurii dintr-o parte cu greu se pot compara cu
corcoduşele din cealaltă.
Dar, ca să ne
întoarcem la Karlheinz Schädlich: cazul lui nu este, bineînţeles, singular. La
începutul anilor ’90, de pildă, Germania este zguduită de drama cunoscutei
disidente Vera Wollenberger, spionate de propriul soţ. La Karlheinz Schädlich,
ceea ce sare însă în ochi este totala lipsă de scrupule. Atitudinea
intransigentă a nepoatei sale, care din 1992 refuză orice contact cu el, este
de înţeles. Motivele care l-au ghidat pe el – mai puţin. A acţionat el, aşa cum
susţinea el însuşi în faţa ofiţerului său de legătură şi cum crede şi Susanne
Schädlich, conform convingerilor sale politice? Că cineva îşi vinde familia,
fără să clipească, numai pentru „politică“ este totuşi puţin probabil. Şi-apoi,
Karlheinz Schädlich nu corespunde de fel variantei socialiste a „omului nou“.
Susanne Schädlich însăşi îl prezintă ca boem. Stasi, în sfîrşit, presupune că
la baza colaborării lui „Schäfer“ stau motive personale. Sigur, în momentul
racolării, Karlheinz Schädlich nu mai trebuie confruntat cu materialul
incriminatoriu adunat (în scopul şantajului) împotriva sa, pentru că el îşi
oferă serviciile de bună voie; cu toate astea ofiţerii Stasi observă (şi
notează) că Schädlich este conştient de „acţiunile criminale“ care i se pot
imputa şi că se teme de dezavantajele pe care le-ar aduce cu sine refuzul
colaborării. În ce constau aceste „acţiuni criminale“?
Din păcate, acest lucru
nu reiese foarte clar. Să fie vorba de chiar acel comportament boem, de delicte
vamale, sau poate de o ascunsă predilecţie a fostului profesor de liceu pentru
fete foarte tinere, cum dă a înţelege autoarea? Oricum ar fi – Karlheinz
Schädlich se identifica cu rolul ales. Poate că într-adevăr descoperă, aşa cum
îi va mărturisi mai tîrziu fratelui său, că este „trădătorul înnăscut“. Poate
că „activitatea“ pe care o desfăşoară devine într-adevăr un izvor de
satisfacţii. Acum nu mai este numai „«un mic profesor» cam marginalizat“ (cum
constata Stasi odată), ci poate să viseze ca păşeşte direct pe urmele idolului
său, Kim Philby. În ascuns, poate că îşi ia chiar revanşa asupra unei numite
inferiorităţi resimţite faţă de fratele scriitor: faptul că pe rafturile
bibliotecii sale nu se află nici un singur volum al acestuia este, cred, o
dovadă de profundă ranchiună. Motivele lui Karlheinz Schädlich vor fi fost,
deci, cît se poate de personale.
În 2006 iese la
iveală faptul că „Schäfer“ l-a spionat şi pe Günther Grass. Drama de familie
devine fapt public. Un an mai tîrziu, într-o noapte de decembrie, pe o bancă
dintr-un mic parc berlinez, Karlheinz Schädlich îşi trage un glonţ în cap.
Familia fratelui său nu participă la înmormîntare – din această cauză i se
impută că nu poate ierta. Numai că, aşa cum observa şi Marianne Birthler,
actuala directoare a Instituţiei actelor Stasi, într-un recent interviu în Der
Spiegel, iertarea şi „împăcarea“ nu sînt categorii politice, ci pur personale.
În nici un caz ele nu pot fi comandate de sus, în nici un caz ele nu sînt
posibile fără confruntarea cu trecutul şi fără căinţa vinovaţilor.
„Nicu Marin“ şi
„Schäfer“ – două variante complet opuse de colaborare. Unul, trecut prin
Gulagul românesc, arată că, dacă nu vrei, nu trădezi, celălalt, care a trăit
mereu bine, că, dacă vrei, trădezi pe oricine. Notele lui „Nicu Marin“ se
opresc în august 1962. Securitatea stă însă mai departe la pîndă, decenii la
rînd, cu toate că nici o „verificare“ nu-i găseşte lui Alexandru Dumitrache
vreo vină. Întreaga viaţă rămîne sub observaţie. Temporar, corespondenţa îi
este interceptată. În 1963, 1966, 1967 alte „surse“ dau informaţii despre el.
Sînt întrebaţi şi vecinii. Spre norocul lui, este mereu caracterizat drept un
om „serios“, „rezervat“, „respectuos“, care nu discută „în mod tendenţios“
evenimente politice. În 1973 o notă mai lungă rezumă „rezultatul
verificărilor“, în 1979 este menţionat faptul că „a fost avizat pozitiv“ pentru
a-şi vizita nepotul în RFG. Abia în 1981, în faţa
morţii, Securitatea pare să cedeze: „Sus-numitul a fost scos din evidenţa
noastră deoarece a decedat“. Spun „pare“, pentru că în 1984 dosarul este microfilmat, iar
Securitatea îşi mai păstrează pentru
încă alte decenii prada în mînă.
În 1992, la numai
doi ani după căderea Cortinei de Fier, Hans Joachim Schädlich îşi consultă tot
dosarul Stasi – adică: „volume“ întregi – şi află cum a fost trădat de fratele
său. Dosarul operativ despre Alexandru Dumitrache (două volumaşe subţiri,
manipulate şi descompletate) nu devine accesibil decît la 29 de ani după
moartea sa şi la opt ani după ce urmaşii săi au depus cererea de acces la
dosar.
Desigur, România
nu este Germania şi CNSAS-ul nu este Gauck-Behörde. Asta constaţi de cum intri
în clădirea-i şi te întîmpină impertinenţa „MAI-stului“ de la poartă. Dai apoi de unu-două personaje bine hrănite
în civil, care, atente, stîrmocesc fără nici o altă treabă pe lîngă uşă. Cînd
mai şi vezi că preluarea actelor, respectiv completarea cererii se face practic
în public şi cînd şi funcţionara responsabilă se răţoieşte la tine coram
publico pentru că n-ai venit cu actele de naştere gata fotocopiate de-acasă
(cum poţi să nu ştii că CNSAS-ul
n-are bani de hîrtie!!), bănuielile cele mai negre ţi se confirmă: Securitatea
e încă lîngă tine, vie şi prea puţin vătămată. „Condamnarea comunismului“,
ridicată la rangul de ideologie oficială, nu-i decît o faţadă.
Ce să te mai
mire atunci că numărul colaboratorilor deconspiraţi bate pasul pe loc, că
foştii securişti, în loc să-şi fi primit binemeritatele pedepse, s-au
transformat prin miraculoase mutaţii în patroni foarte capitalişti, care ţin
economia astei ţărişoare strîns în mînă, că dosarele SIE şi „Paşapoarte“ încă
mai sînt la SIE şi la Paşapoarte, că cei care chiar studiază arhivele
Securităţii par – potenţialii ei prizonieri. Dacă situaţia politică s-ar
schimba numai puţin, cei care-i păzesc cu atîta grijă (de cine oare?), ar şti
foarte repede ce trebuie să facă. Democraţia noastră mai mult teoretică,
potemkiniană e, din păcate, în realitate nespus de şubredă.
Dar, între coperţile
lor rupte, în paginile lor îngălbenite, dosarele ascund viaţa trăită. Acte de
curaj, fapte abjecte, metode de intimidare, de urmărire – toate astea sînt în
dosare. Şi, în ciuda manipulărilor, ele dezvăluie, chiar dacă de multe ori
involuntar, adevărul. O frază ca „îmi iau angajamentul de a nu spune nimic din
cele văzute şi auzite în timpul cît am fost reţinut“ (la Jilava!) spune mult
despre răul întîmplat şi care (nici azi!) nu are voie să iasă la iveală.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters